(trenul către nicăieri)
Nu ştii niciodată unde se-ndreaptă,
eşti un om preocupat doar de spleen;
amar ţie, tu ignori că există acest tren.
Tu niciodată nu îl observi - el e mult prea bine mascat,
el e mult prea ciudat, încât să reuşeşti să-l înţelegi.
Trenul către nicăieri a pornit. Tu în el,
deşi e cam bizar, într-un fel,
să nu mergi la gară, să nu urci în vagonul de dormit,
să nu intri în compartimentul tău, pe locul unsprezece
- căci acest cel mai ciudat către nicăieri tren ... parcă nu e.
Şi totuşi călătoreşti, tu, omule. Deşi poate nu eşti un călător,
în existenţa ta terestră nu te crezi rătăcitor
- poate te temi să afli orice fel de veşti,
poate nu te interesează cele cereşti.
De ai ochi şi nu vezi, de ai urechi şi nu auzi,
de ai mâini şi nu simţi, cumva,
iar acest lucru te izbeşte într-o dimineaţă,
încearcă să vorbeşti cu inima ta
- poţi forma numărul special de telefon zero-zero-unu-opt-zero dragoste,
sau zero-zero-unu speranţă, cu indicativul alfa-omega...
Mai devreme - sau poate mai târziu -
vei auzi o voce neutră rostind cuvinte înainte nerostite:
"Atenţiune! Atenţiune! Trenul opt-zero-zero-cinci mii-două sute intră în ultima staţie.
Cele douăzeci şi patru de vămi să fie pregătite".
Nu am niciun alibi; eu nu sunt pregătit.
Poate că deabia când voi ajunge nicăieri voi înţelege
încotro
trebuia
să fi pornit.
20010820 Bucureşti
of all the necessities, the most human one is the necessity of a purpose
20080517
20080504
week’toriAl.16 despre ireversibilitatea progresului tehnologic
Justificare: ultimii ani au reprezentat o schimbare majoră în viaţa mea. În februarie 2001 îmi cumpăram o combină cu magazie de 5 CDuri. Şase luni mai târziu, un CD player Philips, din Germania, după o săptămână petrecută în Olanda, care mă transformase. În octombrie, telefonul mobil. Iar înainte de licenţă, de Crăciun în 2003, computerul pe care îl folosesc şi acum. Aşa am luat contact permanent cu tehnologia digitală.
Totuşi, mă mai întâlnisem cu ea înainte. Imediat după Revoluţie, în casa unuia dintre prietenii noştri de familie din Bistriţa aparuse o combină germană cum nu mai văzusem până atunci - dincolo de pick-up şi de casetofon vedeam un fel de sertăraş care se închidea la o simplă apăsare. Adrian, gazda mea, mai tânăr decât mine, îmi spunea mândru: "Merge cu laser..." arătându-mi confidenţial ceva ce arăta a disc de vinyl cu 54 de rotaţii pe minut, dar era mult mai mic. Au fost apoi revistele aduse de mama din Austria în 1991, la care ne uitam cu orele, când am văzut că acele combine aveau şi nume, dar am văzut şi cum arată un PC. În fine, în 1992 am fost unul din elevii şcolii care au dorit să participe la un curs de operare-programare, gratuit, la centrul de calcul al oraşului. Toate aceste lucruri au crescut odată cu mine.
Ceea ce mă întreb, ceea ce face subiectul acestei postări, este dacă avansul tehnologic atât de vizibil pe care l-am trăit - eu, ca atâţia alţii - este ireversibil. În esenţă, am impresia că nu.
Noi am crescut îndopaţi cu ideologia conform căreia totul poate fi creat, totul poate fi vindecat, totul poate fi îmbunătăţit de om. Omul este atotputernic, iar atotputernicia lui devine cu atât mai evidentă pe măsură ce progresul ştiinţific şi tehnic este mai puternic. Aşa credeam, cel puţin. Dar nu ne puneam prea multe întrebări. Interesant este faptul că acest discurs, foarte puternic în perioada comunistă, nu a dispărut. El este mai şlefuit acum şi mai insistent.
Sunt un adept entuziast al cunoaşterii şi al aplicării ei în viaţa de zi cu zi. Cred că suntem datori faţă de noi înşine să avem o privire obiectivă şi pertinentă asupra realităţii. Deasemenea, sunt convins că lucrurile pot evolua în bine - în fond, mi-ar fi greu să îmi vizualizez viaţa fără acces la internet, fără telefon mobil, evident, fără computer. Cred inclusiv în menirea omului de stăpân al materiei, al întregului Univers fizic - aşa cum transpare această menire în primul capitol al Genezei, când Dumnezeu spune primului cuplu uman: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi...
În această lumină, cunoaşterea este un imperativ, iar obscurantismul medieval - concretizat în formule de genul crede şi nu cerceta - condamnabil (despre răul făcut de alunecările Bisericii Romano-Catolice pe parcursul Evului Mediu occidental ar fi multe de spus; mă mărginesc să afirm că distanţa - în realitate inexistentă - dintre pământ şi cer, raporturile cu statul şi cu societatea gândite în termeni exteriorişti au dus la apariţia sectarismului şi în cele din urmă au îndepărtat societatea de credinţă).
Însă lucrurile nu trebuie să meargă prea departe - ori exact asta simt. Pe de o parte, avem impresia că societatea în care trăim este societatea cel mai bine individualizată din istorie, ignorând în mod nejustificat perioada greco-romană şi cea asiro-babiloniană de dinaintea ei. Pe de altă parte, ni se insuflă impresia nemuririi şi mitul progresului, al avansului neîntrerupt care va rezolva toate problemele încă existente. Ori, când şi-au asumat un rol pe care nu îl puteau îndeplini, societăţile anterioare au căzut, pe cât de rău le permitea tehnologia existentă atunci.
Noi ne aflăm, în prezent, pe margine. Deţinem date pe care nu ştim să le prelucrăm din punct de vedere etic. Există, cred, un decalaj între dezvoltarea noastră ştiinţifică şi dezvoltarea noastră social-etică. Ne jucăm cu lucruri care ne pot distruge, şi asta de vreo şaizeci de ani. Medicina, globalizarea, dar şi războiul ne pun întrebări la care nu avem răspuns: clonarea, dialogul intercultural şi bomba atomică sunt câte un exemplu.
Iar ultimul nu este dat la întâmplare: pentru prima dată în istorie o cădere a civilizaţiei umane poate însemna şi dispariţia ei fizică. Nu sunt deloc liniştit să ştiu că sunt vreo câteva guverne pe lumea asta care, dacă o iau razna, pot distruge Terra în câteva minute. Dincolo de logica descurajării pe care aceste arme trebuie să o impună eventualilor adversari, ele mai înseamnă ceva: întreaga umanitate este acum, fără voia sa, captiva acestor câteva guverne, care astfel îşi asumă un rol mult supradimensionat - cel de zei moderni, care se autopropun unui cult religios bazat pe teama supuşilor, un totalitarism subtil.
În acelaşi timp, menirea cosmică a omului ca rege al creaţiei este ameninţată (ţin să precizez că, atât în viziunea creştină cât şi în cea seculară omul este stăpân al materiei - diferenţa fiind că, în viziunea creştină, faptul de a stăpâni lumea implică responsabilitate şi dragoste faţă de ceea ce omul a primit, faţă de ceea ce el gestionează temporar, faţă de ceea ce el trebuie să transmită).
În esenţă, faptul că nu putem încadra într-un sistem etic cunoaşterea pe care o deţinem mă face să fiu sceptic, foarte sceptic, faţă de avansul tehnologic continuu, nelimitat, în care credem. În fond, a avea un avans tehnologic continuu care se dezvoltă autonom faţă de vârsta noastră morală nu înseamnă altceva - în actualul context istoric - decât că ne creem zei pe bandă rulantă şi că, pe măsură ce îi consumăm, ne creem alţii, mereu mai performanţi dar niciodată durabili.
Acesta este un semn neîndoielnic al decăderii. Ceea ce nu mă face pesimist; mă determină pur şi simplu să nu am aşteptări faţă de umanitatea al cărei membru sunt şi faţă de perioada în care trăiesc, fără a renunţa în acelaşi timp să fac atât cât pot pentru ca lumea să fie mai bună.
Hristos a înviat.
Totuşi, mă mai întâlnisem cu ea înainte. Imediat după Revoluţie, în casa unuia dintre prietenii noştri de familie din Bistriţa aparuse o combină germană cum nu mai văzusem până atunci - dincolo de pick-up şi de casetofon vedeam un fel de sertăraş care se închidea la o simplă apăsare. Adrian, gazda mea, mai tânăr decât mine, îmi spunea mândru: "Merge cu laser..." arătându-mi confidenţial ceva ce arăta a disc de vinyl cu 54 de rotaţii pe minut, dar era mult mai mic. Au fost apoi revistele aduse de mama din Austria în 1991, la care ne uitam cu orele, când am văzut că acele combine aveau şi nume, dar am văzut şi cum arată un PC. În fine, în 1992 am fost unul din elevii şcolii care au dorit să participe la un curs de operare-programare, gratuit, la centrul de calcul al oraşului. Toate aceste lucruri au crescut odată cu mine.
Ceea ce mă întreb, ceea ce face subiectul acestei postări, este dacă avansul tehnologic atât de vizibil pe care l-am trăit - eu, ca atâţia alţii - este ireversibil. În esenţă, am impresia că nu.
Noi am crescut îndopaţi cu ideologia conform căreia totul poate fi creat, totul poate fi vindecat, totul poate fi îmbunătăţit de om. Omul este atotputernic, iar atotputernicia lui devine cu atât mai evidentă pe măsură ce progresul ştiinţific şi tehnic este mai puternic. Aşa credeam, cel puţin. Dar nu ne puneam prea multe întrebări. Interesant este faptul că acest discurs, foarte puternic în perioada comunistă, nu a dispărut. El este mai şlefuit acum şi mai insistent.
Sunt un adept entuziast al cunoaşterii şi al aplicării ei în viaţa de zi cu zi. Cred că suntem datori faţă de noi înşine să avem o privire obiectivă şi pertinentă asupra realităţii. Deasemenea, sunt convins că lucrurile pot evolua în bine - în fond, mi-ar fi greu să îmi vizualizez viaţa fără acces la internet, fără telefon mobil, evident, fără computer. Cred inclusiv în menirea omului de stăpân al materiei, al întregului Univers fizic - aşa cum transpare această menire în primul capitol al Genezei, când Dumnezeu spune primului cuplu uman: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi...
În această lumină, cunoaşterea este un imperativ, iar obscurantismul medieval - concretizat în formule de genul crede şi nu cerceta - condamnabil (despre răul făcut de alunecările Bisericii Romano-Catolice pe parcursul Evului Mediu occidental ar fi multe de spus; mă mărginesc să afirm că distanţa - în realitate inexistentă - dintre pământ şi cer, raporturile cu statul şi cu societatea gândite în termeni exteriorişti au dus la apariţia sectarismului şi în cele din urmă au îndepărtat societatea de credinţă).
Însă lucrurile nu trebuie să meargă prea departe - ori exact asta simt. Pe de o parte, avem impresia că societatea în care trăim este societatea cel mai bine individualizată din istorie, ignorând în mod nejustificat perioada greco-romană şi cea asiro-babiloniană de dinaintea ei. Pe de altă parte, ni se insuflă impresia nemuririi şi mitul progresului, al avansului neîntrerupt care va rezolva toate problemele încă existente. Ori, când şi-au asumat un rol pe care nu îl puteau îndeplini, societăţile anterioare au căzut, pe cât de rău le permitea tehnologia existentă atunci.
Noi ne aflăm, în prezent, pe margine. Deţinem date pe care nu ştim să le prelucrăm din punct de vedere etic. Există, cred, un decalaj între dezvoltarea noastră ştiinţifică şi dezvoltarea noastră social-etică. Ne jucăm cu lucruri care ne pot distruge, şi asta de vreo şaizeci de ani. Medicina, globalizarea, dar şi războiul ne pun întrebări la care nu avem răspuns: clonarea, dialogul intercultural şi bomba atomică sunt câte un exemplu.
Iar ultimul nu este dat la întâmplare: pentru prima dată în istorie o cădere a civilizaţiei umane poate însemna şi dispariţia ei fizică. Nu sunt deloc liniştit să ştiu că sunt vreo câteva guverne pe lumea asta care, dacă o iau razna, pot distruge Terra în câteva minute. Dincolo de logica descurajării pe care aceste arme trebuie să o impună eventualilor adversari, ele mai înseamnă ceva: întreaga umanitate este acum, fără voia sa, captiva acestor câteva guverne, care astfel îşi asumă un rol mult supradimensionat - cel de zei moderni, care se autopropun unui cult religios bazat pe teama supuşilor, un totalitarism subtil.
În acelaşi timp, menirea cosmică a omului ca rege al creaţiei este ameninţată (ţin să precizez că, atât în viziunea creştină cât şi în cea seculară omul este stăpân al materiei - diferenţa fiind că, în viziunea creştină, faptul de a stăpâni lumea implică responsabilitate şi dragoste faţă de ceea ce omul a primit, faţă de ceea ce el gestionează temporar, faţă de ceea ce el trebuie să transmită).
În esenţă, faptul că nu putem încadra într-un sistem etic cunoaşterea pe care o deţinem mă face să fiu sceptic, foarte sceptic, faţă de avansul tehnologic continuu, nelimitat, în care credem. În fond, a avea un avans tehnologic continuu care se dezvoltă autonom faţă de vârsta noastră morală nu înseamnă altceva - în actualul context istoric - decât că ne creem zei pe bandă rulantă şi că, pe măsură ce îi consumăm, ne creem alţii, mereu mai performanţi dar niciodată durabili.
Acesta este un semn neîndoielnic al decăderii. Ceea ce nu mă face pesimist; mă determină pur şi simplu să nu am aşteptări faţă de umanitatea al cărei membru sunt şi faţă de perioada în care trăiesc, fără a renunţa în acelaşi timp să fac atât cât pot pentru ca lumea să fie mai bună.
Hristos a înviat.
20080415
week’toriAl.15 din nou, despre libertate în Basarabia
Acest articol trebuia să apară vinerea trecută, însă nu am reuşit să îl scriu înainte de a pleca din Bucureşti. Am văzut însă că subiectul nu a fost dezbătut prea mult pe la noi, aşa că...
Unul din puţinele lucruri palpabile cîştigate la Chişinău după declararea independenţei a fost libertatea cuvântului. Sau aşa părea a fi. Idealul democratic este clamat de toate guvernările din RM. Şi totuşi, ca observator a ceea ce se întâmplă acolo de la declararea independenţei până acum, ajung să cred că guvernarea actuală de acolo operează cu cele mai mici standarde democratice.
Nu este surprinzător să auzim că foştii nomenclaturişti s-au reciclat şi au revenit la putere. Acest lucru s-a întâmplat dealtfel cam în toate ţările foste comuniste. Însă, în timp ce în România, de exemplu, Ion Iliescu şi-a făcut blog (nu comentez circumstanţele), în Basarabia faptul de a avea un blog te indică drept potenţial client al agenţiilor guvernamentale de securitate. Cu atât mai mult, faptul de a avea un site în care este respectat dreptul la libera exprimare. Şi cu atât mai mult faptul de a avea un site care ÎNCURAJEAZĂ dreptul la libera exprimare, aşa cum este cazul de faţă.
Înainte de a trece mai departe, redau mai jos textul articolului apărut la Chişinău:
Unul din puţinele lucruri palpabile cîştigate la Chişinău după declararea independenţei a fost libertatea cuvântului. Sau aşa părea a fi. Idealul democratic este clamat de toate guvernările din RM. Şi totuşi, ca observator a ceea ce se întâmplă acolo de la declararea independenţei până acum, ajung să cred că guvernarea actuală de acolo operează cu cele mai mici standarde democratice.
Nu este surprinzător să auzim că foştii nomenclaturişti s-au reciclat şi au revenit la putere. Acest lucru s-a întâmplat dealtfel cam în toate ţările foste comuniste. Însă, în timp ce în România, de exemplu, Ion Iliescu şi-a făcut blog (nu comentez circumstanţele), în Basarabia faptul de a avea un blog te indică drept potenţial client al agenţiilor guvernamentale de securitate. Cu atât mai mult, faptul de a avea un site în care este respectat dreptul la libera exprimare. Şi cu atât mai mult faptul de a avea un site care ÎNCURAJEAZĂ dreptul la libera exprimare, aşa cum este cazul de faţă.
Înainte de a trece mai departe, redau mai jos textul articolului apărut la Chişinău:
UNIMEDIA în vizorul SIS-ului şi al Procuraturii Generale
09 Aprilie 2008, 15:13
Procuratura Generală solicită portalului de ştiri UNIMEDIA să ofere Serviciului de Informaţii şi Securitate o serie de adrese IP, utilizate de câţiva vizitatori, precum şi comentariile acestora, plasate pe site în perioada 1 ianuarie – 24 martie 2008. O scrisoare în acest sens a fost expediată de către Procuratura Generală pe adresa companiei, căreia îi aparţinea anterior UNIMEDIA până la 10 ianuarie 2008. New Media Group nu a oferit până în acest moment nicio informaţie structurilor statului în acest sens şi va răspunde oficial la această solicitare în conformitate cu legislaţia, când va primi o adresare în acest sens de la Procuratura Generală, în care va ţine cont de protejarea vizitatorilor UNIMEDIA.
Procuratura Generală solicită portalului de ştiri UNIMEDIA să ofere Serviciului de Informaţii şi Securitate o serie de adrese IP, utilizate de câţiva vizitatori, precum şi comentariile acestora, plasate pe site în perioada 1 ianuarie – 24 martie 2008. O scrisoare în acest sens a fost expediată de către Procuratura Generală pe adresa companiei, căreia îi aparţinea anterior UNIMEDIA până la 10 ianuarie 2008. New Media Group nu a oferit până în acest moment nicio informaţie structurilor statului în acest sens şi va răspunde oficial la această solicitare în conformitate cu legislaţia, când va primi o adresare în acest sens de la Procuratura Generală, în care va ţine cont de protejarea vizitatorilor UNIMEDIA.
Hotărârea instanţei de judecată are drept suport legal prevederile art. 7, alin. (1), lit. b); art. 8, alin. (1), lit. e) din Legea nr. 45-XIII din 12 aprilie 1994 privind activitatea operativă de investigaţie şi art. 41, 303-306 al Codului de Procedură Penală al RM.
(Art. 7. Temeiurile înfăptuirii măsurilor operative de investigaţii
(1) Temeiurile pentru înfăptuirea măsurilor operative de investigaţii sunt:
b) informaţiile devenite cunoscute organelor care exercită activitate operativă de investigaţii:
- privind acţiunea contrară legii în curs de pregătire, comitere sau comisă, precum şi privind persoanele care o pregătesc, o comit sau au comis-o, dacă datele pentru pornirea urmăririi penale sînt insuficiente;
- privind persoanele care se ascund de organele de urmărire penală sau de judecată ori care se eschivează de la sancţiunea penală;
- privind persoanele dispărute fără urmă şi privind depistarea cadavrelor neidentificate;
b) informaţiile devenite cunoscute organelor care exercită activitate operativă de investigaţii:
- privind acţiunea contrară legii în curs de pregătire, comitere sau comisă, precum şi privind persoanele care o pregătesc, o comit sau au comis-o, dacă datele pentru pornirea urmăririi penale sînt insuficiente;
- privind persoanele care se ascund de organele de urmărire penală sau de judecată ori care se eschivează de la sancţiunea penală;
- privind persoanele dispărute fără urmă şi privind depistarea cadavrelor neidentificate;
(1) Înfăptuirea măsurilor operative de investigaţii ce violează drepturi ocrotite de lege:
e) culegerea informaţiei de la instituţiile de telecomunicaţii - se admite doar în scopul culegerii informaţiilor despre persoanele care pregătesc, întreprind tentative de comitere, comit sau au comis infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave şi numai în baza încheierii judecătorului de instrucţie şi a deciziei motivate a unuia din conducătorii organului respectiv care exercită activitate operativă de investigaţii. Lista categoriilor unor astfel de conducători se stabileşte prin actele normative departamentale.
Pentru mai multe detalii, vizitaţi pagina
http://www.uni.md/index.php?mod=home&hmod=newsbyid&id=5286
Bun. Şi acum să încercăm să interpretăm puţin. Tuturor portalurilor din RM li s-au solicitat, recent, astfel de date. Dar site-ul în cauză este cel mai important portal de discuţii pe teme politice din RM. Sunt publicate în mod frecvent analize asupra situaţiei existente în RM şi sunt dezbătute la cald evenimente. Nu lipsit de importanţă este faptul că mulţi forumişti sunt cetăţeni români.
În acest context, ceea ce se petrece acolo are parfum de intimidare. Măsura de a cere IPul şi comentariile unui utilizator (cetăţean moldovean sau nu) este acoperită de legislaţia RM, însă ea face abstracţie de caracterul personal al acestei informaţii. Aceasta, fără a mai vorbi de atingerea dreptului la liberă exprimare, indiferent de faptul că eşti cetăţean român sau moldovean.
De fapt, tot ceea ce am spus în articolul de azi poate fi concentrat într-o singură propoziţie, care aşează RM într-o galerie "selectă", alături de China, Coreea de Nord sau Cuba:
În Basarabia cenzura a pătruns pe internet.
Dreptul la libera exprimare este inalienabil. Din acest motiv, am devenit unul din utilizatorii înregistraţi ai portalului în cauză şi îmi voi exprima punctul de vedere de fiecare dată, dacă acest lucru va fi necesar.
NU cenzurii.
http://www.uni.md/index.php?mod=home&hmod=newsbyid&id=5286
Bun. Şi acum să încercăm să interpretăm puţin. Tuturor portalurilor din RM li s-au solicitat, recent, astfel de date. Dar site-ul în cauză este cel mai important portal de discuţii pe teme politice din RM. Sunt publicate în mod frecvent analize asupra situaţiei existente în RM şi sunt dezbătute la cald evenimente. Nu lipsit de importanţă este faptul că mulţi forumişti sunt cetăţeni români.
În acest context, ceea ce se petrece acolo are parfum de intimidare. Măsura de a cere IPul şi comentariile unui utilizator (cetăţean moldovean sau nu) este acoperită de legislaţia RM, însă ea face abstracţie de caracterul personal al acestei informaţii. Aceasta, fără a mai vorbi de atingerea dreptului la liberă exprimare, indiferent de faptul că eşti cetăţean român sau moldovean.
De fapt, tot ceea ce am spus în articolul de azi poate fi concentrat într-o singură propoziţie, care aşează RM într-o galerie "selectă", alături de China, Coreea de Nord sau Cuba:
În Basarabia cenzura a pătruns pe internet.
Dreptul la libera exprimare este inalienabil. Din acest motiv, am devenit unul din utilizatorii înregistraţi ai portalului în cauză şi îmi voi exprima punctul de vedere de fiecare dată, dacă acest lucru va fi necesar.
NU cenzurii.
20080401
poezie.01
(Nota: ceea ce aveţi în faţă este o încercare de tinereţe)
Răsăritul
Prin vine îmi curge frigul morţii
- căldura vieţii s-a scurs deja...
Măcar acum durerea să plece;
aşa ar fi mai bine, aşa aş îndura.
Stau întins în pat, ca un sac de lut;
deabia mai simt ceva ce seamănă a aşternut.
... Trecută-i tinereţea, cu pletele-i bogate;
am fost copil, am fost şi adult,
am fost ascultat, am învăţat la rândul meu s-ascult.
Acum m-a ajuns bătrâneţea; viaţa mea e-n spate.
De fapt, am murit, virtual, căci tânăr nu mai sunt
- mă simt un cadavru, curând voi fi pământ -
sunt obosit; sunt banal.
Totul este negru, ieri totul era alb.
Ieri totul era nou, acum... vechi este totul.
Sufletu-mi tremură, pâlpâind.
Când moartea va veni, într-un final
- înfricoşătoare, şi totuşi zâmbind -
sper să reuşesc s-o mai aud, să îi dau votul.
Cine crede că moartea e urâtă greşeşte,
pentru că, deşi străveche, faţa ei permanent tânără zâmbeşte.
Adevărat, un zâmbet viclean, neliniştit,
aşteptând să fie şters la Judecată şi pedepsit.
Iar eu am greşit atât de mult în viaţa mea
încât mă cutremur, mă minunez totodată, mă
îngrozesc;
Privirea, în sfârşit! mi se vatămă.
.... Când la Răsărit va răsări acea Stea,
când la uşa mea va aştepta Moartea, va sta
numărând "trei, doi, unu...",
să intre aşteptând, necruţătoare;
odată cu ultima mea suflare
voi îndrăzni să gândesc, voi spera
Doamne, iartă-mă!
(20020209 Bucureşti)
Răsăritul
Prin vine îmi curge frigul morţii
- căldura vieţii s-a scurs deja...
Măcar acum durerea să plece;
aşa ar fi mai bine, aşa aş îndura.
Stau întins în pat, ca un sac de lut;
deabia mai simt ceva ce seamănă a aşternut.
... Trecută-i tinereţea, cu pletele-i bogate;
am fost copil, am fost şi adult,
am fost ascultat, am învăţat la rândul meu s-ascult.
Acum m-a ajuns bătrâneţea; viaţa mea e-n spate.
De fapt, am murit, virtual, căci tânăr nu mai sunt
- mă simt un cadavru, curând voi fi pământ -
sunt obosit; sunt banal.
Totul este negru, ieri totul era alb.
Ieri totul era nou, acum... vechi este totul.
Sufletu-mi tremură, pâlpâind.
Când moartea va veni, într-un final
- înfricoşătoare, şi totuşi zâmbind -
sper să reuşesc s-o mai aud, să îi dau votul.
Cine crede că moartea e urâtă greşeşte,
pentru că, deşi străveche, faţa ei permanent tânără zâmbeşte.
Adevărat, un zâmbet viclean, neliniştit,
aşteptând să fie şters la Judecată şi pedepsit.
Iar eu am greşit atât de mult în viaţa mea
încât mă cutremur, mă minunez totodată, mă
îngrozesc;
Privirea, în sfârşit! mi se vatămă.
.... Când la Răsărit va răsări acea Stea,
când la uşa mea va aştepta Moartea, va sta
numărând "trei, doi, unu...",
să intre aşteptând, necruţătoare;
odată cu ultima mea suflare
voi îndrăzni să gândesc, voi spera
Doamne, iartă-mă!
(20020209 Bucureşti)
20080331
melum03. muzică pentru un om supărat
Astăzi a fost o zi oarecum mai deosebită. Şi asta pentru că, în mod neprevăzut, viaţa mea a luat (din nou) o altă înfăţişare. Dar poate e mai bine aşa.
Urmează o perioadă în care (sper) mă voi regăsi şi voi aduna motivaţia necesară pentru a merge mai departe. O perioadă în care să reevaluez, să cântăresc din nou viziunea mea asupra lucrurilor, să recuperez back-log-ul adunat în ultimul timp în diversele capitole ale vieţii mele. Acest lucru ar trebui să se împace bine cu singurătatea, pentru o vreme.
În astfel de momente, mă închid în cameră şi ascult muzică. Iar azi ascult rock - prinde bine la atitudine. Fac asta fără a pretinde că aş cunoaşte bine acest curent muzical - de fapt, am început să ascult de curând (gen: de vreo doi ani) şi nu într-un mod organizat. Multe din aspectele sale mă pun, dealtfel, în gardă (de exemplu, faptul că pentru mulţi fani rock-ul devine o instanţă totalizantă, o realitate ultimă şi, în cele din urmă, o religie care filtrează tot ceea ce se întâmplă cu cel care i se oferă drept purtător).
Atunci când am împlinit 8 ani, în 1988, am primit cadou de la părinţi un disc vinyl, pe care îl am şi acum. Primul meu disc. Era o trupă necunoscută din RFG (despre care nici acum nu ştiu nimic, cu excepţia numelui), pentru că era probabil o trupă de mâna a şaptea care îşi făcea veacul prin vreun garaj. Dar piesele erau OK. Iar atitudinea era non-conformistă. O alegere pe care am apreciat-o şi atunci, o apreciez şi acum - conformismul e un virus care distruge, tot aşa cum, pe de altă parte, starea de anarhie este, la rându-i, distrugătoare (atât conformismul docil cât şi anarhismul anulează persoana).
Iar numele sunt următoarele: a'ha (Manhattan skyline), black (everything's coming up roses), direcţia 5 (superstar), evanescence, firma (nimeni), linkin park, Morrisey, muse (time is running out & map of the problematique), praf în ochi (în mintea mea & în umbra ta), Shakespear's sister (stay), trupa veche (deci 20), whitesnake (is this love), the Cocteau twins.
Dintre piesele cu adevărat dure, am reţinut after forever (emphasis), crematory (take & the fallen & unspoken), lacuna coil (senzafine), masterplan (dark for the dying), nightwish (deep silent complete), stratovarius (I walk to my own song - trebuie să spun că această piesă pare a transmite cel mai bine atitudinea pe care genul este menit să o sugereze) şi whitin temptation (a dangerous mind & stand my ground). Iar din cele cuminţi: bonfire (rivers of glory), crematory (perils of the wind), (evident) evanescence (my immortal), freak chicken (breathe) sau transatlantic (bridge across forever).
Totuşi, o vorbă şi despre veterani. Repet, nu este vorba de o cercetare bazată pe norme, ci de ceea ce am reţinut din ce mi-a trecut prin faţă. Două nume: Dan Andrei Aldea şi Kate Bush - într-un cuvânt, art rock. Sfinx a fost o trupă cu adevărat nemaipomenită. Din cauza asta ascult cu multă plăcere languir me fais, şir de cocori, (în special) peste vârfuri, om bun, din nou acasă (Zalmoxe a fost un album grozav). Iar Kate Bush este autoarea unor albume precum lionheart, the kick inside sau never for ever, albume care spun ceva. Nu am în vedere creaţia ei de după 1980 (în 1982 Kate începe să folosească sintetizatoarele).
Aş spune ceva şi despre ceea ce mi-a plăcut cu adevărat mult din ce am ascultat recent. Este vorba de ultimul album alternosfera - visători cu plumb în ochi -produs în 2007.
Alternosfera este o trupă cunoscută la noi din 2004. Face parte din valul de trupe basarabene foarte bune care au inclus România în strategia lor de promovare, alături de zdob şi zdub, millenium, edict sau gândul mâţei. Dacă însă oraşul 511, un album notabil, aducea puţin prea mult zgomot - ceea ce dezechilibra oarecum ansamblul - visători cu plumb în ochi vine cu o reţetă aproape perfectă, în care elemente de alternativ şi industrial, un univers de nihilism postsovietic şi mult, mult lirism se îmbină pentru a genera poate cel mai reuşit material discografic de gen pe care l-am ascultat în 2007.
În încheiere, să nu uit, site-ul oficial al trupei este:
www.alternosfera.com
Urmează o perioadă în care (sper) mă voi regăsi şi voi aduna motivaţia necesară pentru a merge mai departe. O perioadă în care să reevaluez, să cântăresc din nou viziunea mea asupra lucrurilor, să recuperez back-log-ul adunat în ultimul timp în diversele capitole ale vieţii mele. Acest lucru ar trebui să se împace bine cu singurătatea, pentru o vreme.
În astfel de momente, mă închid în cameră şi ascult muzică. Iar azi ascult rock - prinde bine la atitudine. Fac asta fără a pretinde că aş cunoaşte bine acest curent muzical - de fapt, am început să ascult de curând (gen: de vreo doi ani) şi nu într-un mod organizat. Multe din aspectele sale mă pun, dealtfel, în gardă (de exemplu, faptul că pentru mulţi fani rock-ul devine o instanţă totalizantă, o realitate ultimă şi, în cele din urmă, o religie care filtrează tot ceea ce se întâmplă cu cel care i se oferă drept purtător).
Atunci când am împlinit 8 ani, în 1988, am primit cadou de la părinţi un disc vinyl, pe care îl am şi acum. Primul meu disc. Era o trupă necunoscută din RFG (despre care nici acum nu ştiu nimic, cu excepţia numelui), pentru că era probabil o trupă de mâna a şaptea care îşi făcea veacul prin vreun garaj. Dar piesele erau OK. Iar atitudinea era non-conformistă. O alegere pe care am apreciat-o şi atunci, o apreciez şi acum - conformismul e un virus care distruge, tot aşa cum, pe de altă parte, starea de anarhie este, la rându-i, distrugătoare (atât conformismul docil cât şi anarhismul anulează persoana).
Iar numele sunt următoarele: a'ha (Manhattan skyline), black (everything's coming up roses), direcţia 5 (superstar), evanescence, firma (nimeni), linkin park, Morrisey, muse (time is running out & map of the problematique), praf în ochi (în mintea mea & în umbra ta), Shakespear's sister (stay), trupa veche (deci 20), whitesnake (is this love), the Cocteau twins.
Dintre piesele cu adevărat dure, am reţinut after forever (emphasis), crematory (take & the fallen & unspoken), lacuna coil (senzafine), masterplan (dark for the dying), nightwish (deep silent complete), stratovarius (I walk to my own song - trebuie să spun că această piesă pare a transmite cel mai bine atitudinea pe care genul este menit să o sugereze) şi whitin temptation (a dangerous mind & stand my ground). Iar din cele cuminţi: bonfire (rivers of glory), crematory (perils of the wind), (evident) evanescence (my immortal), freak chicken (breathe) sau transatlantic (bridge across forever).
Totuşi, o vorbă şi despre veterani. Repet, nu este vorba de o cercetare bazată pe norme, ci de ceea ce am reţinut din ce mi-a trecut prin faţă. Două nume: Dan Andrei Aldea şi Kate Bush - într-un cuvânt, art rock. Sfinx a fost o trupă cu adevărat nemaipomenită. Din cauza asta ascult cu multă plăcere languir me fais, şir de cocori, (în special) peste vârfuri, om bun, din nou acasă (Zalmoxe a fost un album grozav). Iar Kate Bush este autoarea unor albume precum lionheart, the kick inside sau never for ever, albume care spun ceva. Nu am în vedere creaţia ei de după 1980 (în 1982 Kate începe să folosească sintetizatoarele).
Aş spune ceva şi despre ceea ce mi-a plăcut cu adevărat mult din ce am ascultat recent. Este vorba de ultimul album alternosfera - visători cu plumb în ochi -produs în 2007.
Alternosfera este o trupă cunoscută la noi din 2004. Face parte din valul de trupe basarabene foarte bune care au inclus România în strategia lor de promovare, alături de zdob şi zdub, millenium, edict sau gândul mâţei. Dacă însă oraşul 511, un album notabil, aducea puţin prea mult zgomot - ceea ce dezechilibra oarecum ansamblul - visători cu plumb în ochi vine cu o reţetă aproape perfectă, în care elemente de alternativ şi industrial, un univers de nihilism postsovietic şi mult, mult lirism se îmbină pentru a genera poate cel mai reuşit material discografic de gen pe care l-am ascultat în 2007.
În încheiere, să nu uit, site-ul oficial al trupei este:
www.alternosfera.com
20080207
week’toriAl.14 un gând despre credinţa în Dumnezeu
Dacă există un domeniu în care să îmi doresc să am un cuvânt de spus, acesta este cel al credinţei în Dumnezeu.
Atunci când fac un lucru, de obicei aleg să fac un lucru pe care îl simt necesar şi pe care nu îl găsesc la îndemână. Blogul acesta, de exemplu, a apărut pentru că simt nevoia să exprim anumite lucruri pe care nu le văd exprimate în altă parte. Mare parte din studiile mele au fost ghidate de acelaşi principiu.
M-am întrebat, şi aceasta de mulţi ani, câtă lume crede cu adevărat în Dumnezeu. Nu într-un principiu supranatural, nu într-o forţă cu nuanţă panteistă, ci într-un Dumnezeu personal. Recensământul din 2002 vorbea de peste 99 % din români ca fiind credincioşi (iar 86 % se declarau creştini ortodocşi), dar în lumina evoluţiilor recente eu am mai degrabă impresia că, încă, în 2002, credinţa religioasă apărea ca fiind dezirabilă pentru cei 99 % din români care se declarau credincioşi. Nu şi practicată.
Trăim cu toţii într-o societate al cărei substrat spiritual profund, esenţial pentru supravieţuirea şi dezvoltarea noastră, este constituit din doctrina şi practica acelui creştinism care a ajuns la noi pe filieră orientală. Acest substrat nu este în permanenţă vizibil, dar, în mod normal, el ar trebui să se manifeste în momentele importante prin care trece societatea. Momente care, în ultimii 20 de ani, nu au lipsit. Însă, şi datorită tranziţiei prelungite pe care o traversăm, substratul nostru spiritual se alterează.
Mi-e teamă, sincer, să mă întreb dacă trăim încă într-o societate fundamental creştină. Multe date contrazic acest lucru. Avem sute de mii de avorturi în fiecare an. Avem angajatori care îi fură pe angajaţi şi o propensiune generalizată către furt, chiar dacă ea se manifestă în principal prin evitarea taxelor şi corupţia endemică. Avem un număr de sinucideri mai mare decât în orice perioadă a istoriei noastre, iar familia o duce greu - concubinajul devine o practică generalizată. Toate acestea, poate şi datorită faptului că mulţi dintre noi au înţeles libertatea recent şi greu câştigată ca o formă de anarhie nenorocită. Iar această atomizare a societăţii ne face pe toţi mai slabi.
Teza mea este că, atunci când crezi, accepţi faptul că eşti purtător al unei condiţii umane limitate (fără a deveni ipso facto un obscurantist). O credinţă echilibrată te îndeamnă să cunoşti cât mai mult şi să nu te auto-deifici niciodată. Ea îţi conferă premiza de modestie, esenţială supravieţuirii, pe care societatea postmodernă nu are mijloacele de a ţi-o impune. Ea îţi oferă şi o direcţie, pe care mulţi dintre noi o pierdem din vedere, pentru că nu o mai înţelegem - mântuirea.
Voiam să scriu azi şi câte ceva despre o carte pe care am citit-o zilele acestea, scrisă de un ateu britanic - se apropie predarea referatului. Las însă recenzia proiectată pentru postarea următoare.
Numai bine.
Atunci când fac un lucru, de obicei aleg să fac un lucru pe care îl simt necesar şi pe care nu îl găsesc la îndemână. Blogul acesta, de exemplu, a apărut pentru că simt nevoia să exprim anumite lucruri pe care nu le văd exprimate în altă parte. Mare parte din studiile mele au fost ghidate de acelaşi principiu.
M-am întrebat, şi aceasta de mulţi ani, câtă lume crede cu adevărat în Dumnezeu. Nu într-un principiu supranatural, nu într-o forţă cu nuanţă panteistă, ci într-un Dumnezeu personal. Recensământul din 2002 vorbea de peste 99 % din români ca fiind credincioşi (iar 86 % se declarau creştini ortodocşi), dar în lumina evoluţiilor recente eu am mai degrabă impresia că, încă, în 2002, credinţa religioasă apărea ca fiind dezirabilă pentru cei 99 % din români care se declarau credincioşi. Nu şi practicată.
Trăim cu toţii într-o societate al cărei substrat spiritual profund, esenţial pentru supravieţuirea şi dezvoltarea noastră, este constituit din doctrina şi practica acelui creştinism care a ajuns la noi pe filieră orientală. Acest substrat nu este în permanenţă vizibil, dar, în mod normal, el ar trebui să se manifeste în momentele importante prin care trece societatea. Momente care, în ultimii 20 de ani, nu au lipsit. Însă, şi datorită tranziţiei prelungite pe care o traversăm, substratul nostru spiritual se alterează.
Mi-e teamă, sincer, să mă întreb dacă trăim încă într-o societate fundamental creştină. Multe date contrazic acest lucru. Avem sute de mii de avorturi în fiecare an. Avem angajatori care îi fură pe angajaţi şi o propensiune generalizată către furt, chiar dacă ea se manifestă în principal prin evitarea taxelor şi corupţia endemică. Avem un număr de sinucideri mai mare decât în orice perioadă a istoriei noastre, iar familia o duce greu - concubinajul devine o practică generalizată. Toate acestea, poate şi datorită faptului că mulţi dintre noi au înţeles libertatea recent şi greu câştigată ca o formă de anarhie nenorocită. Iar această atomizare a societăţii ne face pe toţi mai slabi.
Teza mea este că, atunci când crezi, accepţi faptul că eşti purtător al unei condiţii umane limitate (fără a deveni ipso facto un obscurantist). O credinţă echilibrată te îndeamnă să cunoşti cât mai mult şi să nu te auto-deifici niciodată. Ea îţi conferă premiza de modestie, esenţială supravieţuirii, pe care societatea postmodernă nu are mijloacele de a ţi-o impune. Ea îţi oferă şi o direcţie, pe care mulţi dintre noi o pierdem din vedere, pentru că nu o mai înţelegem - mântuirea.
Voiam să scriu azi şi câte ceva despre o carte pe care am citit-o zilele acestea, scrisă de un ateu britanic - se apropie predarea referatului. Las însă recenzia proiectată pentru postarea următoare.
Numai bine.
20080202
week’toriAl.13 de ce trebuie să cunoaştem Rusia (scurtă pledoarie împotriva ignoranţei reciproce)
Este mult mai uşor să duşmăneşti pe cineva care îţi este străin. Nu poţi fi prieten cu cineva pe care nu îl cunoşti.
Dacă în acest punct cunoaşterea României în Rusia este - sau barem pare a fi - inexistentă, nu la fel trebuie să stea lucrurile şi la noi. Spre deosebire de ruşi, noi chiar nu ne permitem acest lucru.
Mă declar favorabil cunoaşterii Rusiei de către români. Măcar pentru simplul motiv că, în acest fel, vom scăpa de iluzia de a fi atotştiutori în privinţa Rusiei şi vom înţelege că Rusia nu se reduce la armatele care ne-au cotropit ţara de atâtea ori sau la liderii politici ultranaţionalişti antiliberali. Merită să nu uităm că, deşi nu există cu necesitate o relaţie directă între aceste două lucruri, România a cunoscut momente istorice importante atunci când Rusia nu se afla în zodia cea mai fastă.
Merită să ştim de ce Rusia pune asemenea accent pe puterea politică şi economică, în detrimentul celei culturale, care nu îi lipseşte (cine nu a auzit de Lacul lebedelor sau de Război şi pace?), dar care e considerată, de către politicienii ruşi din ultimele sute de ani, inferioară culturilor occidentale şi drept având pe plan extern o pertinenţă mai scăzută decât limba armelor. Sau limba resurselor naturale. În orice caz, cultura rusă a fost, din păcate, folosită ca instrument primordial politic, atunci când nu a fost de-a dreptul ignorată.
Mi s-a părut întotdeauna interesant faptul că la baza identităţii politice ruse se află o dihotomie. Stat (fundamental) european şi cu o cultură de tip european, Rusia are o conducere de tip asiatic.
Atunci când spun cultură de tip european, nu am în vedere cultura rusă a secolelor XIX-XX, generată în fond de orientarea pro-occidentală a lui Petru I. Mă refer în schimb la cultura de tip bizantin, cultura Rusiei creştinate în anul 988 în urma botezului lui Vladimir. Iar atunci când spun conducere de tip asiatic mă refer la urmele niciodată şterse pe deplin ale stăpânirii mongole, care a durat din secolul XIII până în secolul XV, urme împletite cu mitologia celei de a treia Rome ca fundament ideologic al clasei politice ruse.
Ţin să precizez limitele pledoariei mele în favoarea cunoaşterii reciproce. Nu am fost, nu sunt şi nu voi fi niciodată rusofil. Nu cred că trebuie să ne întoarcem la începuturile anilor '50, la armate sovietice detaşate în România şi la sovrom-uri, sau la limba rusă ca primă limbă străină în şcoli. Dar cred că trebuie să avem, cel puţin, elite politice educate, capabile să comunice cu Moscova, să-i facă înţeles şi pe cât posibil acceptat punctul nostru de vedere asupra trecutului, a prezentului şi a viitorului. Până acum, cel mai greu în relaţiile reciproce a cântărit viziunea politică a lui Ion Iliescu, pe care nu vreau să o comentez, pentru că nici discursul de politică externă al actualului guvern liberal nu ne este mai favorabil. Aceste lucruri s-au întâmplat pentru că societatea civilă românească nu ştie ce standarde să pretindă elitelor în acest caz.
Partea cu adevărat "frumoasă" a acestei poveşti este faptul că integrarea europeană a României nu rezolvă acest subiect. Până când EU va adopta o politică comună faţă de administraţia de la Moscova, dacă acest lucru se va întâmpla vreodată, va trebui să ne descurcăm singuri.
Chiar dacă populaţia Rusiei este de 7 ori mai mare decât a României, chiar dacă Rusia joacă un cu totul alt rol decât România pe arena internaţională, relaţiile reciproce trebuie eliberate de clişeele din prezent şi bazate pe negociere, ceea ce presupune un minim respect. Avem puterea de a ne face respectaţi de către administraţia de la Moscova, dar pentru a ajunge acolo trebuie să cunoaştem, să ne facem şi noi cunoscuţi, să ne exprimăm cu claritate şi constanţă punctele noastre de vedere, să ne cunoaştem şi să ne apărăm interesele.
Toate acestea plecând de la zero, sau mai bine zis de la o situaţie în care ne desparte aproape totul: opţiunile strategice de viitor total opuse, trecutul generator de clişee adânc înrădăcinate, prezentul marcat de o completă lipsă de încredere. În fond, singura instituţie din România care aplică o viziune coerentă asupra Rusiei este Biserica Ortodoxă Română.
Dacă în acest punct cunoaşterea României în Rusia este - sau barem pare a fi - inexistentă, nu la fel trebuie să stea lucrurile şi la noi. Spre deosebire de ruşi, noi chiar nu ne permitem acest lucru.
Mă declar favorabil cunoaşterii Rusiei de către români. Măcar pentru simplul motiv că, în acest fel, vom scăpa de iluzia de a fi atotştiutori în privinţa Rusiei şi vom înţelege că Rusia nu se reduce la armatele care ne-au cotropit ţara de atâtea ori sau la liderii politici ultranaţionalişti antiliberali. Merită să nu uităm că, deşi nu există cu necesitate o relaţie directă între aceste două lucruri, România a cunoscut momente istorice importante atunci când Rusia nu se afla în zodia cea mai fastă.
Merită să ştim de ce Rusia pune asemenea accent pe puterea politică şi economică, în detrimentul celei culturale, care nu îi lipseşte (cine nu a auzit de Lacul lebedelor sau de Război şi pace?), dar care e considerată, de către politicienii ruşi din ultimele sute de ani, inferioară culturilor occidentale şi drept având pe plan extern o pertinenţă mai scăzută decât limba armelor. Sau limba resurselor naturale. În orice caz, cultura rusă a fost, din păcate, folosită ca instrument primordial politic, atunci când nu a fost de-a dreptul ignorată.
Mi s-a părut întotdeauna interesant faptul că la baza identităţii politice ruse se află o dihotomie. Stat (fundamental) european şi cu o cultură de tip european, Rusia are o conducere de tip asiatic.
Atunci când spun cultură de tip european, nu am în vedere cultura rusă a secolelor XIX-XX, generată în fond de orientarea pro-occidentală a lui Petru I. Mă refer în schimb la cultura de tip bizantin, cultura Rusiei creştinate în anul 988 în urma botezului lui Vladimir. Iar atunci când spun conducere de tip asiatic mă refer la urmele niciodată şterse pe deplin ale stăpânirii mongole, care a durat din secolul XIII până în secolul XV, urme împletite cu mitologia celei de a treia Rome ca fundament ideologic al clasei politice ruse.
Ţin să precizez limitele pledoariei mele în favoarea cunoaşterii reciproce. Nu am fost, nu sunt şi nu voi fi niciodată rusofil. Nu cred că trebuie să ne întoarcem la începuturile anilor '50, la armate sovietice detaşate în România şi la sovrom-uri, sau la limba rusă ca primă limbă străină în şcoli. Dar cred că trebuie să avem, cel puţin, elite politice educate, capabile să comunice cu Moscova, să-i facă înţeles şi pe cât posibil acceptat punctul nostru de vedere asupra trecutului, a prezentului şi a viitorului. Până acum, cel mai greu în relaţiile reciproce a cântărit viziunea politică a lui Ion Iliescu, pe care nu vreau să o comentez, pentru că nici discursul de politică externă al actualului guvern liberal nu ne este mai favorabil. Aceste lucruri s-au întâmplat pentru că societatea civilă românească nu ştie ce standarde să pretindă elitelor în acest caz.
Partea cu adevărat "frumoasă" a acestei poveşti este faptul că integrarea europeană a României nu rezolvă acest subiect. Până când EU va adopta o politică comună faţă de administraţia de la Moscova, dacă acest lucru se va întâmpla vreodată, va trebui să ne descurcăm singuri.
Chiar dacă populaţia Rusiei este de 7 ori mai mare decât a României, chiar dacă Rusia joacă un cu totul alt rol decât România pe arena internaţională, relaţiile reciproce trebuie eliberate de clişeele din prezent şi bazate pe negociere, ceea ce presupune un minim respect. Avem puterea de a ne face respectaţi de către administraţia de la Moscova, dar pentru a ajunge acolo trebuie să cunoaştem, să ne facem şi noi cunoscuţi, să ne exprimăm cu claritate şi constanţă punctele noastre de vedere, să ne cunoaştem şi să ne apărăm interesele.
Toate acestea plecând de la zero, sau mai bine zis de la o situaţie în care ne desparte aproape totul: opţiunile strategice de viitor total opuse, trecutul generator de clişee adânc înrădăcinate, prezentul marcat de o completă lipsă de încredere. În fond, singura instituţie din România care aplică o viziune coerentă asupra Rusiei este Biserica Ortodoxă Română.
20080124
week’toriAl.12 vă invit să boicotăm Opera Naţională din Bucureşti
Precizez: nu este vorba de instituţia în sine (prizonieră), sau de angajaţii ei (victime), ci de persoana actualului director.
Pe scurt: ieri a răzbătut în presa centrală informaţia conform căreia, nu cu mult timp în urmă, clădirea Operei a fost închiriată de către actualul director, timp de o oră (contra sumei de 500 de lei) unui impresar, pentru turnarea unei manele... Aşadar, ca să nu lungim vorba, în locul în care te aştepţi să asculţi Verdi, Donizetti sau Ceaikovsky, dai peste producţii din categoria "Puştiu' de Aur" sau "Copilu' Minune". Nici măcar nu trebuie să mergi la faţa locului, ajunge să priveşti la TV.
Nu discut cuantumul sumei. Dacă ar fi să o fac, aş spune că, de-aş fi aflat la timp, aş fi dat eu banii aceştia din buzunarul meu, pentru ca o asemenea batjocură să nu se întâmple. Aş mai spune, poate, că Opera nu e orice sală de conferinţe a unui hotel (fie el şi unul de cinci stele), ca să fie închiriată oricui plăteşte. De reţinut însă că suma respectivă nu acoperă nici măcar salariul unui angajat, fără a mai vorbi de costurile vreunei producţii, de exemplu.
Scriind aceste lucruri, nu sunt un ziarist care caută senzaţionalul. Sunt un simplu diletant care a fost la Opera din Bucureşti de câteva (zeci de) ori, începând de la 17 ani, căruia îi plac foarte mult operele lui Puccini şi muzica de balet a lui Prokofiev, şi care se mândreşte cu autograful primit de la Angela Gheorghiu cu ocazia concertului de Crăciun din 2004. În altă ordine de idei, am prieteni care sunt solişti la Operă şi încerc să îmi imaginez cum se simt zilele astea, încerc să mă pun în pielea lor, ştiind cu cine au împărţit, fără voia şi ştiinţa lor, scena.
Şi, mai ales, am prieteni pe care i-am dus la Operă de mai multe ori, oameni frumoşi şi deştepţi, dar care nu nimeriseră până atunci în acel loc "de cultură". Iar acum, din cauza acestui director, îmi dau seama că nu voi mai putea să îi duc pe prietenii mei acolo - acest lucru ar presupune să girez în alb pentru o respectabilitate care nu (mai) există.
De aceea, vă invit să boicotăm Opera din Bucureşti, atât timp cât ea va fi condusă de actualul director. Personal, nu voi mai cumpăra bilete şi nu voi mai participa la evenimente de niciun fel la Opera Română, atât timp cât directorul actual al Operei nu îşi dă demisia, în urma prejudiciilor de imagine cauzate. Cum să calci într-un loc condus de un director pentru care opera şi maneaua valorează la fel de mult?
Vă rog să mă sprijiniţi, răspândind apelul meu.
Vă mulţumesc în mod anticipat, tuturor.
Pe scurt: ieri a răzbătut în presa centrală informaţia conform căreia, nu cu mult timp în urmă, clădirea Operei a fost închiriată de către actualul director, timp de o oră (contra sumei de 500 de lei) unui impresar, pentru turnarea unei manele... Aşadar, ca să nu lungim vorba, în locul în care te aştepţi să asculţi Verdi, Donizetti sau Ceaikovsky, dai peste producţii din categoria "Puştiu' de Aur" sau "Copilu' Minune". Nici măcar nu trebuie să mergi la faţa locului, ajunge să priveşti la TV.
Nu discut cuantumul sumei. Dacă ar fi să o fac, aş spune că, de-aş fi aflat la timp, aş fi dat eu banii aceştia din buzunarul meu, pentru ca o asemenea batjocură să nu se întâmple. Aş mai spune, poate, că Opera nu e orice sală de conferinţe a unui hotel (fie el şi unul de cinci stele), ca să fie închiriată oricui plăteşte. De reţinut însă că suma respectivă nu acoperă nici măcar salariul unui angajat, fără a mai vorbi de costurile vreunei producţii, de exemplu.
Scriind aceste lucruri, nu sunt un ziarist care caută senzaţionalul. Sunt un simplu diletant care a fost la Opera din Bucureşti de câteva (zeci de) ori, începând de la 17 ani, căruia îi plac foarte mult operele lui Puccini şi muzica de balet a lui Prokofiev, şi care se mândreşte cu autograful primit de la Angela Gheorghiu cu ocazia concertului de Crăciun din 2004. În altă ordine de idei, am prieteni care sunt solişti la Operă şi încerc să îmi imaginez cum se simt zilele astea, încerc să mă pun în pielea lor, ştiind cu cine au împărţit, fără voia şi ştiinţa lor, scena.
Şi, mai ales, am prieteni pe care i-am dus la Operă de mai multe ori, oameni frumoşi şi deştepţi, dar care nu nimeriseră până atunci în acel loc "de cultură". Iar acum, din cauza acestui director, îmi dau seama că nu voi mai putea să îi duc pe prietenii mei acolo - acest lucru ar presupune să girez în alb pentru o respectabilitate care nu (mai) există.
De aceea, vă invit să boicotăm Opera din Bucureşti, atât timp cât ea va fi condusă de actualul director. Personal, nu voi mai cumpăra bilete şi nu voi mai participa la evenimente de niciun fel la Opera Română, atât timp cât directorul actual al Operei nu îşi dă demisia, în urma prejudiciilor de imagine cauzate. Cum să calci într-un loc condus de un director pentru care opera şi maneaua valorează la fel de mult?
Vă rog să mă sprijiniţi, răspândind apelul meu.
Vă mulţumesc în mod anticipat, tuturor.
Subscribe to:
Posts (Atom)
