Vorbeam data trecută despre anumite caracteristici şi note ale proceselor de globalizare. Voi încerca acum să aduc în discuţie interferenţele dintre globalizarea actuală şi credinţa religioasă.
Pentru a avea în vedere influenţele globalizării asupra credinţei religioase, se cuvine să ne amintim mai întâi de tipul de organizare socială determinat de procesele de modernizare. În cuvintele lui Ferdinand Tonnies, în cadrul comunităţii, ghidul acesteia, cel care deţine cunoaşterea de a ghici sau prezice care este cea mai bună cale de urmat - aşadar autoritatea supremă a înţelepciunii - este preotul. Acesta îşi asumă astfel o autoritate asupra tuturor celorlalţi membri ai comunităţii, iar autoritatea sa reprezintă cadrul prin care se consideră că chipul lui Dumnezeu merge printre oameni; prin intermediul acestei autorităţi se consideră că fiinţa divină se revelează şi comunică cu cei ameninţaţi de pericole şi de teama de moarte.
Dar, acum, noi ne confruntăm cu societalizarea extremă, cu standardizarea şi lipsa de personalizare (aş îndrăzni să spun că standardizarea a atins punctul culminant în statele totalitare - recomand în acest sens citirea cărţii Rue du Proletaire Rouge, a soţilor Nina şi Jean Kehayan, publicată la Paris în 1981). În măsura în care comunitatea este înlocuită cu societatea, scepticismul religios este o reverberaţie a procesului de societalizare pe teren religios.
Aceasta în condiţiile în care, mai mult decât oricare alt posibil factor, religia oferă culturii - şi celor care aderă la cultura respectivă - o percepţie asupra realităţii în cel mai propriu sens al cuvântului, oferind explicaţii asupra originii universului (pe care ştiinţa întârzie să le aducă - principalele controverse sunt apariţia vieţii - şi a legilor fizice - şi apariţia conştiinţei umane), dând sens istoriei şi locului ocupat de ea. Pe deasupra, religia defineşte natura binelui şi a răului, creind imagini de răsplată şi pedeapsă, iar în condiţiile în care doi oameni din trei aparţin de trei tradiţii religioase (creştinism, islam şi hinduism), religia va constitui fără îndoială una din forţele conducătoare ale viitorului nostru.
În pofida diferenţelor teologice şi filosofice, religiile lumii conţin un nucleu comun de valori morale, iar aceste valori constituie baza posibilă a unui dialog interreligios eficient. Iar aceasta, deoarece acest dialog interreligios este nu doar un termen care sună frumos, ci singura soluţie pentru evitarea conflictelor într-o lume în care una din problemele noastre principale a devenit convieţuirea într-o societate din ce în ce mai impersonală.
Problema este de a realiza un dialog interreligios ţinând cont de faptul că fiecare dintre acestea consideră că deţine adevărul absolut (adevăr pentru care au murit martirii şi misionarii, de exemplu). Acest lucru presupune în ultimă instanţă faptul că, discutând la nivel doctrinar, nu se poate ajunge la acord fără a compromite substanţa credinţelor religioase existente şi fără a admite existenţa relativismului religios. Din această cauză nu voi pune semnul egal între dialogul interreligios şi dialogul teologic specializat susţinut în cadrul întrunirilor cu caracter ecumenic (făcând totodată observaţia că ecumenismul este specific religiei creştine).
Soluţia constă în accentuarea dialogului asupra subiectelor de ordin moral şi a acceptării - la un anumit nivel, deoarece fiecare dintre noi are libertatea de a adera în orice moment la o altă credinţă - situaţiei religioase actuale a lumii. Însă tendinţele actuale sunt exact inverse.
Voi menţiona în primul rând prozelitismul virulent - atragerea prin mijloace necinstite a membrilor unei confesiuni la o altă confesiune are nu doar efecte religioase, ci direct sociale. În acest caz sunt expuse grupurile marginale şi persoanele cu grad maxim de insatisfacţie în viaţa personală.
În al doilea rând voi face referire la sincretismul religios (ca o observaţie, acesta este opusul diametral al dialogului interreligios). De origine orientală, mişcările sincretice au adepţi la nivel mondial, iar strategia lor de expansiune se bazează pe împroprierea simbolurilor religiilor mondiale, folosirea de texte cu conţinut transcultural şi melanjul doctrinar, adepţii fiind în acelaşi timp încurajaţi să rămână membri ai comunităţii religioase structurate din care provin. Acest fapt duce la amestecul doctrinar şi cultural, dar şi la impresia că religia sincretică nou îmbrăţişată are un caracter universal, care transcede sfera oricărei religii. Se cuvine astfel făcută observaţia că principiul sincretismului religios prin includere este o caracteristică fundamentală a hinduismului.
Voi trece acum la influenţa credinţei religioase asupra globalizării. Religia joacă, inclusiv în prezent, un rol extrem de important în cadrul proceselor de globalizare. De fapt, cea mai importantă mişcare populară prezentă în acest moment în cadrul globalizării este protestantismul de nuanţă penticostală, care are o extindere mondială şi angrenează un număr estimat de 250 de milioane de persoane. Cel mai important este faptul că această mişcare populară aduce cu sine o revoluţie culturală dramatică şi o moralitate în mod particular potrivită pentru acei oameni care vor să încorporeze valorile capitalismului de tip anglo-saxon.
Însă aici survine o observaţie. Rolul jucat de religie în cadrul globalizării nu este nou. De fapt, religia (creştină) a fost dintotdeauna unul din factorii globalizării. Misionarii creştini, catolici sau olandezi, au fost de multe ori primii europeni prezenţi în celelalte părţi ale lumii şi, cel mai important, ei nu au folosit raporturi de forţă cu populaţiile indigene. Pe de altă parte, ei sunt primii care vor cerceta în profunzime culturile cu care intră în contact, lăsând în urmă observaţii şi relatări de o valoare ştiinţifică incomensurabilă (recomand în acest sens citirea cărţii Culture et comportement, a lui Genevieve Vinsonneau, editions Armand Colin, Paris 2000).
Mai mult, startul globalizării este dat de călătoria lui Cristofor Columb, din 1492. Însă această călătorie se defăşoară sub semnul căutării Paradisului terestru. Aceeaşi căutare a Edenului (ca lucrul cel mai scump al coloniştilor) şi raportarea la pământul american ca la un pământ sfânt, destinat unei experienţe de valoare universală, se află la baza experienţei americane a începuturilor, iar lumea globalizată de azi este o continuare a experienţei descoperirii şi colonizării Noii Lumi. Mai mult decât orice altă naţiune modernă, Statele Unite sunt produsul Reformei în căutarea Edenului, iar era globalizării începe ca orizont al unui mare proces spiritual.
Pentru a încerca o concluzie, voi spune (citându-l pe profesorul Ilie Bădescu) că înaintarea istoriei după apariţia creştinismului este legată de răspândirea acestuia. Într-o formă sau alta, experienţa din Palestina s-a reluat prin rotaţie în toate spaţiile care au intrat în raza de extindere a religiei creştine: a urmat momentul Atenei, al Romei, al Galiei, al creştinismului cosmic euxinian, pentru a cuprinde apoi lumea slavă şi lumea germanică, pentru a culmina cu lumea americană. Ori de câte ori popoarele s-au aflat în faţa unor experienţe cruciale s-a petrecut acelaşi mare eveniment spiritual: trăirea înnoitoare după tiparul eshatologic al nostalgiei originilor. Ultima experienţă crucială majoră se leagă de poporul cel nou, cel american şi, prin aceasta, se deschide era globalizării, care va cunoaşte însă şi ea o cădere de nivel faţă de experienţa renovatoare care a creat America însăşi, făcând loc unei globalizări căzute, de nivel inferior, în care înnoirea de tip religios joacă un rol secundar.
Închei cu cuvintele preotului Gheorghe Calciu, pentru că ele constituie, dacă vreţi, motorul ultimelor mele postări: "dacă ne-am născut să fim robii materiei, ba încă printr-o justificare filosofică, atunci finalitatea vieţii este sclavia. Dacă libertatea noastră se reduce la necesitate sau la logică, atunci libertatea noastră este sclavie. Dacă toată cunoaşterea noastră se reduce la o sterilă şi niciodată împlinită înţelegere a legilor materiei, atunci cunoaşterea noastră este sclavie. Dacă iubirea noastră se reduce la lupta pentru existenţă, iar sacrificiul nostru la perpetuarea speciei, atunci ele nu sunt decât sclavaj. În sfârşit, dacă toate convingerile noastre izvorăsc dintr-o doctrină oficial impusă, atunci ele nu pot fi decât sclavie".
Numai bine.
Bibliografie orientativă:
1. Bădescu Ilie, Noologia, 2003 Bucureşti
2. Berger Peter L., Huntington Samuel P., Many globalizations...., Oxford 2003
3. Calciu Gheorghe, 7 cuvinte către tineri, Bucureşti 1996
4. Srivinas Tulasi, A tryst with destiny. The indian case of cultural globalization, 2003
5. Tonnies Ferdinand, Community and civil society, Cambridge University Press, 2001
Pentru a avea în vedere influenţele globalizării asupra credinţei religioase, se cuvine să ne amintim mai întâi de tipul de organizare socială determinat de procesele de modernizare. În cuvintele lui Ferdinand Tonnies, în cadrul comunităţii, ghidul acesteia, cel care deţine cunoaşterea de a ghici sau prezice care este cea mai bună cale de urmat - aşadar autoritatea supremă a înţelepciunii - este preotul. Acesta îşi asumă astfel o autoritate asupra tuturor celorlalţi membri ai comunităţii, iar autoritatea sa reprezintă cadrul prin care se consideră că chipul lui Dumnezeu merge printre oameni; prin intermediul acestei autorităţi se consideră că fiinţa divină se revelează şi comunică cu cei ameninţaţi de pericole şi de teama de moarte.
Dar, acum, noi ne confruntăm cu societalizarea extremă, cu standardizarea şi lipsa de personalizare (aş îndrăzni să spun că standardizarea a atins punctul culminant în statele totalitare - recomand în acest sens citirea cărţii Rue du Proletaire Rouge, a soţilor Nina şi Jean Kehayan, publicată la Paris în 1981). În măsura în care comunitatea este înlocuită cu societatea, scepticismul religios este o reverberaţie a procesului de societalizare pe teren religios.
Aceasta în condiţiile în care, mai mult decât oricare alt posibil factor, religia oferă culturii - şi celor care aderă la cultura respectivă - o percepţie asupra realităţii în cel mai propriu sens al cuvântului, oferind explicaţii asupra originii universului (pe care ştiinţa întârzie să le aducă - principalele controverse sunt apariţia vieţii - şi a legilor fizice - şi apariţia conştiinţei umane), dând sens istoriei şi locului ocupat de ea. Pe deasupra, religia defineşte natura binelui şi a răului, creind imagini de răsplată şi pedeapsă, iar în condiţiile în care doi oameni din trei aparţin de trei tradiţii religioase (creştinism, islam şi hinduism), religia va constitui fără îndoială una din forţele conducătoare ale viitorului nostru.
În pofida diferenţelor teologice şi filosofice, religiile lumii conţin un nucleu comun de valori morale, iar aceste valori constituie baza posibilă a unui dialog interreligios eficient. Iar aceasta, deoarece acest dialog interreligios este nu doar un termen care sună frumos, ci singura soluţie pentru evitarea conflictelor într-o lume în care una din problemele noastre principale a devenit convieţuirea într-o societate din ce în ce mai impersonală.
Problema este de a realiza un dialog interreligios ţinând cont de faptul că fiecare dintre acestea consideră că deţine adevărul absolut (adevăr pentru care au murit martirii şi misionarii, de exemplu). Acest lucru presupune în ultimă instanţă faptul că, discutând la nivel doctrinar, nu se poate ajunge la acord fără a compromite substanţa credinţelor religioase existente şi fără a admite existenţa relativismului religios. Din această cauză nu voi pune semnul egal între dialogul interreligios şi dialogul teologic specializat susţinut în cadrul întrunirilor cu caracter ecumenic (făcând totodată observaţia că ecumenismul este specific religiei creştine).
Soluţia constă în accentuarea dialogului asupra subiectelor de ordin moral şi a acceptării - la un anumit nivel, deoarece fiecare dintre noi are libertatea de a adera în orice moment la o altă credinţă - situaţiei religioase actuale a lumii. Însă tendinţele actuale sunt exact inverse.
Voi menţiona în primul rând prozelitismul virulent - atragerea prin mijloace necinstite a membrilor unei confesiuni la o altă confesiune are nu doar efecte religioase, ci direct sociale. În acest caz sunt expuse grupurile marginale şi persoanele cu grad maxim de insatisfacţie în viaţa personală.
În al doilea rând voi face referire la sincretismul religios (ca o observaţie, acesta este opusul diametral al dialogului interreligios). De origine orientală, mişcările sincretice au adepţi la nivel mondial, iar strategia lor de expansiune se bazează pe împroprierea simbolurilor religiilor mondiale, folosirea de texte cu conţinut transcultural şi melanjul doctrinar, adepţii fiind în acelaşi timp încurajaţi să rămână membri ai comunităţii religioase structurate din care provin. Acest fapt duce la amestecul doctrinar şi cultural, dar şi la impresia că religia sincretică nou îmbrăţişată are un caracter universal, care transcede sfera oricărei religii. Se cuvine astfel făcută observaţia că principiul sincretismului religios prin includere este o caracteristică fundamentală a hinduismului.
Voi trece acum la influenţa credinţei religioase asupra globalizării. Religia joacă, inclusiv în prezent, un rol extrem de important în cadrul proceselor de globalizare. De fapt, cea mai importantă mişcare populară prezentă în acest moment în cadrul globalizării este protestantismul de nuanţă penticostală, care are o extindere mondială şi angrenează un număr estimat de 250 de milioane de persoane. Cel mai important este faptul că această mişcare populară aduce cu sine o revoluţie culturală dramatică şi o moralitate în mod particular potrivită pentru acei oameni care vor să încorporeze valorile capitalismului de tip anglo-saxon.
Însă aici survine o observaţie. Rolul jucat de religie în cadrul globalizării nu este nou. De fapt, religia (creştină) a fost dintotdeauna unul din factorii globalizării. Misionarii creştini, catolici sau olandezi, au fost de multe ori primii europeni prezenţi în celelalte părţi ale lumii şi, cel mai important, ei nu au folosit raporturi de forţă cu populaţiile indigene. Pe de altă parte, ei sunt primii care vor cerceta în profunzime culturile cu care intră în contact, lăsând în urmă observaţii şi relatări de o valoare ştiinţifică incomensurabilă (recomand în acest sens citirea cărţii Culture et comportement, a lui Genevieve Vinsonneau, editions Armand Colin, Paris 2000).
Mai mult, startul globalizării este dat de călătoria lui Cristofor Columb, din 1492. Însă această călătorie se defăşoară sub semnul căutării Paradisului terestru. Aceeaşi căutare a Edenului (ca lucrul cel mai scump al coloniştilor) şi raportarea la pământul american ca la un pământ sfânt, destinat unei experienţe de valoare universală, se află la baza experienţei americane a începuturilor, iar lumea globalizată de azi este o continuare a experienţei descoperirii şi colonizării Noii Lumi. Mai mult decât orice altă naţiune modernă, Statele Unite sunt produsul Reformei în căutarea Edenului, iar era globalizării începe ca orizont al unui mare proces spiritual.
Pentru a încerca o concluzie, voi spune (citându-l pe profesorul Ilie Bădescu) că înaintarea istoriei după apariţia creştinismului este legată de răspândirea acestuia. Într-o formă sau alta, experienţa din Palestina s-a reluat prin rotaţie în toate spaţiile care au intrat în raza de extindere a religiei creştine: a urmat momentul Atenei, al Romei, al Galiei, al creştinismului cosmic euxinian, pentru a cuprinde apoi lumea slavă şi lumea germanică, pentru a culmina cu lumea americană. Ori de câte ori popoarele s-au aflat în faţa unor experienţe cruciale s-a petrecut acelaşi mare eveniment spiritual: trăirea înnoitoare după tiparul eshatologic al nostalgiei originilor. Ultima experienţă crucială majoră se leagă de poporul cel nou, cel american şi, prin aceasta, se deschide era globalizării, care va cunoaşte însă şi ea o cădere de nivel faţă de experienţa renovatoare care a creat America însăşi, făcând loc unei globalizări căzute, de nivel inferior, în care înnoirea de tip religios joacă un rol secundar.
Închei cu cuvintele preotului Gheorghe Calciu, pentru că ele constituie, dacă vreţi, motorul ultimelor mele postări: "dacă ne-am născut să fim robii materiei, ba încă printr-o justificare filosofică, atunci finalitatea vieţii este sclavia. Dacă libertatea noastră se reduce la necesitate sau la logică, atunci libertatea noastră este sclavie. Dacă toată cunoaşterea noastră se reduce la o sterilă şi niciodată împlinită înţelegere a legilor materiei, atunci cunoaşterea noastră este sclavie. Dacă iubirea noastră se reduce la lupta pentru existenţă, iar sacrificiul nostru la perpetuarea speciei, atunci ele nu sunt decât sclavaj. În sfârşit, dacă toate convingerile noastre izvorăsc dintr-o doctrină oficial impusă, atunci ele nu pot fi decât sclavie".
Numai bine.
Bibliografie orientativă:
1. Bădescu Ilie, Noologia, 2003 Bucureşti
2. Berger Peter L., Huntington Samuel P., Many globalizations...., Oxford 2003
3. Calciu Gheorghe, 7 cuvinte către tineri, Bucureşti 1996
4. Srivinas Tulasi, A tryst with destiny. The indian case of cultural globalization, 2003
5. Tonnies Ferdinand, Community and civil society, Cambridge University Press, 2001
No comments:
Post a Comment