20090718

melum19

Am dat pe YouTube, acum câteva zile, peste un clip care mi-a amintit de muzica pe care o ascultam în anii superiori de liceu.

Înainte de bacalaureat eram puţin mai neaşezat decât am ajuns să fiu în ultimii ani - asta pentru că, tot ascultând muzică, am ajuns să filtrez mai mult, mai ales din 2005 încoace (în timp ce, paradoxal, genurile de muzică pe care le ascult se înmulţesc, în loc să se stabilizeze).

Ca adolescent ascultam lucruri mai răzvrătite decât acum. Unul din cele mai bune exemple este ceea ce cântă protagonista videoclipului live de mai jos. Un altul - dar să nu mai spuneţi nimănui, pentru că e unul din secretele mele compromiţătoare - este Mylene Farmer. Evident că acum mă întreb ce-a fost în capul meu şi cum de am ajuns să ascult astfel de lucruri.

Cred că răspunsul la întrebare ţine de foarte puternica originalitate - a lui Tori, în cazul de faţă. Povestea mea de dragoste cu muzica ei a început în 1994, când i-am văzut evoluţia la FestivalBar, şi s-a încheiat în 1999, când atât de mult negativism şi scepticism m-a depăşit. E drept şi că albumele ei ulterioare nu m-au convins.

Trăgând linie, e totuşi o performanţă să foloseşti un clavecin pe scenă, cântând live o piesă pop. Dacă cineva e în stare să facă aşa ceva, Tori Amos e - şi iată motivul pentru care vă invit să ascultaţi caught a light sneeze - 1996.

PS: îi urez succes Alexandrinei Hristov (face parte din aceeaşi familie ... muzicală) pe calea pe care a apucat-o. Eu zic că promite - deşi nu sunt convins că e bine să accentueze filonul francez. Zic şi eu aşa.

Vizionare (şi audiţie) plăcută.


20090713

descriptum27. Birocraţia

A trebuit să trec azi pe la administraţia financiară a unui sector din Bucureşti. Impozit pe care uitasem să îl plătesc. Totul a fost civilizat şi s-a sfârşit repede - am stat acolo mai puţin de 15 minute.

Însă acum câteva luni, la altă administraţie de sector, nu am fost atât de norocos. Nu mai îmi amintesc dacă era vorba de depunerea unor acte sau de un (alt) impozit, însă ştiu că am petrecut acolo câteva ore mirifice încercând să trec de hăţişul birocraţiei, iar impresia pe care mi-a lăsat-o sfârşitul programului - marcat de ora 16.00 - a fost una de neuitat: angajaţii (oameni maturi, cu vârste variind între 30 şi 50 de ani) au început să se joace de-a prinselea în birou, de am început să îmi fac, uluit, cruce.

A fost singura dată când am fost copleşit de spectacolul birocraţiei. În general, când am de-a face cu ghişee, formulare, birouri şi plăţi într-o instituţie, vânez biroul de informaţii şi mă ţin strâns de el, păstrând o atitudine cât mai ironică. Mă ajută să rămân calm şi, mai ales, binevoitor. De obicei, reuşesc.

Nu ar fi poate cazul să ocup o postare cu acest subiect, dar ieri seară am petrecut minute bune privind, re-privind şi râzând nestăpânit în faţa unei secvenţe a lungmetrajului de animaţie preferat - The twelve tasks of Asterix. Probabil cea mai dificilă probă pe care trebuie să o treacă neînfricatul galez este aceea de a obţine formularul 8.38 de la un oficiu care seamănă destul de bine cu unele instituţii de pe la noi. În cazul acesta nicio poţiune magică nu mai este de folos.

Watch and enjoy :)


20090706

descriptum26.

stare: cam adormit
soundtrack: hmmm, lamb - Gabriel

Mi-e ciudă. Voiam să plec azi din Bucureşti şi să văd patru colţuri de ţară (nu glumesc). Când colo, totul s-a dat peste cap şi trebuie să rămân aici. Prea bine, mă voi bucura de această vară surprinzător de normală, voi alerga, ca de obicei, serile prin parcuri şi voi face din nou vizită ştrandului aceluia decent de la Aurel Vlaicu....

Poate voi reuşi totuşi să plec, măcar săptămâna viitoare. Până atunci, numai bine, să mai aranjez din treburi. Ştiţi, cam odată la ceva timp, periodic, încep să nu mai suport Bucureştiul şi să vreau să mai respir - iar atunci îmi aduc aminte de acasă - adică de Ardeal - şi îmi amintesc cum mă simţeam anul trecut la Bistriţa. Am impresia că în sfârşit mă împac şi cu bunele şi cu relele lui - şi cu oamenii minunaţi (unii, ... destui) şi cu provincialismele aproape la fel de deranjante ca şi cocalarismele dâmboviţene.

By the way, poveste uşor comică, dacă nu ar fi tristă. Alergam una din zilele astea prin IOR şi la un moment dat trec pe lîngă mine doi cocalari şi o faraoancă, cu rolele. Dar, atenţie, nu le ajungea difuzorul telefonului mobil pentru manea, şi îşi luaseră cu ei casetofonul portabil.... So, nu mai suport - eram la a doua tură de lac şi mă enervam mai uşor, iar când grupul trece pe lângă mine le zic să tacă.

Îmi râd în nas şi trec mai departe. Îi prind din urmă, se opresc şi se iau de mine, cum de am eu tupeul să le spun că nu e legal să asculţi muzică tare în parc...

Şi acum faza tare: întâi unul din cei doi cocalari, apoi fata mi se postează întâi în faţă la mai puţin de un metru, după care, în decurs de cel mult 30 de secunde, fiecare, îmi reproşează că stau prea aproape de ei, şi să mă dau mai în spate, de parcă eu m-aş fi postat acolo ultimul. Mda, adevărate mostre de curaj... Nevermind.

Am petrecut săptămâna trecută ascultând Radio Wimbledon, după ce îmi petrecusem săptămâna anterioară ...tot ascultând prima săptămână de Wimbledon, dar şi asistând la concertul lui Tarja de la Sala Palatului, apoi la Mozart Rocks şi, în aceeaşi seară, în Piranha, la concertul Blazzaj şi IPR, iar vineri încercând să încropesc (nu singur), un program pentru Noaptea Institutelor Culturale.

Hint pentru ultimul caz: nu vă luaţi după programul anunţat. Ever - mai ales dacă plouă, se pare că Institutele nu prea ţin cont de prognoza meteo. Când am ajuns la Institutul Francez, undeva după 7, programul lor gastronomic nu începuse (trebuia să înceapă la 6), iar lumea se cam revărsa în strada pe care circulau automobile; apoi, la Institutul Ceh am prins o coadă infernală la ciocolată, iar, în fine, când am ajuns la ICR tocmai se lăsase o ploaie torenţială care a dat cam totul peste cap, aşa că Harry Tavitian a început să cânte cu trupa nu la 10, ci la miezul nopţii fără sfert. Afară, în grădină. Adică în noroi, un noroi asezonat cu fum de mici şi cu grătare, că altfel nu se putea. Aşa că din toată săptămâna aceea m-am ales cu: Tarja (excepţional concert), saxofonistul de la Blazzaj (mi-a plăcut şi secţia ritmică) şi scurtmetrajele lui Igor Cobileanski rulate în disperare de cauză de cei de la ICR în timpul ploii.

PS: mulţumiri sincere Piticului Alb, care, ca un adevărat spiriduş, mi-a oferit invitaţiile la Tarja şi la Mozart Rocks. Mi-au prins foarte bine. Rămân etern recunoscător.

PPS: de când m-am tuns scurt şi arăt standard (adică aşa, cam ca un actoraş american de mâna a doua), cam toată lumea se uită mult mai frumos la mine, ceea ce mă dezamăgeşte. Mda, pletele nu sunt pentru toată lumea. Lasă, data viitoare voi aştepta doi ani, în loc de un an şi jumătate ca acum, pentru a îl vizita pe bărbier.... :)


20090619

melum18. Have a nice flood

Încă nu am dispoziţia de a scrie prea mult.

Însă am dat ieri peste o piesă care mi-a marcat adolescenţa. Povestea ar fi: ascultam foarte mult o trupă germană de rave, numită dune, şi la un moment dat trupa respectivă a schimbat complet placa, mergând pe prelucrări simfonice ale unor piese. Au fost produse în acest fel 2 albume excepţionale, care - dincolo de orchestraţia liniştitoare acum, ca şi acum 12 ani - mi-au mijlocit contactul cu oameni care ştiu ce e aia muzică. Din păcate, până la urmă au fost şi cântecul de lebădă al unei trupe a cărei dispariţie încă o regret.

Astăzi, o piesă puţin mai apocaliptică, din partea lui Peter Gabriel:

Here comes the flood.

20090615

descriptum25.

Mă simt ciudat zilele din urmă.

De fapt nu ştiu dacă ciudat e termenul potrivit. Pur şi simplu, mă simt altul. După o noapte nedormită în care am gândit non-stop, asta e senzaţia pe care m-am fixat, conştientizând-o. Am constatat că nu îmi mai pasă de multe lucruri de care ştiam că îmi pasă, de multe situaţii pe care înainte le consideram importante şi chiar de mulţi oameni pe care îi consideram importanţi. Not anymore.

Nu mai sunt acelaşi, cei care mă cunosc nu mă mai cunosc, prietenii vor trebui să mă re-cunoască. Nu e nici meritul, nici vina mea. Pur şi simplu, e efectul trecerii timpului. Ultima dată când trecusem printr-o astfel de schimbare tocmai conştientizam că iubesc. Acum conştientizez că trecutul meu, cu sentimentele bune, cu toate ranchiunile şi cu dezamăgirile lui, şi chiar cu felul în care mă raportam la anumiţi oameni, a rămas în urmă. Şi vreau să rămână în urmă.

Am luat-o de la zero; punct şi de la capăt. Sunt din nou, pentru prima dată în ultimii ani, în situaţie de default - e ceea ce se întâmplă după un reset.

Plec, acum. Dar vă las în compania celor de la endless zone, dorindu-vă totodată o săptămână bună.

Cu bine.

20090612

Despre comercializarea religiei

Am o oarecare jenă când vine vorba să abordez un subiect în cheie soft. Mai ales când este vorba despre subiecte cu tematică religioasă.

Pe de altă parte, sincer nu ştiu cum altfel poate fi citit articolul de azi din Evenimentul Zilei despre târgul de obiecte bisericeşti care are loc zilele astea la Romexpo.

So... aflăm din articolul respectiv că târgul respectiv este un târg "business to business", iar printre itemurile expuse se află cădelniţe electronice şi broderii trasate cu raze laser. Acum, mă întreb şi eu: dar cădelniţele vechi şi veşmintele care se tot fac de vreo 2,000 de ani ce au? Sunt demodate cumva? Cu alte cuvinte, supunem obiecte de uz liturgic modei?

Sunt oare singurul pe planeta Pământ care crede că evenimentul în sine este o formă de kitsch? Şi ţin să precizez: nu atât exponatele în sine (necesare), nu faptul că ele se vând (absolut normal), ci conceptul din spate, faptul că am ajuns să organizăm târguri special pentru asta.

My point: e admisibil conceptul de a transforma obiectele liturgice în subiect de marketing (adică faptul de a le schimba funcţionalitatea, transformându-le din obiecte liturgice, menite actului sacru al slujirii în biserică, în obiecte de marketing, gândite pentru a fi vândute pentru un profit)? În fond, întrebarea mea principală: e acceptabilă comercializarea religiei?

Dacă acceptăm termeni precum marketing religios şi dacă începem să îi auzim chiar şi din gura unor preoţi, ne aflăm foarte aproape de a considera credinţa religioasă drept ceva ce poate fi cumpărat şi vândut. Ori, din ce îmi amintesc eu, Mântuitorul i-a alungat pe negustori din Templu...

Întrebare: aveţi impresia că secularizarea internă a credinţei creştine ortodoxe face paşi repezi în România?

Notă: postarea a fost publicată şi pe blogul proiectului Theodialogia.

20090608

descriptum24.

Săptămâna trecută, undeva mai spre week-end, mi-am sărbătorit ziua de naştere, într-un cadru foarte restrâns.

I'm getting older... Da, mai am un an până schimb prefixul. Un singur an. Şi nu simt că mi-aş fi început de fapt viaţa cu adevărat, până acum, la o vârstă la care cei mai mulţi prieteni sunt căsătoriţi şi în condiţiile în care cele mai multe invitaţii primite de mine în ultimii doi ani sunt invitaţii la botezuri. Well... enough about me.

De obicei, cel sărbătorit oferă ceva celor pe care îi invită să sărbătorească alături de el. Aşa că profit de oportunitate şi, adaptând acest fapt la un spaţiu virtual, vă invit să vă delectaţi - aşa cum m-am delectat şi eu - cu trei videoclipuri interactive: unu, doi şi trei. Recomand fullscreen şi completă lipsă de inhibiţii în ceea ce priveşte folosirea mouse-ului.

Enjoy :)

20090604

On faith II

Voi aduce în discuţie în această postare problema delicată a formării personalului clerical.

Am petrecut într-o seară, la sfârşitul anului 2007, mai multe ore în centrul oraşului, discutând cu unul dintre oamenii care m-au asistat pe parcursul creşterii mele intelectuale - profesorul Martin Hauser, directorul catedrei UNESCO a UB şi directorul reţelei mondiale de catedre UNESCO pentru interculturalitate şi dialog interreligios (a nu se confunda cu ecumenismul). Dincolo de seara deosebită - care avea loc cu o săptămână înainte de Crăciun - am avut ocazia de a face cunoştinţă cu un om de afaceri, care se afla şi el acolo.

Cam cincizeci de ani (poate mai mult), bogat, cu dare de mână şi comunicativ. Dar cu supărare pe preoţi. Intrând în discuţie cu mine, mi-a povestit mai multe întâmplări petrecute pe parcursul celor 14 ocazii în care dânsul a fost naş de botez sau de cununie.

Întâmplările erau legate în principal de unul din deţinătorii de birou pe Dealul Mitropoliei şi de parohie în centrul capitalei (din fericire, în prezent nu mai e cazul), şi aveau ca obiect tarifele prohibitive practicate fără jenă pentru efectuarea unor servicii religioase - care mai aveau şi "calitatea" de a creşte subit chiar în timpul efectuării acestor servicii (mă întreba omul, cu reproş în glas, cât a plătit Mântuitorul ca să fie botezat de către Ioan. Întrebare care m-a lăsat fără replică.). Al doilea lucru care mi-a rămas în minte a fost faptul că, la un moment dat, a dăruit mai multe odoare bisericeşti unor preoţi de sat. Pe care ei le-au vândut, fără să-i spună, aşa că, în momentul în care omul a vrut să-i vadă slujind cu odoarele dăruite de el, a aflat. Vă imaginaţi cum s-a simţit.

Exemplele de mai sus nu pot constitui, sub nicio formă, baza unei generalizări. Din experienţa personală, pot spune că majoritatea clericilor pe care îi cunosc (mulţi mi-au fost colegi de seminar sau de facultate) fac cinste slujirii lor, şi mulţi se chinuie, în condiţii dificile, să îşi împlinească misiunea. Totuşi, se cuvine să ne punem întrebări. Cum se face că unii preoţi sunt tentaţi să vadă în slujirea lor o meserie? Iar întrebarea ne duce direct la chestiunea educaţiei pe care o asigură seminariile şi facultăţile de teologie. Mai precis, nu la calitatea acestei educaţii, ci la modul în care e concepută.

Am avut parte de o explozie a şcolilor teologice ortodoxe pe teritoriul României după 1990. De la situaţia dinaintea schimbării de regim - 6 seminarii şi 2 institute teologice de grad universitar (Bucureşti şi Sibiu) - s-a ajuns la 39 de seminarii teologice şi 15 facultăţi sau secţii de teologie în 2004. O creştere matematică cu 550%. Numărul elevilor şi al studenţilor a crescut şi el. Dau cifrele (preluate din Glasul Bisericii, an LXIV, no. 5-8, mai-august 2005) din momentul maxim de expansiune al sistemului de educaţie teologică (anii 2003-2005): în seminariile teologice, în anul 2003-2004 studiau 6,451 elevi, dintre care 1,163 au absolvit, iar ciclul s-a menţinut, de vreme ce în 2004 s-au înscris 1,156 elevi noi.

În ceea ce priveşte facultăţile, în anul 2003-2004 studiau teologie, într-o formă sau alta, 10,413 studenţi (din care absolvenţi 2,201), iar în 2004 s-au înscris 2,923 de studenţi. Din total, în anul universitar 2003-2004 5,596 de studenţi studiau Teologie Pastorală. Problema pe care mi-o pun este dacă accentul s-a pus pe cantitate (cât mai multe diplome de licenţă eliberate) sau pe calitate (o pregătire temeinică, adaptată fiecărui student, deci individualizată).

În sine, ceea ce s-a întâmplat cu învăţământul teologic ortodox a fost un lucru extrem de benefic, deoarece, şi din cauza dezvoltării acestui tip de educaţie, tineretul român ortodox a redescoperit credinţa creştin-ortodoxă pe care liderii comunişti o prezentaseră în permanenţă în culori caricaturale, şi ca un "vestigiu al trecutului". În acest fel, pe parcursul unui deceniu, gradul de religiozitate al tineretului român a crescut de la aproximativ 70% la peste 90%. Însă începând cu 2005 trendul s-a schimbat.

O altă chestiune ar fi: cum se adaptează slujirea pastorală trecerii de la o societate preponderent rurală la o societate preponderent urbană? Urbanizarea s-a produs recent şi e uşor să fie neglijată (în fond, mulţi dintre cei stabiliţi la oraş au păstrat obiceiuri rurale), dar nu ar fi bine. Un lucru este parohia de sat, care este un sistem închis, şi cu totul altceva este parohia de oraş. Îmi amintesc de faptul că, în Bistriţa, imediat după Revoluţie, la o populaţie de peste 80,000 de locuitori, erau disponibile 4 biserici ortodoxe, în care slujeau, probabil, 10 preoţi (nu trebuie să mire faptul că, pe acest fond, în oraş au proliferat cultele religioase neoprotestante).

Bineînţeles că lucrurile s-au schimbat de-a lungul a 20 de ani, dar mă întreb dacă este suficient. Cât de bine se poate ocupa un preot de sufletele a peste 1,000 de oameni, în cadru urban, în condiţiile în care numărul de relaţii personale directe pe care cineva le poate avea este de 200? Sau omul are nevoie de Dumnezeu numai la momentele cruciale din viaţă - la botez, la nuntă - şi eventual o dată pe an, de Paşte (ceea ce trimite oarecum la exemplele date la începutul postării)? Dacă nu, atunci întrebarea de mai sus trebuie pusă.

În fine, dacă - ducând întrebarea mea la absurd - am ajunge să avem în mediul urban un raport credincioşi-preoţi inferior celui de, să spunem, 500:1, se pune automat problema dublei specializări a personalului clerical de mir pentru mediul urban, ceea ce implică schimbări fundamentale ale educaţiei teologice, dar şi ale modului în care este perceput preotul în societate. Plus că nu ştiu dacă, de exemplu, clerul superior ar fi de acord cu dubla specializare a clerului inferior, şi nici dacă de fapt clerul inferior însuşi ar accepta o astfel de idee. O schimbare de genul dublei specializări ar face, în primă instanţă, ca numărul vocaţiilor să scadă. Dar ar avea avantajul că le-ar menţine pe termen mediu şi lung.

Aştept puncte de vedere.