Thought

I guess I have an idea, now, about why/how people chose the acting profession:

- some of them had talent, they were good/ very good at it. Some were geniuses.
- some had the proper connections with the profession. And maybe a part of these guys were also good.
- the rest, I guess, became actors because they wanted to hide themselves of themselves. Or maybe, they wanted to forget their own past and identity.

If these were true, then I believe there is a future for theater and cinema, even against the technological advance.

cinematographeum14. Avatar

Everybody went to see Avatar in Bucharest.

I'm exaggerating, of course, but the truth is many people went to see it, and so did I. And many speak and debate about it - Romanian blogs are full of it.

It so happened that last week I received an invitation to see the movie, from some very good friends, and I said to myself I should do it. So we went, on Wednesday evening, to one of the many multiplexes in town. I was actually stunned to see how many people actually DO go to cinema in Bucharest (statistics say the opposite) - truth be told, the last time I went to cinema was in 2008. And by the way - it is for the very first time yours truly ever saw a movie on 3D.

About the movie itself, I can say just this: do not see it unless if in 3D. In my view, the cinematic experience is incomparably better. If you see it in 2D, you miss the best of this movie. And in 3D, the cinematic experience I am speaking about is absolutely overwhelming.

As for the story, half through the movie I realized it reminded me of Atlantis - the lost empire. With the difference that I actually like Michael J. Fox more than Sam Worthington, as far as acting skills are concerned. But still, go see it - Avatar might be the best movie made in 2009.

cinematographeum13.Recolta de gheaţă

Cum se apropie Crăciunul, tematica rubricii capătă accente mai adecvate sezonului :)

Sunt multe filme care sugerează atmosfera de Crăciun. Unele celebre pe drept cuvânt (precum seria home alone), altele doar promovate în exces pe toate canalele media - te baţi de ele privind televizorul, ascultând radioul, în staţia de metrou sau pe stradă, şi asta fără să vorbim de presa scrisă şi reviste de specialitate. Aşa încât voi încerca să fiu puţin mai "alternativ", propunând filme mai puţin cunoscute, pentru că au fost mai puţin promovate. Şi pentru că nu corespund poate întru totul ideii preconcepute pe care o avem în acest moment despre filmele de Crăciun.

the ice harvest (2005) este o comedie neagră. Subiectul este oarecum clişeistic (deşi scenariul este scris de doi autori premiaţi cu Pullitzer): doi asociaţi îl fură pe şeful unuia dintre ei, care e mare mafiot, şi încearcă să dispară din oraş. Dar fără să atragă atenţia. Şi cum e ajunul Crăciunului, cel mai bun mod de a pleca dintr-un orăşel fără a atrage atenţia este să te prefaci că faci vizite...

Jocul actoricesc este foarte bun. Dincolo de John Cusack (hei, e actorul meu favorit :) ), mai sunt de găsit pe aici Blly Bob Thornton şi Connie Nielsen. Scenariul este bun şi el, chiar dacă schimbările de situaţie devin uşor obositoare la un moment dat.

Dar cel mai mult îmi place modul direct în care filmul îi tratează pe acei dintre noi care sărbătoresc Crăciunul limitându-se la aparenţe. Ironia faţă de făţărnicia modului nostru de a sărbători o sărbătoare în care nu mai credem, cu care nu mai comunicăm afectiv, mi se pare lucrul cel mai câştigat din the ice harvest. Şi e principalul motiv pentru care vă invit să daţi o şansă acestui film.

Vizionare plăcută.

cinematographeum12. Honey

Honey (2003) nu este o capodoperă. În primul rând pentru că este un film soft, numai bun de privit atunci când nu vrei ca vizionarea filmului să te obosească prea tare (şi e preferabil să fii adolescent - ceea ce pe mine încă nu mă deranjează prea tare :) ). Nu veţi avea parte de un joc actoricesc remarcabil, privind acest film (cu excepţia plăcut surprinzătoare a lui Missy Elliot). Poate vă vor supăra clişeele, care nu lipsesc, iar criticii americani s-au înghesuit să îi dea note care mai de care mai mici (în bună parte justificate).

Însă filmul vă va oferi altceva în schimb. Rămânând totuşi cu picioarele pe pământ, el vă va propune să schimbaţi lumea (din jur) aşa cum puteţi - schimbare socială la nivel de stradă. În sprijinul acestui mesaj, filmul beneficiază de atuuri care nu trebuie deloc neglijate. În primul rând, prezenţa lui Jessica Alba, care e credibilă în acest rol (deşi uneori puţin prea dulce).

Apoi, deşi nu sunt chiar un mare fan al hip-hop-ului (genul muzical prevalent în Honey), trebuie să spun de bine despre coloana sonoră (printre alţii Blaque, Jadakiss & Sheek, Shawn Desman sau 3rd store, dar mai ales Yolanda Adams). Şi evident, coregrafia.

Nu în ultimul rând, îmi place faptul că filmul descrie lumea strălucitoare a showbizz-ului exact aşa cum e. Adică: o aparenţă înşelătoare. Iar contradicţia dintre această lume falsă şi realitate apare cu atât mai bine marcată.

Vizionare plăcută.

cinematographeum11. das boot

Este probabil cel mai cunoscut film german al tuturor timpurilor (şi cel mai scump - 15,000,000 $). Şi pe bună dreptate. Realizat în anul 1982, filmul este considerat în acest moment unul din cele mai bune 100 de filme din toate timpurile cât şi unul din cele mai bune filme de război, fiind marele perdant al Oscar-urilor din 1983 (6 nominalizări, nicio statuetă). Şi probabil cel mai bun film german (titulatură la care aspiră pe drept cuvânt şi Metropolis).

Filmul ne spune povestea unui submarin german, cu un echipaj de 43 de marinari la bord, angrenaţi într-un război pe viaţă şi pe moarte cu navele britanice şi americane. Un război în care au luptat de partea germană 40,000 de marinari, dintre care mai puţin de 10,000 au supravieţuit. Povestea lui U-96 este povestea oricăruia dintre echipajele germane de U-boot angrenate în acest conflict. Iar mesajul filmului este lipsit de orice ambiguitate: războiul este rău.

das boot se află pe lista filmelor mele preferate datorită: 1. prestaţiei nemaipomenite a lui Jurgen Prochnow 2. soundtrack-ului realizat de Klaus Doldinger 3. complexităţii cerute pentru a realiza filmul (adică efecte speciale şi soluţii tehnice folosite). Acestor lucruri le pot adăuga, eventual, veridicitatea pe care das boot o respiră.

Îmi permit un singur sfat: dacă vreţi să vedeţi acest film, căutaţi versiunea în limba germană. Măcar pentru faptul că este versiunea originală.

cinematographeum10. festival de film

Poate ştiaţi, poate nu, în România există un festival de film care se adresează exclusiv angajaţilor companiilor. Se numeşte Teacher's film festival, iar luni va avea loc cea de a treia gală anuală a laureaţilor Teacher's.

Ce înseamnă de fapt Teacher's film festival? Înseamnă că se ia o listă de filme celebre, din care alegi unul, pe baza căruia aduni o echipă, te resituezi faţă de poveste (aici intervine libertatea de a alege dacă urmezi povestea originală, dacă spui aceeaşi poveste, dar altfel, sau dacă schimbi povestea) şi faci un material care să nu dureze mai mult de 7 minute. Cu alte cuvinte, un film de scurtmetraj.

Să nu credeţi că e simplu să faci un film de scurtmetraj. Subsemnatul a avut anul trecut ocazia de a produce un film, şi a trecut pe rând prin toate posturile imaginabile şi inimaginabile :) A fost şi scenarist, şi producător, şi actor, şi sunetist, s-a ocupat de catering, locaţii sau costume, păstrând în cele din urmă două responsabilităţi: cea de producător şi cea de autor al coloanei sonore.

Spun numai ce a însemnat să creez o coloană sonoră pentru un film de 7 minute (responsabilitatea de producător a fost teribil de complexă şi, dacă îmi amintesc bine, i-am dedicat mai demult o postare, aşa că nu o menţionez acum). Întâmplător, filmul ales era un musicall. Am trecut prin toată colecţia mea de muzică în momentul în care am aflat că mă voi ocupa de coloana sonoră şi am ales piesele care mi se păreau potrivite. După aceea am început să selectez piesele (care nu încăpeau pe un CD de date), păstrând 4 variante diferite de soundtrack (una foarte dură, una cu muzică exclusiv clasică şi două intermediare).

Ulterior, coregrafa a venit cu anumite idei care cereau anumite piese - piese care au trebuit integrate în total. Pe de altă parte, una din actriţele principale a interpretat chiar ea o piesă - I put a spell on you - ceea ce a însemnat creerea unui negativ şi înregistrarea piesei în studio. Iar la urmă, mixajul, care a fost extrem de laborios, pentru că tot ce însemna sunet a fost refăcut. În 7 minute de film am folosit mai mult de 10 piese (genurile variind între: muzică clasică, trip-hop, jazz, muzică electronică, tango, blues şi rock), din care una reinterpretată, una dublată şi mai multe folosite pentru coregrafie. Totul pentru a sugera stări interioare sau pentru a completa imaginea.

Însă acest ghiveci stilistic s-a dovedit fiabil: am luat premiul pentru coloana sonoră - e şi ocazia cu care a fost luată poza existentă în acest moment pe fundalul blogului :)

De fapt, dincolo de competiţia cu tine însuţi (faptul de a produce în timp util un film), apare ulterior competiţia cu celelalte companii - anul acesta sunt 25, printre care: Cosmote, IBM, ING, Renault, Tabu sau Xerox. Dincolo de bugetele acordate filmelor, dincolo de ideea de team building, rămâne faptul de a reuşi sau nu să creezi ceva care să se distingă faţă de competitori prin originalitate. Ambiţia aceasta este esenţială - şi acesta e, până la urmă, principalul merit al iniţiatorilor acestui festival.

În 2006, câştigătoare a fost asociaţia Erudio alumni, cu Codruţ I. Paru, o ecranizare după Forrest Gump, iar în 2007 Xerox România, cu The check-in, remake în cheie ironică după The terminal. Cine va fi, oare, învingător în 2008?...

Pentru mai multe detalii, mergeţi aici.

cinematographeum09. la vita e bella

Filmul, realizat în 1997, este legat de personalitatea lui Roberto Benigni - un comic desăvârşit şi un foarte bun actor (deşi, din păcate, a cam intrat la apă în ultimii ani). Primul film în care am avut ocazia să îl văd jucând a fost il monstro, o comedie oarecum mai spumoasă, dar şi mai superficială decât la vita e bella. Totuşi, ambele filme au ceva în comun: cuplul principal de actori (Benigni şi soţia lui, Nicoletta Braschi).

la vita e bella ne povesteşte cum Guido, un tânăr evreu care doreşte să deschidă o librărie, în Italia anilor lui Musollini, reuşeşte să cucerească femeia pe care o iubeşte şi cu care se căsătoreşte (Braschi). Partea a doua a poveştii, cea mai amplă, ne plasează în ultima parte a războiului, când Guido este deportat, alături de fiul său Giosue, într-un lagăr de concentrare - transformat de Guido (în conversaţiile cu Giosue) intr-un teren de joacă, pentru a-şi proteja fiul de ororile din jur.

Acum, s-a spus că o comedie nu are ce căuta între zidurile de beton ale unui lagăr de concentrare, şi s-a mai spus că Roberto Benigni îşi bate joc, în acest film, de victimele Holocaustului. Dar, în opinia mea, la vita e bella nu este nici pe departe o comedie. Desigur, sunt multe scene hilare, dar este mare lucru dacă, la terminarea vizionării, nu ai lacrimi în ochi. Pe de altă parte, Guido este o victimă, iar filmul lui Roberto Benigni susţine o pledoarie în favoarea tuturor victimelor totalitarismelor de dreapta.

Nu mi se pare deloc o întâmplare faptul că filmul a colecţionat 3 Oscar-uri. Din punctul meu de vedere, le merită cu brio.

Vizionare plăcută.

PS. Aria din Offenbach (Barcarolle) este incredibil de frumoasă. Îţi taie răsuflarea.

cinematographeum08. zerkalo

Un film lent, dar de o frumuseţe nepământeană, realizat în 1975 în URSS. Avându-l ca regizor pe Andrey Tarkovsky (care - da - este regizorul meu preferat).

Ceea ce povesteşte acest film este viaţa unui om care stă să moară. Şi este o viaţă intersectată cu un război mondial, cu un divorţ al părinţilor şi cu tot ceea ce poate însemna "a trăi" într-o societate precum cea sovietică. Dar şi mult mai mult, însă pentru acest "mai mult" e necesară implicarea privitorului, care poate alege modul în care să se raporteze la film (de unde, poate, şi titlul: Zerkalo, adică Oglinda). Spun asta după mai multe vizionări ale filmului.

Răbdarea (care este esenţială pentru a putea urmări filme vechi) vă va fi răsplătită prin vizionarea unor scene admirabil filmate. Precum cea de mai jos.

cinematographeum07. Casshern

Filmul pe care îl recomand azi este o producţie japoneză a anului 2004.

De fapt, Casshern nu este pur şi simplu un film, pentru că el împrumută foarte mult din tehnica de lucru a anime-urilor - nu doar datorită tehnicii de filmare folosite (blue/green screen), ci şi datorită temelor. Iar acest lucru nu constituie o surpriză, dacă ne gândim că sursa de inspiraţie a producţiei este chiar un anime, Neo-Human Casshern din 1973.

Povestea este una cu tentă SF: într-un viitor distopic, omenirea încearcă să îşi revină după sfârşitul unui război distrugător. Un om de ştiinţă japonez anunţă descoperirea unui tratament genetic pentru reîntinerirea celulelor corpului uman şi primeşte sprijin guvernamental pentru cercetare. Dar, în timpul cercetării de laborator, se întâmplă un accident în urma căruia apare o rasă mutantă - iar această rasă mutantă, persecutată de autorităţi, îşi propune distrugerea omenirii. Singurul obstacol în calea acestui plan este Casshern (Gardianul).

Însă Casshern rămâne un film. Şi asta datorită mesajului etic (şi profund pacifist) pe care îl transmite. Convieţuire. Nu sunt multe anime-uri care să ne propună acest mesaj. Din păcate, nici filme nu mai sunt prea multe de felul ăsta. Sincer, oarecum, Casshern m-a trimis cu gândul la Solyaris. Pentru că ambele filme combat (cu mijloace comparabile) aroganţa culturală şi autosuficienţa. dar şi pentru că ambele filme îţi solicită răbdarea destul de mult, dacă ai crescut în anii 2000 :)

cinematographeum06. big fish

Este probabil unul din cele mai bune zece filme ale anului 2003.

Cu toţii am avut în viaţă, cred, întâlniri cu persoane născute pentru a povesti celorlalţi cât de buni sunt şi cât de norocoşi sunt interlocutorii lor că au de-a face cu ei. Poate unii avem şi rude care se încadrează aici, servindu-ne detaliile fantastice ale unei vieţi încărcate cu momente extraordinare.

Filmul tocmai asta ne comunică - relaţia tensionată dintre un fiu, ajuns matur, şi tatăl grav bolnav. Sătul de nenumăratele poveşti fantastice repetate la infinit ale tatălui său, fiul încearcă să separe realul de imaginar, acum, în ceasul al doisprezecelea. Dacă reuşeşte sau nu, decideţi voi. Din punctul meu de vedere, decizia e luată deja în momentul în care devine clar faptul că filmul îşi propune să fie un basm - chiar dacă unul pentru oameni ceva mai mari :) Iar motto-ul filmului este: the story of my life....

Filmul este nu doar un basm. Caracteristici pe care le-aş considera potrivite ar fi: poetic, înduioşător, alegoric, captivant, magic, câteodată comic şi întotdeauna profund uman.

Pe partea distribuţiei, îi putem găsi pe Albert Finney, Jessica Lange, Billy Crudup, Ewan McGregor (al căui joc m-a impresionat cel mai tare), Helena Bonham Carter (care s-a achitat cu brio de o sarcină foarte complexă), Danny DeVito sau Marion Cotillard. Un cuvânt de laudă pentru regizor (filmul e foarte bine construit) şi pentru soundtrack.

PS: mi-e sincer ciudă că filmul nu a luat niciun premiu, pentru că ar fi meritat atât de mult. Mă consolez însă cu faptul că filmul e în top 250 pe imdb.

cinematographeum05. joyeux Noel

Filmul pe care îl recomand azi este o coproducţie anglo-franco-belgo-româno-germană a anului 2005. Pe scurt, ni se povesteşte cum soldaţii combatanţi în Primul Război Mondial au sărbătorit împreună ziua de Crăciun a anului 1914, încheind un armistiţiu peste capetele şefilor militari din comandamente.

Acum, sincer vorbind, realitatea factuală nu a fost chiar asta. Oamenii nu au mers în mod liber pe no man's land, nu au fost concerte live ale soliştilor de operă la faţa locului, iar soldaţii nu au jucat fotbal unii împotriva altora pe câmpul de luptă, părăsindu-şi tranşeele. Dar aceste înflorituri dramatice, poate considerate necesare acţiunii, poveştii filmului, nu alterează cu nimic semnificaţia gestului real, din 25 decembrie 1914, al trupelor antrenate în conflict. Care au trecut peste un război vremelnic pentru a sărbători (împreună, deşi în tranşeele lor) Pacea. Şi naşterea Celui numit şi Dumnezeul Păcii. Este, poate, cel mai frumos compliment făcut Crăciunului de oameni, pe parcursul secolului XX - ceea ce recomandă vizionarea filmului pentru data de 25 decembrie.

Joyeux Noel - o poveste emoţionantă şi tristă, o poveste care pune, în cele din urmă (dincolo de mesajul de unitate europeană), o singură întrebare: la ce a fost bun acest conflict fratricid?...

cinematographeum04. good bye, Lenin!

Este filmul care a marcat poate cel mai clar renaşterea cinematografiei germane. Intrată oarecum într-o perioadă mai puţin fastă după lansarea das boot din 1982.

Povestea decurge (pe scurt) în felul următor: 1989, Berlinul de Est, R. D. G. Alex Kerner, un tânăr de vreo 20 de ani, lipsit de tată (fugit în Vest în 1978 - de fapt la doar câţiva kilometri, în Berlinul de Vest) participă la o manifestaţie împotriva regimului înăbuşită cu forţa de poliţie. În momentul în care este arestat (şi "mototolit" puţin de angajaţii STASI) se întâmplă să fie văzut de mama lui, care se întorcea spre casă cu taxiul (blocat de intervenţia poliţiei). Christiane Kerner îşi pierde cunoştinţa şi ajunge la spital, în comă. Când Alex, eliberat din închisoare, ajunge la spital, medicul îl avertizează că inima mamei sale este atât de slăbită încât nu va rezista la niciun fel de şoc. Astfel că Alex va face tot ceea ce îi stă în putinţă pentru ca mama sa să continue să trăiască în R. D. G., în timp ce, în realitate, lucrurile se schimbă radical ...

Astfel că filmul tratează de fapt acea stare numită "Ostalgie" - nostalgia pentru Est. Adică pentru Germania de Est. O lume a fiecăruia în care schimbările bruşte din Germania fostă comunistă a anului 1990 sunt refuzate, sau, cumva, reluate într-o perspectivă diferită. Mai demnă. Un sentiment încercat de foarte mulţi est-germani după Reunificare.

Dincolo de actori, un cuvânt şi pentru Yann Tiersen, care asigură soundtrack-ul (din punctul meu de vedere, mai bun decât în Amelie).

Pe mine good bye, Lenin! mă face să mă gândesc - de fiecare dată când îl văd - la familia mea atunci (în 1991 mama ajunsese în Austria, la Salzburg, şi primise - după multe greutăţi - dreptul de şedere şi dreptul de lucru, ca azilant politic, din cauza minunatelor mineriade. Urma să mergem şi noi, copiii ei, acolo, dar i s-a făcut teamă şi s-a întors în România, unde s-a mai zbătut ani buni într-un semicapitalism cu nimic diferit faţă de comunismul de dinainte. Şi, da, şi în familia noastră tatăl meu a fost absent, iar eu sunt fratele mai mare). Veţi înţelege paralela cu filmul, dacă îl veţi vedea. Merită din plin.

cinematographeum03. pay it forward

Nu mi-a fost niciodată uşor să urmăresc filmele în care joacă Kevin Spacey. Asta pentru că, poate, el nu alege să joace în genul de filme comode pe care le poţi vedea fără să depui pic de efort intelectual. Cred. Poate greşesc - aici nu am voie să spun ceea ce se întâmplă, ci ceea ce cred că se întâmplă.

Pay it forward (2000) m-a trimis cu gândul, cumva, la Don Quijote şi la lupte irealiste pierdute dinainte. Pe de altă parte, m-a provocat să mă gândesc la feluri în care putem încerca să contracarăm, atât cât ne stă în mica noastră putere, defecţiunile societăţii.

Societatea în care trăim este departe de a fi perfectă, şi a repeta acest lucru este un evident loc comun. Ceea ce, poate, ne va arăta acest film este faptul că a încerca să schimbi lucrurile în bine cere întotdeauna o jertfă.

Oare cât de repede s-ar însănătoşi societatea noastră dacă, pentru un bine primit, fiecare dintre noi ar face, de doar trei ori, un bine asemănător, celor care au nevoie? Şi iarăşi. oare chiar trebuie să ne obişnuim cu ideea comodă că societatea nu va fi niciodată mai bună? I'm just wondering...

Fac nişte roluri deosebite atât Kevin Spacey, cât şi Helen Hunt, dar felicitările mele merg în principal spre Haley Joel Osment, care dă filmului candoare iar privitorului un sentiment de duioşie. Îi mai puteţi descoperi, în acest film, pe Jay Mohr, James Caviezel, Jon Bon Jovi sau Angie Dickinson.

Pay it forward este unul dintre filmele care mă motivează să fac studiile pe care le fac, şi să cred că ceea ce studiez poate - aplicat corect - ajuta la îmbunătăţirea societăţii. Cu o singură condiţie: totul este o vorbă goală fără implicarea fiecăruia dintre noi.

cinematographeum02. my neighbour Totoro

Mă gândeam că poate primul film pe care ar trebui să îl prezint să fie Solyaris, preferatul meu absolut. Şi totuşi, după zile bune de gândire am ajuns la concluzia că ar fi un prag poate prea abrupt.

Primul film pe care îl prezint este de fapt un anime. Nici măcar unul nou, ci un anime care a implinit două decenii de când a fost lansat (16 aprilie 1988). Şi ţin să îi mulţumesc omului care mi-a prilejuit – nu de mult - plăcerea vizionării lui (se ştie el – este unul din oamenii pe care îi voi purta mereu în suflet, cu nostalgie şi o doză deloc neînsemnată de recunoştinţă J ).

Tonari no Totoro (Vecinul meu Totoro) ne spune foarte multe despre capacitatea copiilor de a visa, împotriva tuturor dificultăţilor din jur. Şi, în acest caz, sunt multe dificultăţi. Nu ni se precizează în film, dar acţiunea are loc undeva la sfârşitul anilor ’50, mai precis în 1958, când Japonia era încă într-o stare dificilă, după ce suportase pierderi umane colosale în război; bombe atomice detonate la Hiroshima şi Nagasaki; pierderea coloniilor care susţinuseră economia japoneză în prima jumătate a secolului XX; 6,000,000 de japonezi reveniţi în ţară din aceste foste colonii; foamete; sărăcie. Relansarea economică a ţării, începută în această perioadă, la sfârşitul anilor ’50, a devenit vizibilă prin organizarea Olimpiadei de la Tokio în 1964.

Filmul este adresat copiilor, dar nu exclusiv lor. Din punctul meu de vedere, el este adresat celor care mai pun un preţ pe inocenţă. A putea să visezi şi să te minunezi de toate lucrurile frumoase care se află lângă tine atunci când familia ta s-a mutat dintr-un oraş încă afectat de război, iar mama ta se află în spital, bolnavă de tuberculoză; a rămâne unul lângă celălalt, mai ales în momentele grele - iată câteva motive bune pentru a căuta şi a vedea acest film. Cred că această intenţie introspectivă l-a animat pe realizatorul Hayao Miyazaki în 1988, şi cred că acelaşi lucru trebuie să îl căutăm şi noi.

Vizionând Totoro, vom descoperi, alături de Satsuki şi Mei, o casă bântuită, vom vedea ce sau cine sunt makkuro-kurosuke sau susuwatari, îl vom cunoaşte pe Totoro şi vom avea ocazia nemaipomenită de a face o călătorie cu autobuzul lui personal (caracterul meu preferat din film). Sunt 86 de minute de absolută încântare.

Tehnic, animaţia este nemaipomenită, cu o grijă pentru detaliu foarte rar întâlnită în alte părţi, iar personajele sunt foarte bine concepute. Un cuvânt şi despre soundtrack, pentru că merită din plin. Joe Hisaishi face o treabă foarte, foarte bună. Aveţi un exemplu mai jos. Şi ca să nu vă îndoiţi că Totoro a avut mult succes (nu numai în rândul copiilor şi al pasionaţilor de anime), trebuie să ştiţi că asteroidul 10160 îi poartă numele.

cinematographeum01. stranum53, producător de film

Sunt un mare consumator de filme. Este desigur o afirmaţie comună multora. Nici faptul că am o colecţie destul de importantă de filme nu este ceva nemaipomenit. Însă am avut, de curând, o ocazie absolut fantastică: am fost, vara aceasta, producătorul unui film.

Cinematografia a devenit un domeniu de interes pentru mine în adolescenţă. Practic, cum nu aveam televizor în timpul liceului, la bunica, unde stăteam, şi cum din 1998 am renunţat pentru totdeauna la televizor (una din cele mai bune decizii din viaţa mea), am deprins obiceiul de a merge la cinema. În general, o dată sau de două ori pe săptămână, paralel cu mersul la operă sau, mai rar, la concertele de la Filarmonică.

A urmat lentul proces de selecţie. În fond, dacă vrei să rămâi cu ceva din ceea ce ai făcut, îţi notezi observaţii. Îţi place mai mult imaginea de aici, mişcarea de cameră de acolo, sunetul de dincolo, jocul actorilor tot de dincolo şi aşa mai departe. Aşa că, după aceşti ani, multe filme pe care le-am văzut nu îmi mai spun nimic, în timp ce unele îmi ajung şi acum la suflet.

După ce începi să ai şi tu o parere, vine momentul în care încerci să ai o abordare generală asupra domeniului. Citeşti cărţi de specialitate, vizitezi site-uri de specialitate şi descoperi că poţi vedea de la cap la coadă filme vechi sau filme de artă, ba mai mult, descoperi că aceste filme îţi şi transmit un mesaj foarte bine conturat.

Însă nu îţi poţi face iluzii: chiar dacă ai propria cameră de filmat, nu vei fi niciodată mai mult decât un amator. Nu vei fi niciodată un profesionist, este virtual imposibil să participi vreodată la un festival de film, este virtual imposibil să câştigi Palme d'Or. Iar în România anului 2007, cu atât mai puţin. Succesele recente ale cinematografiei noastre (profesioniste), obţinute împotriva orientării instituţiilor de profil din ţară, cum ar fi CNC sau MC, sunt din punctul meu de vedere excepţia (fericită) care confirmă regula. Ideea mea de fond este că, în România de azi, e virtual imposibil să devii un cineast profesionist. E premiza de modestie de la care trebuie să pleci întotdeauna şi de care nu trebuie să te desparţi niciodată.

Şi totuşi, compania la care lucrez a lansat în vara aceasta o provocare pentru angajaţi (care sunt în cea mai mare parte studenţi): să facem un filmuleţ de 7 minute, inspirat dintr-un film celebru. Evident, apel pe bază de voluntariat.

Aşa că voluntarii apar, se încheagă echipa şi se împart primele responsabilităţi. Eu - responsabil cu soundtrack-ul. Şi începe discuţia asupra scenariului.

Câteva săptămâni mai târziu, producătorul dispare. Nu mai apare, pur şi simplu, la lucru, şi după ceva timp compania primeşte demisia lui, scrisă de mână ... Iar eu sunt numit noul producător. Şi începe haosul. Pentru că totul trebuie luat de la început.

Descopăr dintr-o dată că echipa este foarte fluidă, că scenariul este praf şi trebuie refăcut. Că oamenii nu vin la şedinţe, şi trebuie să alerg după fiecare. Activitatea mea obişnuită în cadrul firmei este dată cu totul peste cap, iar acasă nu mai reuşesc să mă gândesc la nimic altceva.

Activitatea merge greu, foarte greu, scenariul e în continuare prost, încep repetiţiile. Filmarea este întârziată, din varii motive, de mai multe ori. La repetiţia generală trebuie sa iau locul regizorului, care e plecat în vacanţă, şi să înlocuiesc peste noapte pe cameraman şi pe una din actriţele principale, care îmi spusese cu o zi înainte că nu poate veni.....

Şi dintr-o dată, minune! Lucrurile încep să se lege. În săptămâna dinaintea filmărilor echipa se adună, scenariul începe să capete coerenţă şi viaţă, avem echipamentele necesare pentru filmări, repetiţiile curg. Ne lipsesc totuşi, în continuare, multe lucruri.

Filmările au loc într-o sâmbătă. Încep la 8 dimineaţa şi se termină a doua zi, la ora 2.30 am. Este consemnată o altă minune: dacă filmările s-au urnit greu şi au durat mult mai mult decât credeam, dacă au fost şi probleme de natură organizatorică pe care nu le prevedeam nici în ruptul capului, rezultatul este cu mult peste aşteptările noastre. Oamenii trec peste oboseală şi îşi ţin nervii sub control de o manieră absolut admirabilă, iar treaba odată începută şi ritmul de lucru stabilit nu se mai face nici o pauză până la sfârşit. Eu alerg prin supermarketuri şi imi aduc echipamentele de acasă, am grijă ca ritmul de lucru să nu scadă, mă ocup de catering şi de celelalte "mici" detalii, cum ar fi boomul. De pe la miezul nopţii sunt stors ca o lămâie.

Postproducţia este ca un fel de concluzie. Acolo vedem, dintr-o dată, mult mai obiectiv, ce a fost bine şi ce a fost mai puţin bine, vedem că trebuie să sacrificăm câteva minute de material filmat, şi e dureros, e ca şi cum ai tăia în carne vie, reconsiderăm soundtrack-ul, vedem cât de important este rolul naratorului (personaj propus de mine) atunci când trebuie să spui o poveste în 7 minute, vedem şi cum totul devine mult mai coerent...

Nu voi fi niciodată mai mult de un simplu amator. Despre implicarea mea ca producător, pot spune că: este o activitate extrem de complexă, pentru care trebuie să fii foarte bine pregătit, şi care are propria individualitate. Trebuie să ţii in permanenţă contactul cu toată lumea, trebuie să fii la curent cu toate detaliile care privesc filmul, trebuie să fii în stare să intervii oriunde, pentru a duce filmul la bun sfârşit. Filmul creşte sub ochii tăi. Colaborarea producător-regizor este esenţială pentru reuşita filmului. Dacă ceva nu merge sau merge prost, oalele se sparg în capul tău. A fi producător de film, fie şi unul de scurtmetraj, e o experienţă absolut unică. Şi extenuantă.

Pentru cei care vor să înţeleagă de ce s-au întâmplat toate aceste lucruri nu am decât recomandarea de a vizita pagina de mai jos:

http://www.teachersfilmfestival.ro/