Polonia I. Drumul

Vă scriu în clipa aceasta din camera unui hotel aflat în marginea unui orăşel numit Bielgoraj, situat în sudul Poloniei. Este un lucru pe care la un moment dat nu mai speram să îl întâlnesc. De sâmbăta trecută până miercuri am crezut că nu mai plec din ţară. Faptul că până la urmă am plecat a ţinut în mare măsură de şansă. Chiar aşa, de şansă.

Am plecat din Bucureşti miercuri noaptea, la ora 23.00, după ce sâmbătă îmi pierdusem speranţa de a mai pleca din ţară. Însă miercuri dimineaţa lucrurile s-au întors iar cu susul în jos, şi m-am pomenit în formula de plecare.

Este pentru prima dată când ies din ţară cu automobile de tip sedan. Pentru că am renunţat la tren, care nu era deloc comod. Contează diferenţa, şi de fapt nu pot face comparaţii - automobilul generează o diferenţă foarte importantă faţă de celelalte variante de călătorie. Autonomia pe care ţi-o oferă este în anumite cazuri foarte importantă.

Am petrecut aproape 24 de ore de mers continuu. După plecarea din Bucureşti, am ajuns la 3.30 am la Sibiu - ocazie cu care am făcut o plimbare prin centrul vechi al oraşului - iar la 9.00 am am ieşit din România, fără vreun fel de probleme la graniţă. Am străbătut nordul Ungariei în câteva ore (am trecut prin Miskolc), şi am intrat în Slovacia pe o ninsoare puternică, cu viscol. Asta în condiţiile în care la Bucureşti bătuse vânt de primăvară în momentul plecării.

Singurele probleme de orientare le-am avut în Kosice. În caz că aveţi vreodată drum pe acolo, trebuie să ştiţi că, deşi aspectul oraşului e vetust, infrastructura rutieră este foarte dezvoltată, pentru că bretelele suspendate de circulaţie erau suficient de numeroase încât să nu poată fi numărate. GPSul ne-a dus pe drumuri greşite de 4 ori, iar zăpada a făcut ca totul să fie mult mai palpitant :)

Poate cel mai neplăcut lucru din această plimbare, până acum, a fost faptul că, după ce am trecut graniţa şi am intrat pe teritoriul Poloniei, oprind imediat intr-o parcare, am fost acostaţi de doi gipsy de pe la noi care, într-o limbă neaoşă românească, ne-au propus să îi trecem de partea cealaltă a frontierei contra unei sume de bani. Mi-a venit - vă mărturisesc - să intru în pământ de ruşine (aşa cum mi se mai întâmplase în 2002, la Notre Dame de Paris). Aceşti indivizi ar trebui să nu poată ieşi din ţară şi să nu aibă linişte până ce nu învaţă să muncească. Pentru că ne creează probleme tuturor. Încerc să mă exprim cât mai moderat cu putinţă.

Despre Polonia, în postarea următoare - încă este devreme pentru păreri ferme. Îmi pare rău că nu pot ataşa fişiere multimedia, dar conexiunea wireless în roaming este lentă, iar ora înaintată. Voi încerca acest lucru în postarea viitoare.

Sper să îmi reprezint, să ne reprezentăm ţara aşa cum se cuvine.

Cu bine :)

descriptum18

Plec.

Îmi doream de mult, pentru că nu am mai ieşit din oraş încă din toamna trecută. Şi din nou spun că Bucureştiul e un oraş care o ia razna, în care mă regăsesc din ce în ce mai puţin, pentru că simt din ce în ce mai mult că unul din lucrurile valoroase pe care ar trebui să le apreciem este liniştea, acea rara avis a acestei metropole.

Prilejul s-a ivit fără să îl caut. Vă ofeream cu câteva săptămâni în urmă, drept cadou de Crăciun, secvenţe dintr-un concert Amadeus. Se întâmplă că Amadeus a primit, săptămâna aceasta, o invitaţie de a participa la un festival de muzică în Lublin, Polonia. Ceea ce face ca bucuria de a schimba aerul să fie dublată de bucuria de a lua contact cu o ţară pe care am vrut mult timp să o vizitez. Vom pleca miercuri dimineaţă, vom fi înapoi de miercuri într-o săptămână.

Îmi doresc să văd Polonia de mult timp. Mai precis, de prin 1993, când citeam o carte destul de cunoscută în România, despre lagărul morţii. După aceea, sau poate tot cam pe atunci, am aflat de influenţele culturii poloneze asupra celei româneşti (cronicarii, de exemplu). În timpul liceului am citit pentru prima dată Quo vadis, iar filmul meu preferat - Solyaris - are ca punct de plecare romanul lui Stanislav Lem. Am găsit inspiraţie în povestea luptei Solidarităţii şi am avut ocazia să îl văd, la doi paşi de mine, pe Ioan Paul al II-lea în 1999, în timpul vizitei lui la Bucureşti.

Simpatia mea pentru Polonia provine în mod primordial din faptul că, indiscutabil, ţara aceasta a suferit foarte mult. Mai mult decât noi, poate. Împărţită de trei ori, în secolul XVIII, având vecini care nu i-au dorit neapărat binele - pe doi dintre ei, Rusia şi Imperiul Austro-Ungar, i-am cunoscut foarte bine şi noi - cu un stat modern ale cărui baze au fost puse în 1918, distrus în 1939 şi apoi intrat sub sfera de influenţă sovietică, Polonia are o istorie incredibil de zbuciumată.

În ceea ce priveşte Lublinul, oraşul în care vom petrece aproape o săptămână, din ceea ce am putut să văd pe internet se pare că vom avea ocazia să vizităm un castel, o catedrală şi un memorial al holocaustului, centrul vechi, evident... Şi aş vrea să aflu mai multe despre ceea ce s-a petrecut în perioada ocupaţiei germane, de-a lungul celui de-al doilea război mondial. Ştiu că erau mulţi evrei în Polonia atunci, la fel cum erau mulţi si în România. Numai că cei din Polonia au ajuns direct sub ocupaţie germană.

Este interesant modul în care vom ajunge acolo. Din raţiuni strict economice, vom merge cu trenul. Ei bine, pentru a ajunge la Lublin (care e situat în estul Poloniei, nu departe de graniţa cu Ucraina) vom face un ocol prin Budapesta şi Varşovia, atât la dus cât şi la întors, ceea ce mi se pare aiuritor. Măcar voi avea ocazia să văd ceva şi din Varşovia - prin Budapesta am mai fost.

Voi avea cu mine nu numai laptopul, ci şi stick-ul de conectare (e adevărat, aş prefera să aibă oamenii wireless pe acolo, ca să nu trebuiască să plătesc cei 12 euro pentru cele 24 de ore de conectare prin intermediul unui operator agreat). Cu alte cuvinte, sper să pot să prezint pe blog cât mai multe date de la faţa locului, pentru că de obicei impresiile de moment se pierd în momentul plecării.

Starea mea de spirit de acum este următoarea: sunt curios, sunt foarte curios. Vreau să văd dacă imaginea mea despre Polonia va corespunde cât de cât cu realitatea de la faţa locului.

week'toriAl. 33 Grigore Vieru în comă

Este basarabean, are 73 de ani şi e un erou în viaţă al limbii române. Plus probabil cel mai mare poet al limbii noastre în ultimele decenii. Am avut norocul - pentru că asta a fost, un noroc - să îl întâlnesc, faţă către faţă, acum vreo zece ani, la mănăstirea Plumbuita. O persoană de o modestie extraordinară, de care mass-media noastră nu-şi aminteşte însă decât atunci când obţine profit.

De ieri noapte, în urma unui accident de automobil, se află în comă, cu şanse minime de supravieţuire, la spital. Nu putem face altceva decât să urmărim update-uri şi să ne rugăm pentru el.

Pentru că, din păcate, nu ne amintim de oamenii mari decât în momente grele pentru ei, vă invit să citiţi una din creaţiile sale. Mi-a rupt inima această poezie.

Cămăşile

A fost război.
Ecoul lui
Şi acum mai este viu.
Cămăşi vechi, mai noi,
Amară amintire de la fiu.

De cât au fost, ah,
La izvor spălate
S-a ros de-acum uzorul
Şi, alb, bumbacul
S-a rărit în spate.

Şi nu le-a îmbrăcat demult
Feciorul.
Cămăşi vechi, mai noi,
A fost război.
Ci maica lui
De ani prea lungi de-a rândul
Tot vine la izvoare
Ea şi gândul;
Şi iar luând cămăşile în poală
De cum ajunge sâmbăta,
Le spală.

Căci mâine
Fac băieţii horă-n sat,
Şi fete multe-s
Câte-n flori albine;
Şi atunci
Băiatul ei cel drag băiat,
Cu ce se-mbracă, bunul,
Dacă vine?

week'toriAl.32

Este cam miez de noapte, dar se întâmplă că încă nu reuşesc să adorm. Aşa că vin cu editorialul care trebuia postat încă de duminică.

Ştiţi prea bine că săptămâna care a trecut a fost una în care, în mod excepţional, s-a vorbit ceva mai puţin despre politica românească. Pentru că subiectul cel mai discutat a fost unul mai prozaic. S-a vorbit - şi se vorbeşte, şi cu siguranţă se va mai vorbi - despre gaz. Adică despre ceea ce ne ţine de cald în timpul iernii.

Pe scurt, Rusia a întrerupt din nou livrarea gazelor către Europa, săptămâna trecută, pretextând furturi (dealtfel foarte posibile) care ar avea loc în gazoductele ucrainene. Am impresia că situaţia încă nu este restabilită. S-au spus tot felul de lucruri, presa complet pe dinafară de la noi a făcut isterie pe gratis, conform înfiorătorului ei obicei, iar concluziile trase nu au absolut niciun efect (în plus, nicio grijă, isteria mass-media române nu va înceta: se va vorbi imediat de cât de necesar este un acord cu FMI, adică exact ceea ce trebuie evitat cam cu orice preţ).

Nu există concluzii la povestea asta. Pentru că nu există o strategie europeană în domeniul energetic (proiectele Poseidon şi Nabucco sunt blocate), pentru că nu se investeşte în energii regenerabile, pentru că nu se investeşte în cercetare în ideea de a obţine energie nucleară curată (ceea ce ar presupune apariţia reactoarelor nepoluante de generaţia a patra). Povestea cu gazele a avut loc anul trecut, a avut loc la început de 2009 şi va avea loc şi la început de 2010.

Şi încă noi stăm bine. Poate se cuvine să reamintesc, România are un grad de independenţă energetică de 70 %, ceea ce ne duce pe locul 5 în EU. Iar strategia energetică pe termen lung - care există - vorbeşte de independenţă energetică completă. Şi obiectivul este tangibil. Şi-ar dori vecinii noştri să aibă statutul nostru energetic. Până una-alta, dăm curent Ungariei (care ne-a ajutat la inundaţii, remember?) şi transportăm gaz gratuit pentru Bulgaria. Iar dacă liderii comunişti românofobi de la Chişinău ar cere ajutorul României, sunt sigur că l-ar primi (nu vă îngrijiţi deocamdată, tocmai au primit azi ajutor de la Austria, pentru că liderii comunişti de la Chişinău preferă ca românii basarabeni să îngheţe în case decât să primească ajutor românesc - i-ar distruge ca imagine şi alegerile generale sunt peste mai puţin de trei luni).

Concluzie scurtă: centrale eoliene, energie solară, hidrocentrale, reactorul 2 de la Cernavodă. Urgent.


Acum, despre partea politică.

S-a vorbit despre o ceartă între Rusia, Ucraina şi EU. Şi chiar aşa şi e. Rusia vrea să primească mai mulţi bani pe gaze de la EU, pentru că Rusia e în criză economică până la gât (da, criza din Rusia este motivul fundamental, extrem de îngrijorător, al crizei gazelor), dar şi de la Ucraina (căreia tocmai i-a expirat contractul anterior cu Gazprom), pentru că Ucraina vrea să scape de braţele primitoare ale lui Big Brother.

Cu alte cuvinte, o Ucraină supusă Rusiei ar fi primit în continuare, cu toată criza, un tarif preferenţial - gen 200-250 de dolari pe mia de metri cubi - dar pe de o parte Ucraina ar fi vrut să plătească tot 170 de dolari, ca până acum, iar pe de altă parte inexistenta prietenie dintre Rusia şi Ucraina tocmai a fost descrisă scurt în ideea de mai sus. Şi uite-aşa Europa Centrală şi de Est (cu excepţia României) îngheaţă de frig de o săptămână.

Presa noastră a explodat când premierul rus a făcut o propunere de afaceri unui jurnalist român. Să intermediem noi gazul între Rusia şi Ucraina, carevasăzică, deci să luăm noi comision de la ucraineni (by the way: ştiţi că aşteptăm un verdict pentru zona maritimă din jurul Insulei Şerpilor la Curtea de la Haga, nu? Că premierul rus sigur ştie, dacă face în mod ostentativ o asemenea declaraţie.). Şi mai ales să cumpărăm gaz fără intermediari, direct de la sursă. Se întâmplă însă ca aceşti intermediari să fie cam nemţi (adică prieteni buni cu ruşii atât timp cât ruşii mai au o picătură de gaz), ceea ce transformă declaraţia - pentru oricine cunoaşte cât de cât politicienii ruşi - într-o glumă proastă pentru noi şi într-un şantaj pentru ucraineni.

Chiar dacă nu ar fi aşa, o astfel de propunere nu ar putea fi acceptată. Din propria sa vină, Ucraina e într-o criză economică profundă. Numai că, pe lângă că e înglodată în datorii pe la FMI, mai are de suportat şi o criză politică prelungită. Acum, ipotetic vorbind:

1. să spunem că noi câştigăm la Haga şi luăm zona maritimă (aşa cum s-ar cuveni).
2. să spunem că acceptăm oferta premierului rus şi intermediem gaze pentru Ucraina, plecând de la preţul pieţei (Ucraina plăteşte acum 170 de dolari mia de metri cubi, preţul mondial e de 450 de dolari mia de metri cubi, preţul cu intermediari cam 540 - aşa cum plătim noi, ca să ne menajăm propriile resurse), ceea ce ar însemna că Ucraina va plăti gazele de peste 3 ori mai scump decât până acum, şi cui le va plăti? Rusiei? Nu. Nouă.

Dacă se întâmplă şi
3. criza economică se adânceşte în Ucraina (God forbid),

nu reiese de aici că, la urma urmei, noi suntem cei care am pus paie peste foc, acceptând să intermediem comercializarea gazelor naturale Ucrainei? Pe scurt, acceptând oferta premierului rus riscăm să ne trezim cu o situaţie excepţională la graniţa noastră de est.

Chiar ne dorim aşa ceva?

descriptum17. Revelion

Sper că aţi avut parte de o petrecere frumoasă cu ocazia trecerii dintre ani, sau că slujbele religioase din biserici v-au pregătit cum se cuvine pentru intrarea în 2009, în cazul în care aţi participat la ele.

Aşa cum vă spuneam, am petrecut Revelionul în Piaţa Revoluţiei, într-un loc marcat de existenţa Palatului Regal, a Ateneului Român, a fostului Comitet Central. E un loc care înseamnă ceva pentru istoria noastră recentă, pentru că este locul în care dictatura s-a prăbuşit, atunci când cuplul prezidenţial a fugit cu elicopterul, acum aproape 20 de ani. Iar locul respiră din plin acest lucru.

Ca în fiecare an, petrecerea de Revelion din Piaţa Revoluţiei a fost organizată de Pro FM. Când am ajuns acolo, cânta Voltaj. Spre deosebire de alţi ani, trupa a cântat de această dată până în miezul nopţii - şi a fost foarte bine aşa, atmosfera a fost fantastică. A urmat numărătoarea inversă; apoi sticla cu şampanie deschisă şi exprimarea dorinţelor pentru noul an. Iar după miezul nopţii, a cântat Loredana (personal nu îmi place direcţia mult prea etno pe care o urmează în ultimii ani, deşi pot înţelege raţiunile de ordin comercial din spatele acestei orientări).

Acum voi spune ce nu mi-a plăcut chiar atât de mult. În primul rând, la concerte în faţa mea era un străin singur, cu şampania în mână. De el s-a luat un român de al nostru, pe la vreo 30 de ani, beat, iar omul, simţit, nu i-a spus nimic. În timp ce românul nostru s-a apucat să spună că îi urăşte pe ţigani, că îl admiră pe Hitler şi că îi urăşte pe ceilalţi români - toate astea într-o engleză înfiorătoare, la doi metri de mine, de îmi venea să intru în pământ. Străinul a ieşit elegant din situaţie după câteva minute, spunând că îi place Loredana şi că vrea să meargă mai aproape de scenă. Nu vreau să mă gândesc cu ce impresie a rămas şi ce va spune, odată ajuns acasă, despre România.

În al doilea rând, mergând spre casă, adică spre metrou, am trecut prin Piaţa Constituţiei. Dincolo de imaginile senzaţionale cu Palatul Parlamentului, cuvântul de ordine era "ai grijă pe unde păşeşti", pentru că locul era plin de cioburi de sticle de şampanie. Şi, ca şi cum asta nu ar fi fost de ajuns, erau zeci de băieţi (dar şi bărbaţi în toată firea) care nu aveau altceva mai bun de făcut decât să ia sticlele goale de şampanie şi să le spargă de trotuar. E un lucru pe care îl fac numai oamenii educaţi ca noi :(

Mai mult, pe strada mea am văzut un automobil incendiat cu petarde. Vorba aia, automobil - era o Dacie prăpădită, însă cum să te simţi când vezi aşa ceva? Tocmai lua poliţia declaraţii...


Aşadar, să sperâm că 2009 va fi un an mai bun. Va fi cu adevărat mai bun dacă unii dintre noi îşi vor îmbunătăţi manierele. Mai degrabă decât să o ducem mai bine cu banii, ar fi poate bine să ne aranjăm casa sufletului.

La mulţi ani,










PS.

Dincolo de portofoliul foto, ataşez şi un videoclip Voltaj cu piesa care a marcat cel mai bine seara de Ajun. Răsuna piaţa când o cântau oamenii.

descriptum16

Vă doresc tuturor un an nou fericit, cu mai multe momente frumoase decât în 2008, cu multe succese şi multe împliniri.

Amfitrionul acestui blog va petrece trecerea dintre ani în Piaţa Revoluţiei, alături de alte câteva zeci de mii de bucureşteni, în virtutea obişnuinţei formate în ultimii ani. El vă doreşte vouă petrecere frumoasă, alături de cei dragi, fie acasă, fie la munte, fie în străinătate :)

Şi pentru că aşa se cuvine, vă ataşez un cântec pe care îl ascult cam la fiecare trecere dintre ani. Pentru că se asculta la noi în casă încă de pe când eram mic copil.

An nou fericit.

week'toriAl.31

Îmi vine greu să cred, dar iată că 2008 se cam termină. Nu vi se pare că a trecut repede? Îmi amintesc ca acum de ultimul revelion, împărţit între Piaţa Revoluţiei şi Piaţa Constituţiei, cu zecile de mii de oameni pe bulevarde şi cu şampania pe care am deschis-o fix la trecerea dintre ani. Iar timpul scurs din acel moment şi până acum a curs extrem de uşor.

Cu ce să rămân din 2008? Cu amintirea ultimelor zile de job, a nenumăratelor cărţi citite sau a celor câteva ieşiri din Bucureşti (una la Timişoara, două la Bistritza, una la Sighişoara şi una la Giurgiu)? Adevărul e că, spre deosebire de 2007, nu prea găsesc momente care să fie o marcă a anului 2008, poate cu excepţia susţinerii referatelor. Rămâne de văzut. Ştiu însă clar că unul din lucrurile pe care nu regret că le-am făcut este chiar acest blog. Mi-a plăcut liniştea pe care am avut-o, şi din punctul acesta de vedere anul care tocmai se încheie este mult mai bun decât anul anterior.

Acum, lăsând în urmă ceea ce trebuie lăsat în urmă, ar fi bine poate să mă gândesc puţin la ce ar trebui să îmi rezerve 2009. Ştiţi că vine acel miez de noapte fatidic, când trebuie să îţi pui o dorinţă. De data asta nu îmi e greu, pentru că nici măcar nu am de unde să aleg - trebuie să termin studiile cu bine şi să mă apuc de treabă la modul serios. Până prin august, aşadar, voi lucra intensiv la teză, iar după ce voi preda varianta ei finală mă voi gândi să îmi iau din nou o slujbă, de data asta în domeniul studiilor, şi mă voi gândi la susţinerea tezei. Ar fi excepţional să termin 2009 "pe zero" din punct de vedere financiar... E tot ceea ce vreau. Nimic în viaţa personală sau în familie. Nu mă judecaţi - nu ştiu să o scot la capăt altfel, şi spun asta după ce am început doctoratul, în octombrie 2006, cu o relaţie şi o slujbă. Şi o familie deja existentă, plină de probleme.

Vă doresc ca, dacă lucraţi cu astfel de viziuni împărţite pe ani, să vă propuneţi lucruri realizabile pe 2009, pentru că noul an va fi agitat de multe turbioane ale incertitudinii, de multe semne de întrebare. Social vorbind, 2009 va fi fără doar şi poate cel mai complex an postdecembrist, şi unul dintre cei mai dificili (nu cel mai dificil doar pentru că în 1990, 1991 şi 1999 am avut parte de mineriade - bat în lemn să nu avem parte de mişcări sociale masive şi de tensiuni interetnice, care, să nu uităm, sunt generate de obicei de clivaje de ordin socio-economic).

Ne vom găsi cu bine înainte de Anul Nou :)


PS. pentru că scena noastră politică a luat turnura pe care a luat-o, după alegeri, prefer să nu mai abordez pe moment subiecte politice (nu româneşti, cel puţin). Mă mângâi cu faptul că în sfârşit unii dinozauri comunistoizi au început să primească monede, ouă şi admonestări din partea mult prea răbdătoarei societăţi civile româneşti.

PPS. din păcate studiul intensiv şi blogul în formatul său recent nu sunt compatibile, aşa că am renunţat la rubrica de muzică şi la cea de film. În mod provizoriu, evident.

descriptum15

Sunt înapoi :)

După o perioadă poate prea îndelungată. Dar poate e mai bine aşa. Câteodată îţi mai pui şi întrebări, şi trebuie să recunosc că am trecut printr-o perioadă în care mi-am pus multe, multe întrebări. Pe de altă parte, chiar am avut treabă, şi voi explica de ce. Şi da, e şi o mică problemă cu furnizorul de net - folosesc acum conexiunea secundară, cea mobilă :)

Acum ascult Oratoriul de Crăciun al lui Paul Constantinescu (prezentat prima dată în 1946, la Ateneul Român, cu concursul orchestrei Filarmonicii şi al Coralei Patriarhale). Însă înregistrarea pe care o am (singura existentă, cred) este din 1977. Nu cu mult timp în urmă am dus la parametri normali producţia de maioneză (am reuşit să postim cu toţii în casă, tot postul, în întregime) şi am făcut ultima repriză de cumpărături - supermarket-ul era ticsit de lume. Casa e gata pentru sărbătoare.

Partea a doua a zilei (adică de la ora 18.00 încolo) înseamnă colindat. Este ajunul Crăciunului, deci colindăm. Asta se face în ajun de Crăciun, şi nu pot percepe această sărbătoare altfel. Îmi pare rău că distanţele din Bucureşti fac practic imposibil colindatul la (mai mulţi) prieteni, aşa cum făceam în Bistritza - porneam de la unul dintre noi, ne adunam în felul ăsta şi făceam practic înconjurul întregului oraş, ceea ce ne lua uneori toată noaptea. E probabil unul din puţinele motive care mă fac să regret că nu am un automobil.

Decembrie a însemnat pentru mine, dincolo de mult citit şi (din păcate) puţin scris pentru teză, multe multe repetiţii şi concerte cu corurile religioase din care fac parte. Unul dintre ele e Corul Patriarhiei, un altul este corala bărbătească Amadeus. Nu detaliez - mă consider un diletant în muzică.

Dar pentru că este ajunul Crăciunului, şi pentru că ziua de azi este asociată cu cadouri, vă fac şi eu un cadou: este o selecţie a unui concert susţinut de (cb) Amadeus acum căteva zile. Am pregătit repertoriul susţinut acolo cam două luni. Sper să vă placă. Promit CD, atunci când va fi editat.

Sper că aveţi colacii pregătiţi pentru colindători :)