In Romanian

Priveam spre cer... şi m-a cuprins speranţa
- în el vedeam un viitor mai bun –
însă am înţeles că îmi lipsea credinţa
de a preface visele, din scrum...


I had a 15 hours schedule today and I wanted to share something with you, guys. This is what came up. I believe these are the very first lines in Romanian since I switched this place to English.

With love,

poezie.10

Noi

Noi suntem tineri şi neliniştiţi,

căci ne vedem viaţa ca pe un război.

Nouă ne pasă doar să fim doriţi,

fără să dăm, la urmă, dragoste şi noi.

Noi suntem tineri şi înviforaţi

de gânduri. Şi tulbure e râul

simţirii şi al dragostei de fraţi;

un mânz neîmblânzit, slăbit fiindu-i frâul.

Noi suntem tineri şi uşor pierduţi..

Ne întrebăm mereu, în noi, ce vrem să fim;

suntem atât de-ngrijoraţi de-această întrebare

încât uităm, până la urmă, dacă mai trăim...

20081118 Bucureşti

poezie.09

Mă plimbam prin jurnalele vechi, şi am dat de o încercare de poezie de acum zece ani. Că tot ne aflăm în campanie, iat-o:

Poate e prea radical ceea ce simt,
dar muzica de azi nu mai poate fi un ideal.
Ideea de Muzică (adevărată) a murit
- ceea ce aud la radio e un simplu produs. Comercial.

Fantezia vieţii noastre moartă ... dezastru, garantat.
...Muzica? Un biet cuvânt răsuflat,
o ilustră formă, fără de fond,
o poantă vetustă.

Muzica e deja îngropată:
fiind redusă, toată,
la un aspect financiar
- atât de urât, atât de necesar.

De ce mai cred în Ea?
De ce mai sper? De ce mai pretind?
... Faptul e aproape consumat.
Ne-am învăţat deja, atât de bine,

să trăim minţind.

(19980322 Bucureşti)

poetry.08

(today)


I.

I'm not expecting you to understand;
but please, leave me alone today, my dear friend.
I want to have a short chat with my dreams
- today, my soul accepts no outside guests, it seems.

Please, don't look bothered, please, don't ask.
Accept this... it is not an easy task:
I want to have a short chat with my dreams
- today, I cannot talk to you, or so it seems.


II.

'Might call you back tomorrow, dear friend.
By that time, my interrogations might just end;
I want to have a short chat with my dreams
- today, and the remaining time I've got, it seems...

(20080904 Bucureşti)

poezie.07

(inocenţă)


I.

Mă plimb pe malul mării. Nisipul e tare. Sunt singur. Plaja e absolut pustie. În spate, luminile oraşului s-au stins de mult. E frig, un frig pătrunzător de toamnă olandeză târzie. Niciun pescăruş - au plecat cu toţii, de mult. Niciun om. Nimeni. Numai marea şi eu.


II.

Valuri ce bat cu tărie în mal
Îmi persistă în minte, val după val...

Aş dori să fiu din nou ce am fost
- un copil să redevin - să pot iar privi
cerul senin,
să pot iar zâmbi...

Îmi vine să râd de gânduri, de idei.
Doar n-am ajuns asemeni unui suflet mort
şi nu văd sensul unei sarcini eterne de venin.

Îmi vine să râd - dar am lacrimi în ochi.
Mă gândesc totuşi că

e un lucru banal, un lucru normal:
amintiri disparate-ntr-un ocean de uitări.
Masa şi casa, părinţii şi fraţii
- acest gând ascuns, sub o mie de mări.

Copil eram ieri - şi zâmbeam fericit
- inocenţă-n persoană, o coroană de crini.
Azi însă totul e stricat, alterat,
acum port în mine o coroană de spini.

Acum nu zâmbesc, ci sunt încruntat
- pot numai să visez la depărtări.


III.

Aş vrea să-ntineresc, crinii albi să învie,
din nou să te simt - tu, copilărie.
Nu sunt de piatră, ... nici inimă nu sunt.
Mi-e însă, sincer, teamă să rămân pământ.

(20010922 Bistritz)

poezie.06

(cântecul unui om cu inima ruptă)

I.

- Unde eşti, suflete? spune-mi, unde eşti?
La câte milioane de mile distanţă pluteşti?
o întreb. Nu răspunde. O privesc - se ascunde.
E departe ...

"Cum? Nu mă vezi? Sunt aici; în faţa ta eu sunt".
- Da - te văd - eşti în faţa mea. Şi-ţi aud vocea foarte bine ...
Dar inima ţi-a plecat pe Marte, sau undeva,
într-un loc în care eu nu pot ajunge la tine.

Ciudat, când te gândeşti: ar trebui să plâng.
Dar - şi nu ştiu de ce - îmi vine să cânt;
un cântec auzit ieri, pe un disc de vinyl,
un cântec trist, lung, dus aiurea de vânt,
de întâiul vânt din luna April.

II.

El nu se va supăra defel dacă tu - cântând - îl greşeşti,
el va străbate, în doar o clipă, nesfârşite bolte cereşti.
Se va întoarce în chiar această cameră, apoi,
se va întoarce foarte repede, radiind pacea lui între noi.

Acest cântec foarte trist al iubirii ne va salva;
aceste ultime 30 de secunde ... le vom uita.
Atunci tu, suflete, foarte amar vei plânge
iar eu, de supărare, mâinile-mi voi frânge.

Dar va fi bine, alături vom fi
- fără a simţi, vom reîncepe a iubi.
Acest cântec trist te va fi adus înapoi,
el ne va fi făcut iarăşi împreună doi.

Suferinţa asta, îndurată fără minus sau plus,
suferinţa aceasta neaşteptată ne va uni.

20020401 Bucureşti

poezie.05

[nu îmi e teamă]

brusc:
o atât de mare iubire
- cum nu putea fi alta pe pământ.
un simţământ care-l putea însoţi până-n mormânt.

se temuse de complicaţii bizare,
dar totul era atât de simplu şi frumos;
doar dragoste, de sus până jos,
numai iubire, de jos până sus.

aşa că el - un biet şi tânăr intrus - se îndrăgostise fără leac :)
iubind acum, de la Răsărit şi până la Apus,
iar noaptea visând - ca niciodată înainte -
o iubire simplă de numai un veac.

"ce uşor e să port o inimă fierbinte, imună la timpul trecând.
o inimă fierbinte, la rându-i purtând
o atât de mare iubire - cum nu poate fi o alta pe pământ -
un simţământ care să mă petreacă până la mormânt".

... scriam IUBIRE în inima mea;
cu multe inimi îmi decorasem camera.
estimp, moartea aşteptând nerăbdătoare la uşă,
ascuţindu-şi, migăloasă, secera.

morala:
uneori şi ascuţitul unei seceri
poate dura până la infinit :)

(20010112 Bucureşti)

poezie.04

(despre imperfecţiune şi imperfect)

am întâlnit odată un om ciudat
- părea tânăr, dar era cum nu se poate mai bătrân -
mereu surâzând, frumos şi stilat...
un marinar cu un ten fantastic de brun.

povestea deseori de asta, de aia,
îi plăceau, pare-se, vântul şi ploaia;
zâmbea, netezindu-şi fără preget cărarea,
şi - Doamne! - mult îşi mai iubea marea,
trista, bătrâna, tăcuta..

mă chema cu un deget şi-ncepea să vorbească
de războaie, de furtuni şi de moarte - o! sluta -
de sine, un tânăr temător ucenic,
de cumplita limitare omenească.

"Ca tine fiind, foarte multe doream..
să zbor, să nu respir, să urc spre cer încercam.
noapte şi stele, fantastic eter;
jos şi sus; ape şi cer.."

şi atât de mult îi plăcea să-mi vorbească
încât să respire, să nu zboare, uita..
ultima oara l-am văzut sus, undeva,
contopindu-se cu noaptea albastră...

o, unchiule, unde mai eşti acum? unde eşti?
prin ce universuri de fum rătăceşti?..

20010213 Bucureşti

poezie.03

Voievodul
(formă de lucru)

1.

Luminile oraşului, una câte una, s-au stins..
Andrei nu poate să doarmă – aerul e cald şi încins.
Iese afară, respiră încet aerul de seară.
Priveşte oraşul liniştit; e vară.

Dar Oana geme în somn, Oana îl cheamă;
iar el, mergând lângă soţia sa, se întinde şi se întreabă:
„Până acum, noi doi am trăit nenumărate clipe plăcute,
cum ar fi fost însă totul trăit în imemoriale timpuri trecute?”

2.

Când Voievodul plecă, în fruntea oastei, la război,
Doamna sa îl petrecu plângând, o vreme;
în tabără o luă, desmierdând-o, pe genunchii săi
şi-i spuse, surâzând: „De ce te temi? De ce plângi? Nu te teme”.

„Sigur, noi acum ne veselim, ne ospătăm;
nouă nu ne pasă azi de război;
când însă, mâine, cu turcul va trebui să ne luptăm,
nu viaţă pentru mine, ci biruinţă tu să ceri, în rugile tale pentru noi”.

„Nu viaţă pentru mine, ci pentru noi biruinţă.
Aceasta-i vrerea mea. Iar tu, Doamnă, să ştii:
chiar mort, tot lângă tine eu voi fi
şi te voi apăra mereu de suferinţă”.

Îi mai spuse atunci cuvinte multe de mângâiere
- în sinea lui, tremurând, el ştia că piere;
Când, însă, încălecă, porni fără a privi înapoi.
Plângând pe ascuns, el mergea acum, fără de teamă, la război.

3.

Andrei este un om obişnuit; el nu a primit niciun semn
- Cine însă unge capul voievodului ales, cu untdelemn?

20060424 Bucureşti

poezie.02

(trenul către nicăieri)

Nu ştii niciodată unde se-ndreaptă,
eşti un om preocupat doar de spleen;
amar ţie, tu ignori că există acest tren.

Tu niciodată nu îl observi - el e mult prea bine mascat,
el e mult prea ciudat, încât să reuşeşti să-l înţelegi.

Trenul către nicăieri a pornit. Tu în el,
deşi e cam bizar, într-un fel,
să nu mergi la gară, să nu urci în vagonul de dormit,
să nu intri în compartimentul tău, pe locul unsprezece
- căci acest cel mai ciudat către nicăieri tren ... parcă nu e.

Şi totuşi călătoreşti, tu, omule. Deşi poate nu eşti un călător,
în existenţa ta terestră nu te crezi rătăcitor
- poate te temi să afli orice fel de veşti,
poate nu te interesează cele cereşti.

De ai ochi şi nu vezi, de ai urechi şi nu auzi,
de ai mâini şi nu simţi, cumva,
iar acest lucru te izbeşte într-o dimineaţă,
încearcă să vorbeşti cu inima ta
- poţi forma numărul special de telefon zero-zero-unu-opt-zero dragoste,
sau zero-zero-unu speranţă, cu indicativul alfa-omega...

Mai devreme - sau poate mai târziu -
vei auzi o voce neutră rostind cuvinte înainte nerostite:
"Atenţiune! Atenţiune! Trenul opt-zero-zero-cinci mii-două sute intră în ultima staţie.
Cele douăzeci şi patru de vămi să fie pregătite".

Nu am niciun alibi; eu nu sunt pregătit.
Poate că deabia când voi ajunge nicăieri voi înţelege
încotro
trebuia
să fi pornit.

20010820 Bucureşti

poezie.01

(Nota: ceea ce aveţi în faţă este o încercare de tinereţe)


Răsăritul


Prin vine îmi curge frigul morţii
- căldura vieţii s-a scurs deja...
Măcar acum durerea să plece;
aşa ar fi mai bine, aşa aş îndura.

Stau întins în pat, ca un sac de lut;
deabia mai simt ceva ce seamănă a aşternut.

... Trecută-i tinereţea, cu pletele-i bogate;
am fost copil, am fost şi adult,
am fost ascultat, am învăţat la rândul meu s-ascult.
Acum m-a ajuns bătrâneţea; viaţa mea e-n spate.

De fapt, am murit, virtual, căci tânăr nu mai sunt
- mă simt un cadavru, curând voi fi pământ -
sunt obosit; sunt banal.

Totul este negru, ieri totul era alb.
Ieri totul era nou, acum... vechi este totul.
Sufletu-mi tremură, pâlpâind.
Când moartea va veni, într-un final
- înfricoşătoare, şi totuşi zâmbind -
sper să reuşesc s-o mai aud, să îi dau votul.

Cine crede că moartea e urâtă greşeşte,
pentru că, deşi străveche, faţa ei permanent tânără zâmbeşte.
Adevărat, un zâmbet viclean, neliniştit,
aşteptând să fie şters la Judecată şi pedepsit.

Iar eu am greşit atât de mult în viaţa mea
încât mă cutremur, mă minunez totodată, mă
îngrozesc;
Privirea, în sfârşit! mi se vatămă.

.... Când la Răsărit va răsări acea Stea,
când la uşa mea va aştepta Moartea, va sta
numărând "trei, doi, unu...",
să intre aşteptând, necruţătoare;

odată cu ultima mea suflare
voi îndrăzni să gândesc, voi spera

Doamne, iartă-mă!

(20020209 Bucureşti)