20081023 joi Bucureşti
Am început să încerc să mă trezesc dimineaţa. Pentru că, de obicei, stau nopţi lungi în faţa monitorului de laptop. Uite aşa învăţ că, dacă stau noaptea, am linişte din partea celorlalţi, iar lumea mea mică poate avea o expansiune mai mare decât în timpul zilei (bineînţeles, cu condiţia ca expansiunea sonoră să fie controlată de o pereche de căşti - lucru pe care, înţelegându-l în cele din urmă, mi-am luat căşti noi. Pentru că handsfree-ul de la al meu SE k800i trebuie să aibă, ca orice produs Sony, ceva special, iar în cazul de faţă este mufa....), şi chiar îmi place faptul de a fi liniştit. Sunt în elementul meu şi nu e vorba de un moft, ci de o necesitate.
Mai ales când oraşul în care trăiesc se cheamă Bucureşti, unde locuiesc într-un cartier muncitoresc. Deabia aştept să îmi termin studiile - după aceea mă voi gândi serios dacă rămân aici sau nu. M-am şi gândit unde aş vrea să plec. Prima opţiune ar fi Timişoara, apoi Braşovul şi Clujul (şi Sibiul), apoi Sighişoara, apoi cam orice oraş mare din Ardeal. Dorinţa de a mă întoarce la Bistriţa (adică, acasă) mi se estompează de fiecare dată când ajung acolo şi văd cum (nu) este administrat oraşul. Bun, şi mai sunt nişte variante afară: Viena - care îmi place enorm - poate Amsterdam, poate Vancouver în Canada... dar dacă plec din ţară vreau să mă întorc după câţiva ani. Însă pentru a pleca trebuie să vând casa, şi asta ar fi o poveste cu dus şi întors.
Ei bine, de curând am nimerit pe partea cealaltă a nopţilor lungi - orice lucru are avantaje şi dezavantaje. Mai precis, de când mi-am adus aminte că, citind mai mult de 100 de pagini pe monitor în câteva ore, te poate lua durerea de cap, şi evident te ustură ochii. Lucrurile astea sunt mai evidente noaptea. În plus, mi-a trecut ieri prin cap şi argumentul lui Schopenhauer despre dimineaţă (e de găsit în Aforismele sale, traducerea lui Maiorescu, p. 112, Vestala, Bucureşti 2005): Adevăratul timp al meditărilor este dimineaţa, care şi dealtminteri este timpul nemerit pentru orice fel de lucrare, fie intelectuală, fie trupească. Căci dimineaţa este tinereţea zilei; toate sunt atunci vesele, proaspete şi uşoare, omul se simte în putere şi are toate facultăţile lui la deplină dispoziţie; de aceea să nu şi-o scurteze sculându-se prea târziu, nici să şi-o piardă în ocupaţii sau conversări zadarnice, ci să o privească ca o chintesenţă a vieţii şi oarecum să o sărbătorească.
Ultimul argument, şi poate cel mai puternic, este oboseala care m-a cuprins ieri seară. E adevărat că citesc mult perioada asta, însă de fapt toată lectura pe care o fac nu este altceva decât suportul necesar pentru studiu. Şi totuşi, pentru mine este ceva absolut îngrijorător să pic de somn pe la zece seara, chiar şi după 9 ore de efort intelectual intens - mă apucasem ieri de teza de doctorat în istorie, susţinută la Universitatea Michigan în 2004, a lui Peter Greene despre cultul Sfinţilor în Biserica Ortodoxă Rusă. Am parcurs un sfert din ea, şi ce m-a impresionat cel mai mult a fost bibliografia folosită - nici măcar nu am îndrăzneala să fac comparaţia cu unele teze de la noi.
E adevărat că nu e o senzaţie nouă. Îmi amintesc cum a fost când S. a venit în România, în 2004, şi a predat un curs despre istoria Bisericii Ortodoxe Ruse. Avea doctorat făcut pe temă (în istorie) în State, şi stătuse şi el mult timp prin arhivele de la Moscova. Bineînţeles, vorbea rusa la perfecţie. Eu îmi făceam teza de licenţă fix pe subiectul ăsta, în condiţiile în care materialele disponibile în ţară erau (şi sunt) foarte puţine - de fapt, o singură carte, cu documente, la Biblioteca Naţională, în rusă (minusul meu: nu vorbesc rusa). L-am întrebat dacă are ceva material, iar S. a venit la cursul următor, după o săptămână, cu două sacoşe mari pline cu material de ultimă oră despre subiect - inclusiv colecţii de documente. Şi, când s-a întors în State, a stăruit să mi le dăruiască....
Aşa se face că licenţa mea a ajuns un monstru de 200 de pagini, documentat beton, în condiţiile în care nu am reuşit, în cele două luni rămase până la susţinerea tezei, să folosesc decât o parte din material - care îmi prinde foarte bine la teză. Chiar mă gândeam zilele astea dacă nu ar fi bine să încerc să trec prin nişte arhive. În fond, cu toate că sunt în sociologie, metoda mea de cercetare este analiza istorică. Dar întâi şi întâi trebuie să folosesc materialele pe care le am în casă, iar asta va mai lua ceva timp.
Mă apuc de treabă acum. Azi trebuie să scot însemnările de pe trei cărţi. Poate voi duce şi teza lui Greene până la jumătate (are 523 de pagini, iar eu am rămas ieri la pagina 115). Sper :)
Kyrie eleison. Kyrie eleison. Kyrie eleison.
PS: vineri, 20081024.1058. Mda, uite că, de distrat ce sunt, încep să apăs pe comenzile greşite. În loc să public, am salvat. Shame on me. Acum, publicaţi postare.
Am început să încerc să mă trezesc dimineaţa. Pentru că, de obicei, stau nopţi lungi în faţa monitorului de laptop. Uite aşa învăţ că, dacă stau noaptea, am linişte din partea celorlalţi, iar lumea mea mică poate avea o expansiune mai mare decât în timpul zilei (bineînţeles, cu condiţia ca expansiunea sonoră să fie controlată de o pereche de căşti - lucru pe care, înţelegându-l în cele din urmă, mi-am luat căşti noi. Pentru că handsfree-ul de la al meu SE k800i trebuie să aibă, ca orice produs Sony, ceva special, iar în cazul de faţă este mufa....), şi chiar îmi place faptul de a fi liniştit. Sunt în elementul meu şi nu e vorba de un moft, ci de o necesitate.
Mai ales când oraşul în care trăiesc se cheamă Bucureşti, unde locuiesc într-un cartier muncitoresc. Deabia aştept să îmi termin studiile - după aceea mă voi gândi serios dacă rămân aici sau nu. M-am şi gândit unde aş vrea să plec. Prima opţiune ar fi Timişoara, apoi Braşovul şi Clujul (şi Sibiul), apoi Sighişoara, apoi cam orice oraş mare din Ardeal. Dorinţa de a mă întoarce la Bistriţa (adică, acasă) mi se estompează de fiecare dată când ajung acolo şi văd cum (nu) este administrat oraşul. Bun, şi mai sunt nişte variante afară: Viena - care îmi place enorm - poate Amsterdam, poate Vancouver în Canada... dar dacă plec din ţară vreau să mă întorc după câţiva ani. Însă pentru a pleca trebuie să vând casa, şi asta ar fi o poveste cu dus şi întors.
Ei bine, de curând am nimerit pe partea cealaltă a nopţilor lungi - orice lucru are avantaje şi dezavantaje. Mai precis, de când mi-am adus aminte că, citind mai mult de 100 de pagini pe monitor în câteva ore, te poate lua durerea de cap, şi evident te ustură ochii. Lucrurile astea sunt mai evidente noaptea. În plus, mi-a trecut ieri prin cap şi argumentul lui Schopenhauer despre dimineaţă (e de găsit în Aforismele sale, traducerea lui Maiorescu, p. 112, Vestala, Bucureşti 2005): Adevăratul timp al meditărilor este dimineaţa, care şi dealtminteri este timpul nemerit pentru orice fel de lucrare, fie intelectuală, fie trupească. Căci dimineaţa este tinereţea zilei; toate sunt atunci vesele, proaspete şi uşoare, omul se simte în putere şi are toate facultăţile lui la deplină dispoziţie; de aceea să nu şi-o scurteze sculându-se prea târziu, nici să şi-o piardă în ocupaţii sau conversări zadarnice, ci să o privească ca o chintesenţă a vieţii şi oarecum să o sărbătorească.
Ultimul argument, şi poate cel mai puternic, este oboseala care m-a cuprins ieri seară. E adevărat că citesc mult perioada asta, însă de fapt toată lectura pe care o fac nu este altceva decât suportul necesar pentru studiu. Şi totuşi, pentru mine este ceva absolut îngrijorător să pic de somn pe la zece seara, chiar şi după 9 ore de efort intelectual intens - mă apucasem ieri de teza de doctorat în istorie, susţinută la Universitatea Michigan în 2004, a lui Peter Greene despre cultul Sfinţilor în Biserica Ortodoxă Rusă. Am parcurs un sfert din ea, şi ce m-a impresionat cel mai mult a fost bibliografia folosită - nici măcar nu am îndrăzneala să fac comparaţia cu unele teze de la noi.
E adevărat că nu e o senzaţie nouă. Îmi amintesc cum a fost când S. a venit în România, în 2004, şi a predat un curs despre istoria Bisericii Ortodoxe Ruse. Avea doctorat făcut pe temă (în istorie) în State, şi stătuse şi el mult timp prin arhivele de la Moscova. Bineînţeles, vorbea rusa la perfecţie. Eu îmi făceam teza de licenţă fix pe subiectul ăsta, în condiţiile în care materialele disponibile în ţară erau (şi sunt) foarte puţine - de fapt, o singură carte, cu documente, la Biblioteca Naţională, în rusă (minusul meu: nu vorbesc rusa). L-am întrebat dacă are ceva material, iar S. a venit la cursul următor, după o săptămână, cu două sacoşe mari pline cu material de ultimă oră despre subiect - inclusiv colecţii de documente. Şi, când s-a întors în State, a stăruit să mi le dăruiască....
Aşa se face că licenţa mea a ajuns un monstru de 200 de pagini, documentat beton, în condiţiile în care nu am reuşit, în cele două luni rămase până la susţinerea tezei, să folosesc decât o parte din material - care îmi prinde foarte bine la teză. Chiar mă gândeam zilele astea dacă nu ar fi bine să încerc să trec prin nişte arhive. În fond, cu toate că sunt în sociologie, metoda mea de cercetare este analiza istorică. Dar întâi şi întâi trebuie să folosesc materialele pe care le am în casă, iar asta va mai lua ceva timp.
Mă apuc de treabă acum. Azi trebuie să scot însemnările de pe trei cărţi. Poate voi duce şi teza lui Greene până la jumătate (are 523 de pagini, iar eu am rămas ieri la pagina 115). Sper :)
Kyrie eleison. Kyrie eleison. Kyrie eleison.
PS: vineri, 20081024.1058. Mda, uite că, de distrat ce sunt, încep să apăs pe comenzile greşite. În loc să public, am salvat. Shame on me. Acum, publicaţi postare.
No comments:
Post a Comment