20090324

descriptum19

Nu demult am ieşit din oraş. De fapt, s-a întâmplat chiar zilele trecute.

Ştiţi, am o pasiune pentru munte (de fapt, nu ştiu dacă pasiune este un termen potrivit. Să spunem atunci că iubesc muntele). Am crescut într-o depresiune înconjurată de dealuri, iar la câţiva kilometri în depărtare se vedeau Munţii Bârgăului. Când eram mai norocos, adică atunci când ai mei aveau în week-end chef să iasă din Bistriţa (şi asta nu se întâmpla chiar des), ajungeam chiar până acolo. Ei, lacul Colibiţa, pasul Tihuţa, Vatra Dornei... frumoase amintiri - dar asta şi pentru că aceste locuri se leagă de cei mai frumoşi ani ai familiei mele, până să fie ciuntită.


Cu toate că jumătate de viaţă am petrecut-o în Bucureşti şi, dacă tot am ajuns până aici, nu am refuzat să merg şi prin alte locuri mai de prin străinătate, încă sunt de părere că Munţii Rodnei sunt cele mai frumoase locuri din ţara asta şi de aiurea, şi nu cred că îmi voi schimba părerea. Mi-aş dori ca, odată şi-odată, să mă pot stabili pe acolo, şi sunt recunoscător că anii trecuţi am avut ocazia să îi vizitez. Well...

Până să ajung iar în Munţii Rodnei, am făcut un drum mai scurt, la Sinaia. Am avut noroc - a 

fost o vreme minunată (tocmai ninsese cu o zi înainte, iar cerul era senin), aşa că am urcat până sus, pe acoperişul Văii Prahovei, adică până la Cota 2000. Mi-am adus aminte de o senzaţie pe care o preţuiesc atât de mult: să inspiri adânc aerul rarefiat al înălţimilor, într-o linişte aproape deplină - senzaţie pe care v-o doresc şi vouă :)

Şi vă salut de acolo.

20090313

week'toriAl.36 Să ne amintim de Basarabia

Pe 5 aprilie sunt alegeri parlamentare. Nu în România, ci în Basarabia - ceea ce pentru mine, afectiv vorbind, tot România înseamnă. Acest lucru face ca, pentru mine, ceea ce se va întâmpla în aceste alegeri să conteze. Şi explică existenţa articolului de faţă.

Competitori teoretici pentru cele aproximativ 100 de locuri ale Parlamentului de la Chişinău sunt vreo douăzeci şi ceva, dacă e să avem în vedere toate partidele înscrise la tribunal. Se vorbeşte de şansele PCRM de a păstra puterea, de evoluţia în sondaje a PL, PLDM şi AMN, de posibilitatea accederii în Parlament a PSD, PPCD, MAE, UCM sau PDM. Realitatea, însă, e mult mai simplă. Sunt doar doi concurenţi electorali: comuniştii şi restul.

Citesc zilnic presa din Republica Moldova şi observ discursul pe care îl foloseşte partidul actual de guvernământ. Temele acestuia sunt (profesionist) alese în ideea de a inspira un sentiment de certitudine şi confort: comuniştii moldoveni sunt cei care au adus "stabilitate", ei au adus "linişte" şi "siguranţă", şi asta în opoziţie cu guvernările anterioare, calificate ca dezastruoase şi incapabile.

Discursul comunist moldovenist îmi aduce aminte de o secvenţă din jurnalul lui Mircea Iosifescu: în ianuarie 1981, seară de telecinematecă la Televiziunea Română - e difuzat filmul "Cinci prieteni" regizat de Julien Duvivier. Jean Gabin (actorul principal) exclamă: Pourquoi se quereller? Nous voulons tous la meme chose: la liberte. Titrarea: De ce să ne certăm? Vrem cu toţii acelaşi lucru: liniştea. Fapt în sine revelator: o structură autoritară, incompatibilă cu dorinţa de libertate, pe care nu o poate asigura, va încerca să ofere drept calmant liniştea, stabilitatea, siguranţa. Şi se va lăuda cu asta.

Corolar, am aflat zilele trecute că PCRM va avea ca imagine publică în timpul campaniei pe Pavel Stratan, tatăl Cleopatrei Stratan. Tristă evoluţie pentru un artist care îşi căuta până nu de mult împlinirea profesională la Bucureşti - după ce ai încercat să apropii două maluri de Prut, să încerci să le dezbini, contra cost. Dar nu miră: comuniştilor "moldoveni" le e indispensabil un artist care să facă apologia alcoolului în care să îţi îneci amarul unei existenţe cenuşii controlate de ei.

Ei bine, până aici.

La o privire obiectivă, guvernarea comunistă a avut într-adevăr "performanţe" demne de invidiat. După opt ani de guvernare comunistă, Republica Moldova este unul din statele cele mai afectate de criză (e şi logic, dacă avem în vedere numai numărul celor care lucrează în străinătate). Pentru a păstra o aparentă stabilitate a monedei înainte de alegeri, BNM aruncă pe piaţa valutară rezerve cu nemiluita (aproape 400,000,000 $ în ultimele două luni, respectiv 117,000,000 $ în ultimele două săptămâni, în condiţiile în care rezervele totale ale BNM se apropie acum de 1,200,000,000 $).

Din punct de vedere social, starea RM este mai proastă decât a tuturor statelor vecine. Populaţia activă este în străinătate, RM iese în evidenţă în clasamentele internaţionale privind traficul de persoane, iar mediul antreprenorial este sufocat de existenţa grupurilor de interese cu conexiuni politice.

Din punct de vedere religios, PCRM încearcă să facă o echilibristică precară între doctrina leninistă la care nu a renunţat niciodată în mod explicit şi raţiunile pragmatice ale realităţii de pe teren. Mitropolia Moldovei subordonată BORu este sprijinită pe toate căile posibile, în timp ce Mitropolia Basarabiei (subordonată canonic Patriarhiei de la Bucureşti) este ţinută sub control de fidelii aliaţi ai comuniştilor, iar grupurile religioase minoritare sunt privite în cel mai bun caz cu suspiciune. Este oricum grăitoare imaginea unui lider comunist ateu - Vladimir Voronin îşi reclamă o filiaţie ideologică explicită de la o ideologie care a cauzat numai în URSS moartea a aproximativ 200,000 de persoane şi internarea în lagăre a altor 500,000 - predicând într-o biserică pro-moscovită. "Hristos a fost primul comunist" - aşa a sunat predica lui. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este al nostru, facem ce vrem cu El.

Tabloul este completat de o justiţie aservită politic şi de o presă independentă cu căluşul la gură (să ne amintim doar de cazul recent al Pro TV Chişinău, sau de postul de radio Vocea Basarabiei, sau de şicanele la adresa portalului Unimedia datând chiar din această campanie electorală, de procesul cu TVR...). Situaţia a fost semnalată frecvent de europarlamentarul român Maria Petre, iar o interpelare de astăzi a deputatului Tudor Panţâru (ales în circumscripţia electorală care include Republica Moldova) atrage atenţia asupra foarte probabilelor nereguli de la alegerile care se apropie.

Închei spunând că, sincer, nu ştiu cu cine aş vota în acest moment dacă aş avea acest drept. Nu există partid politic perfect, iar în Republica Moldova este un lucru mare faptul că încă există forţe politice pro-occidentale, cu toate defectele care le pot fi imputate şi cu toate persoanele controversate care le conduc uneori. Dar ştiu totuşi un lucru sigur: nu aş vota cu comuniştii. Şi aş merge neapărat la vot.

PS. Am recitit articolul după publicare şi cred că se mai cuvin menţionate două reuşite comuniste:

1. Republica Moldova este cea mai săracă ţară din Europa (a depăşit Albania);
2. pe teritoriul Republicii Moldova încă se desfăşoară un conflict militar, aflat acum în stadiul "îngheţat", cel din Transnistria. În 8 ani de guvernare comuniştii nu au obţinut nimic în procesul de negociere.

20090309

week'toriAl35bis. Despre românii lui Umberto Eco

Trecând astăzi prin presa noastră am dat peste un comentariu referitor la un articol al lui Umberto Eco despre români, apărut în presa italiană de vineri, intitulat Maledetti romeni, adică, în traducere, Nefericiţii români. Puteţi citi articolul profesorului aici.

Articolul mi se pare demn de semnalat în măsura în care Umberto Eco este unul din marii gânditori contemporani şi în măsura în care poziţia exprimată în editorialul respectiv este obiectivă şi justă. Articolul este în limba italiană, dar cred că nu e foarte greu de înţeles chiar dacă nu cunoaştem limba respectivă, aşa că vă invit să îl consultaţi. Mie mi s-a părut un articol foarte bun.

Grazie, Professore.

Rămâne să vedem în ce măsură acuzaţiile aduse românilor din Italia sunt totuşi justificate. Am impresia că acest subiect nu este reflectat obiectiv în presa noastră - nu cred că ne putem disculpa întru totul de astfel de acuzaţii şi cred că autorităţile române trebuie să îşi asume totuşi o anumită responsabilitate faţă de unele acte reprobabile comise de cetăţeni români în spaţiul EU. În plus, nu toţi italienii sunt antiromâni şi, după cum arată articolul profesorului Eco, nu toată presa italiană este anti-românească.

Ştim să operăm nuanţele necesare, sau cădem (şi noi, cum au căzut deja politicienii italieni şi presa finanţată de ei) în extreme?...

20090307

melum16

Ascult în ultimele zile mai multă muzică decât de obicei. Diversă. Şi îmi vin în minte, fără să caut cu predilecţie acest lucru, unele semne de întrebare.

Mă explic. Pentru mine, muzica din ultimii ani şi-a pierdut calitatea de a fi memorabilă. Este o muzică de consum, mai străină decât oricând de ideea de evergreen, conformistă până şi în nonconformismul ei afişat, abundentă în cover-uri şi săracă în originalitate. Un fel de eclectism cu elemente deja cunoscute, lipsit de îndrăzneală şi de capacitatea de a mai surprinde.

Sau poate nu. Poate că a fost dintotdeauna aşa, iar eu sufăr de o formă de paseism? Je ne sais pas. Poate că s-a schimbat pur şi simplu criteriul estetic? Nu ştiu. O fi oare impactul tehnologiei mai puternic acum decât înainte? God knows.

Singurul lucru pe care îl pot afirma cu certitudine este că muzica pop mai veche pe care o ascult era mainstream în momentul lansării, iar acum ascult muzică de nişă. În plus, răsfoind folderul de muzică pop, nu găsesc nimic memorabil ca produs muzical pentru 2008. E un contrast izbitor cu adolescenţa, când aveam în general două-trei albume pe care le aşteptam cu înfrigurare în fiecare an. Şi care îmi plăceau, şi îmi plac şi acum. Mărturisesc că între being boring a celor de la pet shop boys din 1990 şi nocturn a lui Kate Bush din 2005 (a propos, albumul aerial a lui Kate Bush este superb, vă invit să îl ascultaţi măcar), prefer piesa mai veche.

M-am hotărât. Vreau să fiu uimit în 2009 de un album proaspăt lansat. Sugestii?...

PS. Vă las în compania unei doamne care făcea furori acum două decenii. Cântecul de faţă este hitul săptămânii pentru mine :)

20090301

week'toriAl.35

Mi s-a făcut dor de blog. So here I am.

Scriu aceste rânduri în timp ce vecinul de sub mine - microbist înrăit şi manelar din când în când - înjură din greu. Da, e meci transmis în direct. Nu, nu am chef să pun combina la volum mare - e prea frig să deschid fereastra şi nu vreau să dau drumul la 300 w într-o cameră de 8 metri pătraţi. O să îmi pun căştile.

Sunt două lucruri care mi se par relevante pentru săptămâna scursă.

1. ieri dimineaţă un avion CarpatAir a aterizat forţat la Timişoara, fără jantă de bot. Buni piloţi, bună intervenţia la sol, nimeni nu a păţit nimic (erau 51 de persoane la bord), happy end. Momentul aterizării a ajuns la ProTV. Îl redau şi eu, dar nu înainte de a face o remarcă: dacă aveţi curiozitatea să urmăriţi dialogul dintre piloţi şi turnul de control, veţi auzi în ultimele secunde de dialog (cu câteva minute înainte de aterizarea forţată) o vorbă mare spusă de bănăţeanul din turnul de control, conştient pe deplin de gravitatea situaţiei:

"Doamne-ajută!".

Acel om mi-a devenit drag, fără să îl cunosc.


2. nişte săteni din comuna Marginea (judeţul Suceava - a se citi Bucovina) riscă puşcăria pentru că au construit într-o zi un pod pe care autorităţile n-au reuşit să-l ridice în opt luni. Găsiţi articolul pe Hotnews. Titlul spune tot.

Ceea ce este însă oarecum nou este modul în care oamenii au receptat articolul. Numărul comentariilor la articolul respectiv - precum şi numărul voturilor - arată că oamenii activi, dinamici şi educaţi (adică acei oameni care se obosesc să citească presa pe internet) sunt din ce în ce mai nemulţumiţi de modul în care domeniul politic gestionează ţara. Adevărul este că, sincer, oameni care ridică mai multe poduri, fac drumuri şi dotează instituţii de învăţământ cu tehnică de calcul - precum au făcut sătenii din Marginea - nu merită dosar penal. Iar faptul că în România se întâmplă aşa ceva e portretul paradoxal cel mai bun al societăţii româneşti actuale.

Dacă era după mine, aceşti oameni ar trebui să fie lăsaţi să perceapă o taxă de utilizare pentru fiecare din obiectivele de infrastructură pe care le-au ridicat pe cheltuială proprie. Aşa cum se întâmplă în mult mai civilizatul Occident, atunci când intri pe autostradă sau treci pe un anumit pod. Pentru că, mă gândesc, statul român nu le va înapoia nici măcar un leu din suma cheltuită pentru edificarea acestor obiective. Eventual, o comisie abilitată ar trebui să verifice obiectivele în cauză şi să elibereze, dacă e cazul, o autorizaţie temporară, măcar până când autorităţile române se vor obosi să îşi facă treaba şi sa pună în locurile respective drumuri şi poduri.

Statul român sprijină iniţiativa privată... Există, oare, vreo altă frază, care să sune măcar la fel de ironic şi de aberant în acest moment? Dacă găsiţi vreuna, vă rog să mi-o aduceţi grabnic la cunoştinţă.

20090211

week'toriAl.34

O fi poate un efect al crizei economice, dar se pare că gradul de violenţă şi xenofobie al societăţilor noastre este în creştere. Să începem însă cu începutul.

Săptămâna trecută - vineri noapte (sau sâmbătă dimineaţă) - Marian Cozma, unul dintre componenţii echipei naţionale de handbal a României, a fost înjunghiat mortal într-o discotecă din Veszprem (localitate aflată lângă lacul Balaton, în vestul Ungariei), discotecă în care se afla pentru a sărbători naşterea unui copil al unui coleg de echipă de club, alături de prietena sa şi de doi colegi de la echipa de handbal a oraşului - unul sârb şi unul croat. Marian a murit, ceilalţi au fost mai norocoşi, unul pierzând un rinichi iar altul fiind în pericol de a pierde un ochi.

Autorii indiscutabili ai atacului sunt 30 de ţigani, membri ai unui clan mafiot local, dintre care ies în evidenţă Ivan Sztojka, Raffael Sandor şi Nemeth Gyozo - pentru că s-a nimerit ca ei să dea loviturile de cuţit.

Cazul a luat o turnură cu adevărat internaţională când s-a aflat că tatăl handbalistului sârb rănit în atac ar fi promis o recompensă de 100,000 de euro pentru răzbunarea fiului său. Interesul pentru atacul de la Veszprem s-a extins astfel în Ungaria, România şi Serbia, iar cazul a ajuns să fie mediatizat până şi în presa sportivă din Spania.

Încercând să acopăr informaţiile legate de caz, discern mai multe teme care ar trebui discutate, pentru că sunt puse în evidenţă de evenimente, dar au fost în general eludate de presa noastră, ca de obicei (din păcate) incapabilă de o analiză profundă:

1. nemulţumirea românilor şi a maghiarilor faţă de eficacitatea poliţiilor din România şi Ungaria în lupta lor cu mafiile ţigăneşti - nemulţumire care, pe fondul crizei economice şi a insecurităţii, începe să dea în clocot. Ca să mă limitez la caz, poliţia maghiară a reacţionat cu întârziere, nu a reuşit prinderea niciunuia dintre criminalii prezumtivi (doi fiind capturaţi de poliţia austriacă, altul predându-se astăzi, de teama tigrilor lui Arkan şi pentru că familia sa ar fi primit ameninţări cu moartea din partea altor ţigani), iar atacul din Veszprem îi creează probleme de imagine majore, în condiţiile în care 3 sportivi străini (pe deasupra importanţi pentru sportul de club din Ungaria) au putut fi atacaţi fără nicio problemă. Nu cred că exagerez dacă spun că, în modul în care oamenii simpli din Ungaria au reacţionat (extrem de frumos, prin demonstraţii de solidaritate în mai multe oraşe şi lumânări aprinse), se poate discerne şi o urmă de ruşine faţă de modul în care autorităţile maghiare au gestionat cazul.

Şi, dacă într-adevăr tigrii lui Arkan se vor apuca să facă treaba poliţiei maghiare, dar în felul lor, vom asista la un precedent extrem de periculos. Pe de altă parte, o altă direcţie periculoasă a acestei nemulţumiri este că s-a clamat pe forumurile de la noi, în repetate rânduri, necesitatea reintroducerii pedepsei capitale.

2. prestaţia absolut jalnică a presei române (din fericire, cu insule de normalitate), care nu s-a sfiit să telenovelizeze şi acest fapt tragic al asasinării unui sportiv. Din ilustru necunoscut (pentru că Marian nu a avut fericirea de a fi fotbalist, alegând un sport mult mai decent şi mai slab mediatizat) Marian Cozma a devenit erou naţional, iar durerea părinţilor săi motiv de rating. Nicio instituţie media respectabilă de la noi nu va rata ocazia unei relatări în exclusivitate, în direct din cimitirul Pipera, unde Marian este înmormântat azi. Vorba unui forumist, în direct din sicriu. Aici, cred că mult mai bine ar fi să citiţi articolul recent al lui Menaru.

3. lipsa de reacţie a liderilor politici români, respectiv reacţia inadecvată a liderilor politici maghiari. Primii nu au spus nimic (aştept să fiu contrazis în caz contrar), deşi ar fi fost poate cazul să ia o atitudine mai clară faţă de o chestiune care preocupă opinia publică. Ceilalţi au refuzat şi refuză să recunoască evidenţa: există un deficit de integrare a ţiganilor, nu numai în România, ci şi în Ungaria. Iar acest refuz nu poate avea decât consecinţe proaste, de genul extinderii problemei la nivel regional sau comunitar.

Concluzia, din păcate foarte tristă, este că, într-o societate neliniştită de conjunctura economică, în care persistă de sute de ani o segregare subtilă (din multiple cauze), în care poliţia nu îşi face eficient datoria, iar infractorii, de multe ori de etnie rromă, îşi fac, nederanjaţi, de cap, într-o societate în care politicienii nu comunică cu cetăţenii decât prin ecranul aparatului TV, oamenii obişnuiţi încep să viseze la formarea de grupuri extremiste (dar aparent mai eficiente decât poliţia) de genul Gărzii maghiare, şi la soluţii fasciste (precum segregarea). Iar presa? Presa românească telenovelizează situaţia şi o face lacrimogenă, numai bună de prezentat la ştirile de la ora 5. Adică face ceea ce ştie ea cel mai bine să facă - rating...

20090207

Polonia III. Concluzii

Am revenit în ţară miercuri dimineaţă, iar acum e luni seara. Reajustarea la Bucureşti mi-a luat mai mult timp decât credeam. Nimic nou aşadar.

Cum spuneam în postarea anterioară, scrisă la Lublin, s-a întâmplat ca (cb) Amadeus să ia un premiu nesperat, după o plecare cu peripeţii şi multe drumuri făcute chiar în Polonia. Am făcut la sosirea în Bucureşti un calcul şi am ajuns la concluzia că, timp de 7 zile, am străbătut 3,500 de kilometri, dintre care aproape 3,000 au reprezentat drumul la mers şi la întors.

Arhiepiscopul Abel ne-a făcut un cadou foarte frumos la ultima masă luată împreună, când ne-a propus să mai rămânem o zi în Lublin. Aşa s-a făcut că am avut timp de toate acele lucruri pentru lipsa cărora mă lamentam în ultima postare. Am ajuns în hipermarket, în cele din urmă, şi am avut şi timp să vizităm centrul vechi al oraşului, care este nemaipomenit de frumos.

Ca în multe alte privinţe, România se aseamănă Poloniei când vine vorba de hipermarketuri, în ideea că sunt cam aceleaşi reţele importante acolo ca şi aici, iar un oraş mai mare e deservit de mai multe astfel de hipermarketuri. Ceea ce mă deconcerta, şi îmi dădea senzaţia că mă aflu acasă, era faptul că preţurile mi se păreau identice cu cele de la noi, zlotul polonez fiind aproape egal cu leul românesc. Cam aceleaşi produse, în general aceleaşi preţuri... mă simţeam ca în Auchan-ul de lângă mine.

În ceea ce priveşte centrul vechi al oraşului, este foarte important să vedeţi castelul din Lublin, transformat în muzeu, iar dacă se poate să îl şi vizitaţi (din păcate, ziua noastră liberă a fost o zi de luni, aşa că varianta asta a căzut din start). Sunt deasemenea mai multe străzi şi pasaje înguste, un turn, nişte ruine, o biserică foarte frumoasă (şi, la ora la care am vizitat centrul, plină de oameni care asistau la slujba de seară, ceea ce mi-a confirmat încă o dată impresia că polonezii sunt oameni foarte credincioşi), case vechi - multe în renovare - şi pub-uri cu preţuri ca la noi.

Am intrat într-un astfel de pub şi preţurile erau mai mici decât în Grand Caffe Galleron, restaurantul meu preferat din Bucureşti. Am servit o bere Paulaner pentru 10 zloţi; o cafea espresso era 6 zloţi, iar o pizza până în 15 zloţi. As I said, preţurile de acasă. Chiar şi servirea a fost ca la noi - când le-a adus cafelele colegilor mei, chelneriţa (alminteri impecabilă în îndeplinirea serviciului şi a cunoaşterii limbii engleze) a dat cu cotul peste halba mea de bere (halbele de Paulaner sunt foarte înalte şi subţiri). Am fost salvat de reflexe :)

Astfel că, în ceea ce mă priveşte, Polonia intră, alături de Grecia şi Italia, în categoria ţărilor în care nu voi ezita niciodată să merg dacă voi avea ocazia - acele ţări în care mă simt pe jumătate acasă. Este o experienţă care nu poate fi cumpărată cu bani. A fost a opta mea călătorie în străinătate, şi, cumva, a fost cea mai condimentată dintre toate.


PS. În caz că vreţi să ştiţi, reţeta succesului nostru a fost: entuziasm juvenil şi multă asistenţă divină, plus câteva luni de muncă. Poate şi faptul că am văzut în sala de concurs drapelul României alături de alte drapele şi am spus că imaginea ţării noastre trebuie corectată - gândul pe care îl avem de fiecare dată când plecăm afară.


PPS. Dacă vreţi să vă informaţi din mai multe surse, detalii despre Amadeus şi festivalul la care a participat veţi găsi aici, aici şi aici. Cum însă materialele respective sunt scrise în limba polonă, vă recomand un articol apărut în cotidianul Bisericii Ortodoxe Române.



Addenda

Am adăugat portofoliul foto pe care îl promisesem de mult. Ce vor să spună pozele:

1. am plecat într-o adevărată expediţie, cu două autoturisme. Noi, bătrânii, ne-am refugiat în Fordul Focus, iar tinerii au rămas în Dacia Supernova. Câte glume am făcut pe tema asta :)

2. la Oradea am oprit să schimbăm leii în euro. Eram nedormiţi şi îmbibaţi cu cafea.

3. slujbele Bisericii Ortodoxe Poloneze au un fast deosebit, fiind oficiate după modelul rusesc, limba liturgică fiind preponderent cea slavonă. Acest lucru este vizibil şi consultând cărţile liturgice, tipărite (4) în alfabetul chirilic.

5-13. un centru vechi de oraş superb, foarte bine pus în valoare. A se vizita după înserat :)

14. repetiţii din greu :) Acum, la modul foarte serios, primele 3 zile petrecute în Polonia nu prea am avut timp să răsuflăm, cu toate că eram destul de obosiţi după drum. După cum s-a văzut, efortul a meritat din plin.

15-17. concerte: a. la Lublin; b. în Bilgoraj; c. în cadrul festivalului-concurs din Terespol.

18. surpriza momentului în care ni se spune că trebuie să mai cântăm o piesă, pentru că am câştigat marele premiu, într-un mod cu totul neaşteptat şi, prin asta, cu atât mai frumos.

19-20. Marele Premiu. Primul.


21. Amadeus în formulă completă la câştigarea primului trofeu :)









22. dacă tot am câştigat Marele Premiu, atunci începe şi presa să ne dea târcoale :)









23. moment de respiro după primul concert, cel de la Universitatea din Lublin.






24-27. stranum53 în periplul polonez: la motel, la restaurant lângă şemineu, în parc, şi alături de un dirijor al Amadeus fericit şi exuberant, ceea ce e foarte rar :)



























28. încărcaţi de diplome, trofee şi daruri, ne luăm rămas bun de la Înalt Preasfinţitul Abel în ultima zi a şederii noastre la Lublin. Urmează întoarcerea acasă.