poetry.08

(today)


I.

I'm not expecting you to understand;
but please, leave me alone today, my dear friend.
I want to have a short chat with my dreams
- today, my soul accepts no outside guests, it seems.

Please, don't look bothered, please, don't ask.
Accept this... it is not an easy task:
I want to have a short chat with my dreams
- today, I cannot talk to you, or so it seems.


II.

'Might call you back tomorrow, dear friend.
By that time, my interrogations might just end;
I want to have a short chat with my dreams
- today, and the remaining time I've got, it seems...

(20080904 Bucureşti)

poezie.07

(inocenţă)


I.

Mă plimb pe malul mării. Nisipul e tare. Sunt singur. Plaja e absolut pustie. În spate, luminile oraşului s-au stins de mult. E frig, un frig pătrunzător de toamnă olandeză târzie. Niciun pescăruş - au plecat cu toţii, de mult. Niciun om. Nimeni. Numai marea şi eu.


II.

Valuri ce bat cu tărie în mal
Îmi persistă în minte, val după val...

Aş dori să fiu din nou ce am fost
- un copil să redevin - să pot iar privi
cerul senin,
să pot iar zâmbi...

Îmi vine să râd de gânduri, de idei.
Doar n-am ajuns asemeni unui suflet mort
şi nu văd sensul unei sarcini eterne de venin.

Îmi vine să râd - dar am lacrimi în ochi.
Mă gândesc totuşi că

e un lucru banal, un lucru normal:
amintiri disparate-ntr-un ocean de uitări.
Masa şi casa, părinţii şi fraţii
- acest gând ascuns, sub o mie de mări.

Copil eram ieri - şi zâmbeam fericit
- inocenţă-n persoană, o coroană de crini.
Azi însă totul e stricat, alterat,
acum port în mine o coroană de spini.

Acum nu zâmbesc, ci sunt încruntat
- pot numai să visez la depărtări.


III.

Aş vrea să-ntineresc, crinii albi să învie,
din nou să te simt - tu, copilărie.
Nu sunt de piatră, ... nici inimă nu sunt.
Mi-e însă, sincer, teamă să rămân pământ.

(20010922 Bistritz)

peregrinatio.02 Bistriţa

Scriu rândurile de mai jos pentru că nu am văzut prea multe relatări despre Bistriţa în mediul virtual. Din păcate, pentru că e un oraş care merită câteva cuvinte.

Pe data de 5 august, a doua zi după concetul Iron Maiden (nu sunt rocker, dar atmosfera creată de cei 22,000 de fani a fost nemaipomenită, iar concertul o reuşită - am fost invitat de prietenii mei şi, ca fapt divers, am prins ultimul bilet disponibil în zona A) mă suiam în tren şi mă refugiam acasă.

"Acasă" e un fel de a spune. De fapt, nu mai locuiesc acolo din 1995 (de la începutul liceului şi până acum, când încerc să duc la capăt nişte studii, sunt bucureştean cu acte în regulă). Şi totuşi, deşi Bucureştiul nu este nici pe departe oraşul acela de infern zugrăvit de detractorii săi (ba dimpotrivă, mai ales că locuiesc în sectorul 3), aici nu mă simt acasă. În special în ultimii câţiva ani, de când oraşul a devenit, destul de brusc, mult mai aglomerat şi mai zgomotos.

Aşa că reiau: împreună cu bunii mei prieteni, m-am urcat seara în acceleratul de Baia Mare şi am coborât dimineaţa următoare la Bistriţa. Am stat acolo opt zile - mai mult decât oricând, în ultimii opt ani.

Pentru cine nu a mai fost niciodată acolo, oraşul s-ar putea să rezerve câteva surprize. În primul rând, cunosc acolo foarte mulţi oameni buni, procentual mai mulţi decât în Bucureşti. Nu doar din punct de vedere uman, ci şi intelectual şi profesional. În al doilea rând, am observat o polarizare accentuată - sunt mulţi cei care se descurcă (fie prin natura slujbei, fie - mai ales - prin munca în străinătate) şi foarte mulţi cei care o duc extrem de greu. Probez aceste afirmaţii prin mulţimea de autoturisme noi (dintre care majoritatea cu numere de înmatriculare străine) şi de case construite recent, pe de o parte, şi prin bisericile pline (iar asta nu la slujba de duminică, ci la paraclisele săvârşite seara, în timpul săptămânii), pe de altă parte. Când omul ajunge în casa lui Dumnezeu, înseamnă că celelalte resurse de sprijin sunt epuizate (ceea ce nu marchează ipso facto lipsa credinţei religioase, ci indică destul de fidel necazurile). Faţă de acum zece ani, inegalităţile sociale au crescut extrem de mult, iar acest lucru se vede cu ochiul liber.

Am observat că oamenii se preocupau să îşi aranjeze pe cât posibil apartamentele (ceea ce se traduce prin faţade de blocuri renovate şi consolidate - un lucru pe care mi l-aş dori din toată inima în Bucureşti), am observat că internetul a devenit ceva mai prezent, mai ales printre cei tineri (şi încă la oferte acceptabile), am observat că cei care îşi permit călătoresc şi încearcă să vadă lumea (iar asta ca turişti). Dau exemplul prietenilor mei, care au ieşit de fiecare dată din ţară în ultimii ani (în Italia), şi mai dau exemplul altor buni prieteni care tocmai se întorceau din Spania de la plajă atunci când eu eram încă în oraş. Trăgând linie, oamenii încearcă să supravieţuiască. Nu le e uşor.

Dacă veţi ajunge în Bistriţa, trebuie să ştiţi că nu veţi duce lipsă de supermarketuri decente. Există un Kaufland (comparabil ca dimensiuni cu un Billa de cartier în Bucureşti), un Winmarkt (unde nu am intrat) şi, de curând, un Carrefour, situat lângă gară. Găsiţi filiale bancare la discreţie (cel puţin filiale ale băncilor importante), deservite de o reţea de bancomate destul de bine pusă la punct. Am folosit pe perioada şederii acolo carduri ING şi BRD. Ambele bănci au o reţea destul de OK - am numărat două SelfBank-uri şi cel puţin 4 bancomate BRD (iar cardurile pot fi folosite şi în supermarketurile menţionate, cât şi în unele magazine).

Nu încercaţi să epataţi acolo. Veţi avea surpriza să daţi peste mulţi oameni cu foarte mulţi bani. Obişnuit fiind cu Bucureştiul, nu puteam să nu mă mir de mulţimea de automobile germane destul de noi - foarte multe automobile Mercedes de ultimă generaţie. Mai mult, ştiam că bistriţenii au o apetenţă pentru case, dar de data asta am fost izbit de numărul lor. Am numărat cel puţin 4 cartiere compacte construite în ultimii 15 ani şi, spre deosebire de anii trecuţi, acum casele respective erau în marea lor majoritate finisate. Deasemenea, am observat mai multe proiecte imobiliare în lucru, iar asta înseamnă că încă există o cerere de locuinţe noi.

Dacă doriţi condiţii de cazare (relativ) bune în oraş, puteţi încerca hotelul Coroana de Aur, situat chiar în centru. Personal, însă, recomand complexul Codrişor, şi asta nu din cauza confortului, ci a situării într-o zonă mult mai frumoasă, dincolo de răul Bistriţa, lângă parc. Venind vorba de divertisment, acesta se rezumă la terasele/restaurantele existente (cam prea multe - mi-a plăcut numai cea situată lângă Casa de Cultură şi parcul municipal), la cele două parcuri, la meciurile de fotbal ale Gloriei şi la cele câteva concerte prilejuite de festivalurile organizate de primărie - nu întotdeauna reuşite (ca să nu mă exprim mai dur). Totuşi, internetul şi televiziunea pot constitui, parţial, un paleativ. Nu recomand, în niciun caz, vizita la bazinul în aer liber de lângă râu - locul este dubios. Un cuvânt şi despre transportul dinspre Bucureşti. Cea mai bună opţiune de care am ştiinţă este acceleratul Bucureşti - Baia Mare, iar cele mai bune opţiuni de bilet sunt cuşetă 4 paturi. Costul - undeva în jur de 100 de lei.

Sunt multe lucruri de văzut la Bistriţa. Însă viaţa culturală a oraşului este un eufemism. Din păcate, pentru că menirea acestui oraş ar trebui să fie tocmai una culturală. Bistriţa este unul din cele mai vechi oraşe româneşti (menţionat în 1241) şi, vizitând oraşul - mai ales centrul lui vechi - veţi simţi un aer medieval de sorginte teutonă, iar asta pentru că cetatea medievală Bistritz a fost o cetate săsească bine dezvoltată. Martori ai acestui trecut îndepărtat sunt catedrala evanghelică (datând din a doua jumătate a secolului XV), catedrala ortodoxă (fostă a călugărilor minoriţi) Sfânta Ana, din secolul XIII, zidul de apărare, cele 12 pasaje, Turnul Dogarilor şi ansamblul Sugălete, Casa Argintarului, din secolul XVI. Şi aşa mai departe. Iar ambientul natural este şi el prezent - la câţiva kilometri de oraş încep munţii.

Cu o asemenea moştenire este greu să te zbaţi în mediocritate, dar iată că la Bistriţa s-a reuşit cu brio. Ca evenimente culturale în Bistriţa nu îmi vin în minte decât concerte răzleţe pentru cor sau orchestre de cameră, organizate la iniţiativa unor particulari care merită felicitări, şi poate câteva expoziţii (una de sculptură tocmai era în curs). Plus Zilele Medievale, plus un festival de muzică folk. La un oraş care are totuşi peste 80,000 de locuitori, este cam puţin. Şi nu e vorba neapărat de asta, dar identitatea culturală a oraşului nu este subliniată în niciun fel, printr-un eveniment de nişă cât de cât mai cunoscut, de exemplu.

Pentru a înţelege realitatea de acolo, gândiţi-vă că centrul vechi, alcătuit din case săseşti, care merită mai multă grijă (de curând transformat în pietonal - unul din puţinele lucruri bune făcute de fostul primar), este locuit exclusiv de persoane de etnie romă, Casa Argintarului stătea nu de mult să cadă, iar turnul de 75 de metri al Catedralei Evanghelice a fost incendiat cu nonşalanţă, pe data de 11 iunie 2008, de trei copii rromi aflaţi la furt de tablă. Nu făceau asta pentru prima dată. Pagubele estimate sunt de 2,000,000 de euro. Le vor plăti, evident, tot locuitorii oraşului. Iar asta după vreo 15 ani în care catedrala, cu turn cu tot, nu se putea vedea din cauza schelelor ridicate pentru restaurarea ei. Aceste schele, practic abandonate, au fost folosite fără nicio problemă de cei trei copii rromi. Până acum nu am auzit de nicio reacţie a firmei care a lăsat schelele acolo nesupravegheate.

Mai am de spus lucruri despre zonă. Am vizitat nu numai Bistriţa, ci şi Sângeorz, Ilva, Tihuţa şi Vatra Dornei. Asta, însă, în postările viitoare.

Deocamdată recomand un singur site despre Bistriţa - site-ul unui cotidian local care mi-a plăcut - în caz că vreţi să luaţi pulsul oraşului. Printre altele, linkul de mai jos lămureşte cum a putut fi distrus turnul Catedralei Evanghelice.

http://www.bistriteanul.ro/articol.php?id=1214992719078

poezie.06

(cântecul unui om cu inima ruptă)

I.

- Unde eşti, suflete? spune-mi, unde eşti?
La câte milioane de mile distanţă pluteşti?
o întreb. Nu răspunde. O privesc - se ascunde.
E departe ...

"Cum? Nu mă vezi? Sunt aici; în faţa ta eu sunt".
- Da - te văd - eşti în faţa mea. Şi-ţi aud vocea foarte bine ...
Dar inima ţi-a plecat pe Marte, sau undeva,
într-un loc în care eu nu pot ajunge la tine.

Ciudat, când te gândeşti: ar trebui să plâng.
Dar - şi nu ştiu de ce - îmi vine să cânt;
un cântec auzit ieri, pe un disc de vinyl,
un cântec trist, lung, dus aiurea de vânt,
de întâiul vânt din luna April.

II.

El nu se va supăra defel dacă tu - cântând - îl greşeşti,
el va străbate, în doar o clipă, nesfârşite bolte cereşti.
Se va întoarce în chiar această cameră, apoi,
se va întoarce foarte repede, radiind pacea lui între noi.

Acest cântec foarte trist al iubirii ne va salva;
aceste ultime 30 de secunde ... le vom uita.
Atunci tu, suflete, foarte amar vei plânge
iar eu, de supărare, mâinile-mi voi frânge.

Dar va fi bine, alături vom fi
- fără a simţi, vom reîncepe a iubi.
Acest cântec trist te va fi adus înapoi,
el ne va fi făcut iarăşi împreună doi.

Suferinţa asta, îndurată fără minus sau plus,
suferinţa aceasta neaşteptată ne va uni.

20020401 Bucureşti

poezie.05

[nu îmi e teamă]

brusc:
o atât de mare iubire
- cum nu putea fi alta pe pământ.
un simţământ care-l putea însoţi până-n mormânt.

se temuse de complicaţii bizare,
dar totul era atât de simplu şi frumos;
doar dragoste, de sus până jos,
numai iubire, de jos până sus.

aşa că el - un biet şi tânăr intrus - se îndrăgostise fără leac :)
iubind acum, de la Răsărit şi până la Apus,
iar noaptea visând - ca niciodată înainte -
o iubire simplă de numai un veac.

"ce uşor e să port o inimă fierbinte, imună la timpul trecând.
o inimă fierbinte, la rându-i purtând
o atât de mare iubire - cum nu poate fi o alta pe pământ -
un simţământ care să mă petreacă până la mormânt".

... scriam IUBIRE în inima mea;
cu multe inimi îmi decorasem camera.
estimp, moartea aşteptând nerăbdătoare la uşă,
ascuţindu-şi, migăloasă, secera.

morala:
uneori şi ascuţitul unei seceri
poate dura până la infinit :)

(20010112 Bucureşti)

week’toriAl.18 globalizare şi credinţă II

Vorbeam data trecută despre anumite caracteristici şi note ale proceselor de globalizare. Voi încerca acum să aduc în discuţie interferenţele dintre globalizarea actuală şi credinţa religioasă.

Pentru a avea în vedere influenţele globalizării asupra credinţei religioase, se cuvine să ne amintim mai întâi de tipul de organizare socială determinat de procesele de modernizare. În cuvintele lui Ferdinand Tonnies, în cadrul comunităţii, ghidul acesteia, cel care deţine cunoaşterea de a ghici sau prezice care este cea mai bună cale de urmat - aşadar autoritatea supremă a înţelepciunii - este preotul. Acesta îşi asumă astfel o autoritate asupra tuturor celorlalţi membri ai comunităţii, iar autoritatea sa reprezintă cadrul prin care se consideră că chipul lui Dumnezeu merge printre oameni; prin intermediul acestei autorităţi se consideră că fiinţa divină se revelează şi comunică cu cei ameninţaţi de pericole şi de teama de moarte.

Dar, acum, noi ne confruntăm cu societalizarea extremă, cu standardizarea şi lipsa de personalizare (aş îndrăzni să spun că standardizarea a atins punctul culminant în statele totalitare - recomand în acest sens citirea cărţii Rue du Proletaire Rouge, a soţilor Nina şi Jean Kehayan, publicată la Paris în 1981). În măsura în care comunitatea este înlocuită cu societatea, scepticismul religios este o reverberaţie a procesului de societalizare pe teren religios.

Aceasta în condiţiile în care, mai mult decât oricare alt posibil factor, religia oferă culturii - şi celor care aderă la cultura respectivă - o percepţie asupra realităţii în cel mai propriu sens al cuvântului, oferind explicaţii asupra originii universului (pe care ştiinţa întârzie să le aducă - principalele controverse sunt apariţia vieţii - şi a legilor fizice - şi apariţia conştiinţei umane), dând sens istoriei şi locului ocupat de ea. Pe deasupra, religia defineşte natura binelui şi a răului, creind imagini de răsplată şi pedeapsă, iar în condiţiile în care doi oameni din trei aparţin de trei tradiţii religioase (creştinism, islam şi hinduism), religia va constitui fără îndoială una din forţele conducătoare ale viitorului nostru.

În pofida diferenţelor teologice şi filosofice, religiile lumii conţin un nucleu comun de valori morale, iar aceste valori constituie baza posibilă a unui dialog interreligios eficient. Iar aceasta, deoarece acest dialog interreligios este nu doar un termen care sună frumos, ci singura soluţie pentru evitarea conflictelor într-o lume în care una din problemele noastre principale a devenit convieţuirea într-o societate din ce în ce mai impersonală.

Problema este de a realiza un dialog interreligios ţinând cont de faptul că fiecare dintre acestea consideră că deţine adevărul absolut (adevăr pentru care au murit martirii şi misionarii, de exemplu). Acest lucru presupune în ultimă instanţă faptul că, discutând la nivel doctrinar, nu se poate ajunge la acord fără a compromite substanţa credinţelor religioase existente şi fără a admite existenţa relativismului religios. Din această cauză nu voi pune semnul egal între dialogul interreligios şi dialogul teologic specializat susţinut în cadrul întrunirilor cu caracter ecumenic (făcând totodată observaţia că ecumenismul este specific religiei creştine).

Soluţia constă în accentuarea dialogului asupra subiectelor de ordin moral şi a acceptării - la un anumit nivel, deoarece fiecare dintre noi are libertatea de a adera în orice moment la o altă credinţă - situaţiei religioase actuale a lumii. Însă tendinţele actuale sunt exact inverse.

Voi menţiona în primul rând prozelitismul virulent - atragerea prin mijloace necinstite a membrilor unei confesiuni la o altă confesiune are nu doar efecte religioase, ci direct sociale. În acest caz sunt expuse grupurile marginale şi persoanele cu grad maxim de insatisfacţie în viaţa personală.

În al doilea rând voi face referire la sincretismul religios (ca o observaţie, acesta este opusul diametral al dialogului interreligios). De origine orientală, mişcările sincretice au adepţi la nivel mondial, iar strategia lor de expansiune se bazează pe împroprierea simbolurilor religiilor mondiale, folosirea de texte cu conţinut transcultural şi melanjul doctrinar, adepţii fiind în acelaşi timp încurajaţi să rămână membri ai comunităţii religioase structurate din care provin. Acest fapt duce la amestecul doctrinar şi cultural, dar şi la impresia că religia sincretică nou îmbrăţişată are un caracter universal, care transcede sfera oricărei religii. Se cuvine astfel făcută observaţia că principiul sincretismului religios prin includere este o caracteristică fundamentală a hinduismului.

Voi trece acum la influenţa credinţei religioase asupra globalizării. Religia joacă, inclusiv în prezent, un rol extrem de important în cadrul proceselor de globalizare. De fapt, cea mai importantă mişcare populară prezentă în acest moment în cadrul globalizării este protestantismul de nuanţă penticostală, care are o extindere mondială şi angrenează un număr estimat de 250 de milioane de persoane. Cel mai important este faptul că această mişcare populară aduce cu sine o revoluţie culturală dramatică şi o moralitate în mod particular potrivită pentru acei oameni care vor să încorporeze valorile capitalismului de tip anglo-saxon.

Însă aici survine o observaţie. Rolul jucat de religie în cadrul globalizării nu este nou. De fapt, religia (creştină) a fost dintotdeauna unul din factorii globalizării. Misionarii creştini, catolici sau olandezi, au fost de multe ori primii europeni prezenţi în celelalte părţi ale lumii şi, cel mai important, ei nu au folosit raporturi de forţă cu populaţiile indigene. Pe de altă parte, ei sunt primii care vor cerceta în profunzime culturile cu care intră în contact, lăsând în urmă observaţii şi relatări de o valoare ştiinţifică incomensurabilă (recomand în acest sens citirea cărţii Culture et comportement, a lui Genevieve Vinsonneau, editions Armand Colin, Paris 2000).

Mai mult, startul globalizării este dat de călătoria lui Cristofor Columb, din 1492. Însă această călătorie se defăşoară sub semnul căutării Paradisului terestru. Aceeaşi căutare a Edenului (ca lucrul cel mai scump al coloniştilor) şi raportarea la pământul american ca la un pământ sfânt, destinat unei experienţe de valoare universală, se află la baza experienţei americane a începuturilor, iar lumea globalizată de azi este o continuare a experienţei descoperirii şi colonizării Noii Lumi. Mai mult decât orice altă naţiune modernă, Statele Unite sunt produsul Reformei în căutarea Edenului, iar era globalizării începe ca orizont al unui mare proces spiritual.

Pentru a încerca o concluzie, voi spune (citându-l pe profesorul Ilie Bădescu) că înaintarea istoriei după apariţia creştinismului este legată de răspândirea acestuia. Într-o formă sau alta, experienţa din Palestina s-a reluat prin rotaţie în toate spaţiile care au intrat în raza de extindere a religiei creştine: a urmat momentul Atenei, al Romei, al Galiei, al creştinismului cosmic euxinian, pentru a cuprinde apoi lumea slavă şi lumea germanică, pentru a culmina cu lumea americană. Ori de câte ori popoarele s-au aflat în faţa unor experienţe cruciale s-a petrecut acelaşi mare eveniment spiritual: trăirea înnoitoare după tiparul eshatologic al nostalgiei originilor. Ultima experienţă crucială majoră se leagă de poporul cel nou, cel american şi, prin aceasta, se deschide era globalizării, care va cunoaşte însă şi ea o cădere de nivel faţă de experienţa renovatoare care a creat America însăşi, făcând loc unei globalizări căzute, de nivel inferior, în care înnoirea de tip religios joacă un rol secundar.

Închei cu cuvintele preotului Gheorghe Calciu, pentru că ele constituie, dacă vreţi, motorul ultimelor mele postări: "dacă ne-am născut să fim robii materiei, ba încă printr-o justificare filosofică, atunci finalitatea vieţii este sclavia. Dacă libertatea noastră se reduce la necesitate sau la logică, atunci libertatea noastră este sclavie. Dacă toată cunoaşterea noastră se reduce la o sterilă şi niciodată împlinită înţelegere a legilor materiei, atunci cunoaşterea noastră este sclavie. Dacă iubirea noastră se reduce la lupta pentru existenţă, iar sacrificiul nostru la perpetuarea speciei, atunci ele nu sunt decât sclavaj. În sfârşit, dacă toate convingerile noastre izvorăsc dintr-o doctrină oficial impusă, atunci ele nu pot fi decât sclavie".

Numai bine.



Bibliografie orientativă:

1. Bădescu Ilie, Noologia, 2003 Bucureşti
2. Berger Peter L., Huntington Samuel P., Many globalizations...., Oxford 2003
3. Calciu Gheorghe, 7 cuvinte către tineri, Bucureşti 1996
4. Srivinas Tulasi, A tryst with destiny. The indian case of cultural globalization, 2003
5. Tonnies Ferdinand, Community and civil society, Cambridge University Press, 2001

week’toriAl.17 globalizare şi credinţă

Scriu acest articol în ideea că, de multe ori, nu facem legătura corectă între aceste două realităţi. Ceea ce duce fie la demonizarea religiei, fie la demonizarea globalizării. Astăzi, prima parte, care cuprinde o scurtă introducere şi câteva aprecieri despre globalizare.

A. Cred că ştim, sau avem impresia că ştim cu toţii ce este religia. Esenţa ei ar fi că îl integrează pe adept într-o nouă societate, care cuprinde atât societatea terestră, cât şi panteonul (în cazul religiilor politeiste), pe iniţiator (religiile de tip asiatic) sau pe Dumnezeul unic, pe îngeri şi pe sfinţi (în cazul religiilor monoteiste avraamice). Globalismul apare în schimb atunci când oamenii îşi asumă obligaţii faţă de lume în ansamblu sau valori care preiau lumea ca sistem de referinţă.

Există o cultură a globalizării, după cum ne asigură Peter Berger, cultură a cărei caracteristici ar fi cu precădere americane în origini şi conţinut. Această cultură globală este transmisă prin vehicule elitare (aşa numita cultură Davos, al cărei motor este comerţul internaţional, cultura de club universitar, care cuprinde intelectualitatea occidentală şi este generată de reţele academice, fundaţii, organizaţii nonguvernamentale, agenţii guvernamentale şi interguvernamentale - produsele acestei culturi sunt ideile şi comportamentele inventate de intelectualii occidentali: ideologiile drepturilor omului, feminismului, ecologismului sau multiculturalismului, precum şi politicile şi stilurile de viaţă îmbrăcate de aceste ideologii) şi vehicule populare (cultura McWorld, controlată de elite dar răspândită în mase).

B. Sunt însă anumite caracteristici ale globalizării care generează anumite constatări. Folosirea puterii în cadrul sistemului mondial actual generează conflict, având ca ultimă consecinţă războiul.

În istoria recentă a lumii, putem considera perioada anilor 1945-1970 ca fiind perioada de hegemonie necondiţionată a Statelor Unite ale Americii. Dar Statele Unite au avut un asemenea succes în asistenţa acordată Europei Occidentale şi Japoniei după sfârşitul celui de-al doilea război mondial încât, la mijlocul anilor '60, ambele zone ajunseseră la paritate economică cu Statele Unite, măsurabilă în faptul că producătorii americani nu mai reuşeau să se impună în faţa producătorilor din Europa Occidentală şi Japonia pe pieţele lor ci, dimpotrivă, producătorii din Europa Occidentală şi Japonia au accesat piaţa americană. În al doilea rând, restul lumii devenise o zonă de competiţie directă între producătorii acestor trei zone din Nord. În concluzie, Statele Unite nu mai aveau niciun avantaj semnificativ faţă de aliaţii săi, iar obiectivul cheie al tuturor regimurilor prezidenţiale ale Statelor Unite, de la Nixon la Clinton, a devenit încetinirea declinului structural al autorităţii şi puterii Statelor Unite în cadrul sistemului mondial.

De fapt, dintr-o perspectivă mai largă, se poate spune că statele metropolitane luptă împotriva altor state metropolitane, acţionând astfel ca nişte imperii mondiale, aşa cum au fost relaţiile între Spania, Olanda, Franţa sau Anglia în raport cu operaţia de cucerire a ariilor periferiale. În consecinţă, aceste state metropolitane tind să fie prinse într-un cerc vicios: creşterea cheltuielilor militare şi guvernamentale, presiuni spre impozitare, conflicte interne. Singura modalitate de a ieşi din acest cerc este cucerirea şi procurarea în acest fel a veniturilor necesare, sporind securitatea internă într-un ritm care să depăşească cheltuielile militare şi instabilitatea internă. Statul cel mai capabil să menţină un imperiu cucerind periferia va fi capabil să scape de acest ciclu. Eşecul statului metropolitan în războiul periferiei aduce declinul.

În acelaşi timp, trebuie să nu ne amăgim. Sistemul mondial actual nu este caracterizat de stabilitatea aparentă a Nordului dezvoltat, ci de înaintarea anarhiei (anarhia progresivă) care a dobândit un caracter global. Acest lucru poate fi verificat în ţări precum Nigeria, India, Brazilia, fosta Yugoslavie sau fosta URSS. Conceptele corolar ale anarhiei progresive sunt: captura resurselor şi marginalizarea ecologică.

Captura resurselor apare atunci când o cădere în calitatea şi cantitatea unei resurse regenerabile interacţionează cu creşterea populaţiei, încurajând grupurile puternice din cadrul unei societăţi să schimbe alocarea resurselor în favoarea lor. Această schimbare poate produce o împuţinare a resurselor naturale pentru grupuri mai sărace şi mai slabe în cadrul societăţii, ca atunci când, de exemplu, cele mai bune pământuri dintr-o zonă rurală sunt cumpărate de elite sau de fermieri bogaţi. Marginalizarea ecologică apare atunci când accesul inegal la resurse este cumulat cu creşterea populaţiei, determinând migraţii către regiuni fragile din punct de vedere ecologic, cum ar fi regiunile aflate în pericol de deşertificare, pădurile tropicale şi periferiile oraşelor. Densităţi mari ale populaţiei în aceste regiuni, combinate cu lipsa de cunoaştere şi de capital pentru a proteja resursele existente, cauzează probleme ecologice grave şi sărăcie cronică. Aceste probleme se manifestă în Filipine, munţii Himalaya, El Salvador, Honduras sau Brazilia; dar avem şi un exemplu foarte apropiat de noi, Republica Moldova.

Au fost evidenţiate cinci efecte sociale principale, deseori legate cauzal unele de altele şi care, în mod izolat sau combinat, cresc în mod substanţial probabilitatea violenţei:
- productivitate scăzută a agriculturii, adesea în regiuni cu resurse ecologice scăzute;
- productivitate economică scăzută, afectând în principal oameni foarte dependenţi de resursele naturale;
- migraţia celor afectaţi, în căutarea unei vieţi mai bune;
- o mai mare dezintegrare socială, de obicei de-a lungul clivajelor etnice deja existente;
- în cele din urmă, disoluţia instituţiilor, şi în special a statului.

Astfel că cei mai săraci oameni ai lumii pot fi localizaţi, din ce în ce mai mult, în două tipuri de regiuni: arii rurale greu accesibile şi fragile din punct de vedere ecologic, respectiv periferia ariilor urbane în extindere.

Globalizarea mai poate fi legată de terorism (amplificarea şi dezvoltarea terorismului ţin de dezvoltarea terorismului de stat în Germania nazistă şi URSS, de războiul rece, care a constituit la rândul lui fundalul celui mai grav focar de terorism de până acum - Orientul Apropiat - de căderea comunismului sau de noua configuraţie a sistemului mondial, propice dezvoltării conflictelor asimetrice) şi de totalitarism.

Totalitarismul pare a fi mai caracteristic lumii globalizate decât oricând înainte, iar aceasta are o corelare strânsă cu gradul de dezvoltare al tehnologiei, care permite, dacă e folosită în asemenea scopuri, controlul oamenilor. Pe de altă parte, dacă exemplele clasice (Germania nazistă, URSS şi lagărul socialist, China, Coreea de Nord), sunt cunoscute, trebuie avute în vedere formele subtile ale totalitarismului. Apariţia armelor cu capacitate de distrugere cosmică marchează o limită militară a războiului - planeta pe care trăim poate fi distrusă, de acum înainte, oricând. Trebuie să avem în vedere, deasemenea, simbioza produsă între mijloacele militare şi noile tehnologii de comunicare în masă - informaţia şi mai ales manipularea acesteia au transformat războiul într-un element de distrugere totală, în toate domeniile vitale ale societăţii umane. Războaiele sunt prezentate ca fiind evenimente prevalent pozitive - ceea ce generează o confuzie aproape totală - şi există tendinţe către eternizarea războiului, marcate de filme de o violenţă fără precedent, războaie-spectacol transmise live şi mai ales creşterea nivelului de violenţă în toate zonele socialului.

Din punct de vedere economic, stăpânii naturali ai societăţii comerciale sunt oamenii de afaceri şi capitaliştii. Societatea există pentru binele lor. Dar neoliberalismul economic care însoţeşte globalizarea este un rezultat al evoluţiei recente a sistemului mondial.

Una din cele trei arene de intervenţie ale Statelor Unite, la începutul anilor '70, pentru a diminua declinul puterii şi influenţei sale, a fost economia mondială, intrată pe atunci într-o fază în care rata profitului în urma activităţilor productive scădea, şomajul creştea, iar polarizarea globală se accelera. În încercarea de a diminua propriile probleme economice, Statele Unite, Europa Occidentală şi Japonia s-au angajat într-un proces de export al şomajului de la unul la celălalt şi au început să schimbe profilul economic, începând să caute profitul ca rezultat al speculaţiilor financiare. Totodată s-a renunţat la politicile de dezvoltare în Lumea a Treia, deoarece era nevoie de un influx mai mare de capital dinspre Lumea a Treia către Nord.

Astfel a apărut neoliberalismul, iar norma stabilită a fost că nu pot exista alternative la deschiderea frontierelor lumii în curs de dezvoltare faţă de exporturile din Nord şi faţă de exportul capitalurilor către Nord. În acelaşi timp, pe fondul declinului economic al anilor '70, care a determinat statele Lumii a Treia să caute împrumuturi pe piaţa mondială, Fondul Monetar Internaţional a oferit împrumuturile cerute la pachet cu un pachet intitulat "ajustare structurală", care presupunea conformarea faţă de noua ideologie americană, iar Organizaţia Mondială a Comerţului a fost programată să ia o serie de măsuri care au lipsit statele în curs de dezvoltare de dreptul de a inversa vreuna din aceste practici - şi asta în numele comerţului liber.

Rezultatul a fost că, dincolo de succesul acestei politici, ţările în curs de dezvoltare şi ţările socialiste nu au rezistat presiunii, iar limbajul de "dezvoltare" a fost înlocuit de jargonul propriu globalizării. Acest lucru explică, printre altele, prăbuşirea economiei din Europa Centrală şi de Est după căderea comunismului, dar explică şi de ce, în ultimii douăzeci de ani, China şi Vietnamul înregistrează o creştere economică continuă.

Ca o concluzie, se poate afirma că societatea globală actuală este înfăţişată ca un univers al salvării, ca un paradis terestru. Globalismul promite eliberarea universală a omului, dacă acesta consimte să trăiască într-o societate fără frontiere, fără culturi naţionale, fără comunităţi, fără religie, deci într-un spaţiu abstract care obturează specificitatea. Avem de-a face cu un paradox, vizibil în urma exemplelor de mai sus: globalismul preface starea lumii, dar nu îl înnoieşte pe om, care rămâne încărcat de egoism, patimi şi orgolii. Cel puţin aşa sugerează o lume construită pe raporturi de putere, aşa cum este lumea noastră actuală.


Bibliografie orientativă

1. Berger, Peter L., Huntington, Samuel P., Many globalizations: Cultural Diversity in the Contemporary World, Oxford University Press, Oxford 2003
2. Homer-Dixon, Thomas F., Environment, scarcity and violence, Princeton University Press 1999
3. Kaplan, Robert D., The coming anarchy: how scarcity, crime, overpopulation, tribalism and disease are rapidly destroying the social fabric of our planet, în The Atlantic Monthly, vol. 273, februarie 1994, pp. 44 et ss.
2. Wallerstein, Immanuel, Precipitate decline: The advent of multipolarity, Harvard International Review, vol. 29, 2007, pp. 50 et ss.

poezie.04

(despre imperfecţiune şi imperfect)

am întâlnit odată un om ciudat
- părea tânăr, dar era cum nu se poate mai bătrân -
mereu surâzând, frumos şi stilat...
un marinar cu un ten fantastic de brun.

povestea deseori de asta, de aia,
îi plăceau, pare-se, vântul şi ploaia;
zâmbea, netezindu-şi fără preget cărarea,
şi - Doamne! - mult îşi mai iubea marea,
trista, bătrâna, tăcuta..

mă chema cu un deget şi-ncepea să vorbească
de războaie, de furtuni şi de moarte - o! sluta -
de sine, un tânăr temător ucenic,
de cumplita limitare omenească.

"Ca tine fiind, foarte multe doream..
să zbor, să nu respir, să urc spre cer încercam.
noapte şi stele, fantastic eter;
jos şi sus; ape şi cer.."

şi atât de mult îi plăcea să-mi vorbească
încât să respire, să nu zboare, uita..
ultima oara l-am văzut sus, undeva,
contopindu-se cu noaptea albastră...

o, unchiule, unde mai eşti acum? unde eşti?
prin ce universuri de fum rătăceşti?..

20010213 Bucureşti