descriptum16

Vă doresc tuturor un an nou fericit, cu mai multe momente frumoase decât în 2008, cu multe succese şi multe împliniri.

Amfitrionul acestui blog va petrece trecerea dintre ani în Piaţa Revoluţiei, alături de alte câteva zeci de mii de bucureşteni, în virtutea obişnuinţei formate în ultimii ani. El vă doreşte vouă petrecere frumoasă, alături de cei dragi, fie acasă, fie la munte, fie în străinătate :)

Şi pentru că aşa se cuvine, vă ataşez un cântec pe care îl ascult cam la fiecare trecere dintre ani. Pentru că se asculta la noi în casă încă de pe când eram mic copil.

An nou fericit.

week'toriAl.31

Îmi vine greu să cred, dar iată că 2008 se cam termină. Nu vi se pare că a trecut repede? Îmi amintesc ca acum de ultimul revelion, împărţit între Piaţa Revoluţiei şi Piaţa Constituţiei, cu zecile de mii de oameni pe bulevarde şi cu şampania pe care am deschis-o fix la trecerea dintre ani. Iar timpul scurs din acel moment şi până acum a curs extrem de uşor.

Cu ce să rămân din 2008? Cu amintirea ultimelor zile de job, a nenumăratelor cărţi citite sau a celor câteva ieşiri din Bucureşti (una la Timişoara, două la Bistritza, una la Sighişoara şi una la Giurgiu)? Adevărul e că, spre deosebire de 2007, nu prea găsesc momente care să fie o marcă a anului 2008, poate cu excepţia susţinerii referatelor. Rămâne de văzut. Ştiu însă clar că unul din lucrurile pe care nu regret că le-am făcut este chiar acest blog. Mi-a plăcut liniştea pe care am avut-o, şi din punctul acesta de vedere anul care tocmai se încheie este mult mai bun decât anul anterior.

Acum, lăsând în urmă ceea ce trebuie lăsat în urmă, ar fi bine poate să mă gândesc puţin la ce ar trebui să îmi rezerve 2009. Ştiţi că vine acel miez de noapte fatidic, când trebuie să îţi pui o dorinţă. De data asta nu îmi e greu, pentru că nici măcar nu am de unde să aleg - trebuie să termin studiile cu bine şi să mă apuc de treabă la modul serios. Până prin august, aşadar, voi lucra intensiv la teză, iar după ce voi preda varianta ei finală mă voi gândi să îmi iau din nou o slujbă, de data asta în domeniul studiilor, şi mă voi gândi la susţinerea tezei. Ar fi excepţional să termin 2009 "pe zero" din punct de vedere financiar... E tot ceea ce vreau. Nimic în viaţa personală sau în familie. Nu mă judecaţi - nu ştiu să o scot la capăt altfel, şi spun asta după ce am început doctoratul, în octombrie 2006, cu o relaţie şi o slujbă. Şi o familie deja existentă, plină de probleme.

Vă doresc ca, dacă lucraţi cu astfel de viziuni împărţite pe ani, să vă propuneţi lucruri realizabile pe 2009, pentru că noul an va fi agitat de multe turbioane ale incertitudinii, de multe semne de întrebare. Social vorbind, 2009 va fi fără doar şi poate cel mai complex an postdecembrist, şi unul dintre cei mai dificili (nu cel mai dificil doar pentru că în 1990, 1991 şi 1999 am avut parte de mineriade - bat în lemn să nu avem parte de mişcări sociale masive şi de tensiuni interetnice, care, să nu uităm, sunt generate de obicei de clivaje de ordin socio-economic).

Ne vom găsi cu bine înainte de Anul Nou :)


PS. pentru că scena noastră politică a luat turnura pe care a luat-o, după alegeri, prefer să nu mai abordez pe moment subiecte politice (nu româneşti, cel puţin). Mă mângâi cu faptul că în sfârşit unii dinozauri comunistoizi au început să primească monede, ouă şi admonestări din partea mult prea răbdătoarei societăţi civile româneşti.

PPS. din păcate studiul intensiv şi blogul în formatul său recent nu sunt compatibile, aşa că am renunţat la rubrica de muzică şi la cea de film. În mod provizoriu, evident.

descriptum15

Sunt înapoi :)

După o perioadă poate prea îndelungată. Dar poate e mai bine aşa. Câteodată îţi mai pui şi întrebări, şi trebuie să recunosc că am trecut printr-o perioadă în care mi-am pus multe, multe întrebări. Pe de altă parte, chiar am avut treabă, şi voi explica de ce. Şi da, e şi o mică problemă cu furnizorul de net - folosesc acum conexiunea secundară, cea mobilă :)

Acum ascult Oratoriul de Crăciun al lui Paul Constantinescu (prezentat prima dată în 1946, la Ateneul Român, cu concursul orchestrei Filarmonicii şi al Coralei Patriarhale). Însă înregistrarea pe care o am (singura existentă, cred) este din 1977. Nu cu mult timp în urmă am dus la parametri normali producţia de maioneză (am reuşit să postim cu toţii în casă, tot postul, în întregime) şi am făcut ultima repriză de cumpărături - supermarket-ul era ticsit de lume. Casa e gata pentru sărbătoare.

Partea a doua a zilei (adică de la ora 18.00 încolo) înseamnă colindat. Este ajunul Crăciunului, deci colindăm. Asta se face în ajun de Crăciun, şi nu pot percepe această sărbătoare altfel. Îmi pare rău că distanţele din Bucureşti fac practic imposibil colindatul la (mai mulţi) prieteni, aşa cum făceam în Bistritza - porneam de la unul dintre noi, ne adunam în felul ăsta şi făceam practic înconjurul întregului oraş, ceea ce ne lua uneori toată noaptea. E probabil unul din puţinele motive care mă fac să regret că nu am un automobil.

Decembrie a însemnat pentru mine, dincolo de mult citit şi (din păcate) puţin scris pentru teză, multe multe repetiţii şi concerte cu corurile religioase din care fac parte. Unul dintre ele e Corul Patriarhiei, un altul este corala bărbătească Amadeus. Nu detaliez - mă consider un diletant în muzică.

Dar pentru că este ajunul Crăciunului, şi pentru că ziua de azi este asociată cu cadouri, vă fac şi eu un cadou: este o selecţie a unui concert susţinut de (cb) Amadeus acum căteva zile. Am pregătit repertoriul susţinut acolo cam două luni. Sper să vă placă. Promit CD, atunci când va fi editat.

Sper că aveţi colacii pregătiţi pentru colindători :)

week'toriAl.30 Pact cu diavolul sau FSN reloaded. Oare...?

E vineri seara, şi încă nu ştiu ce să spun pentru editorialul proiectat pentru duminica trecută.... În sensul că voiam să scriu despre alegeri şi formarea noului guvern, însă spectacolul politic de care am avut parte cu toţii săptămâna asta m-a făcut şi încă mă face să mă minunez. Totuşi pe undeva m-am dumirit.

Carevasăzică:

- "din cauză că suntem în criză" şi pentru mai buna guvernare a ţării trebuie să acceptăm, ca alegători, o alianţă PD-L - PSD, adică exact ceea ce ni s-a spus timp de o legislatură că este o alianţă contra naturii şi pe deasupra compromiţătoare pentru PD-L.

- "din cauză că suntem în criză" şi pentru mai buna guvernare a ţării trebuie să acceptăm revenirea la putere a baronilor locali (măi, dar parcă votasem împotriva lor pe 30 noiembrie, nu?), care vor continua să primească bani de la buget - pentru că, uite, dacă PNL nu a fost în stare să facă o alianţă pe faţă cu PSD, PD-L nu are nimic împotrivă.

- în fine, "din cauză că suntem în criză" şi pentru mai buna guvernare a ţării tot ceea ce înseamnă dosare penale pentru lideri penali, indiferent de coloratură, va fi îngheţat.

De fapt, nu trebuia să ajungem aici, în această situaţie: dacă PD-L pregătea bine campania şi câştiga alegerile cu, să zicem 40 % din voturi, nu avea nicio problemă în a guverna ţara (într-o alianţă cu UDMR sau singur, după formula deja consacrată de PSD şi PNL). Dar pentru că PD-L a pierdut alegerile (din punct de vedere moral) şi ţine neapărat să ajungă la guvernare, pentru că urmează prezidenţialele din 2009, iar PNL nu a vrut să fie reîncălzită ciorba "Dreptate şi Adevăr", asistăm la ceea ce se întâmplă. Ţin însă să spun că evenimentele politice de acum erau previzibile încă din momentul în care incapacitatea PD-L de a se desprinde de celelalte partide a devenit vizibilă. Adică de câteva luni bune.

Concluziile (mele) sunt destul de amare. Procentajele partidelor parlamentare sunt generatoare de instabilitate politică. Mi se pare improbabil ca acest guvern să reziste 4 ani, şi sincer nu aş băga mâna în foc că va rezista nici măcar un an. Pe principiul "dacă PD-L a făcut alianţă la vedere cu PSD, de ce să nu facem şi noi?", PNL va încerca să ia locul PD-L într-o viitoare alianţă aflată la guvernare. Iar dacă 2 combinaţii sunt încercate, de ce să nu fie încercată ulterior, la o adică, şi o a treia, la care să participe - pe lângă PD-L - eternii parteneri de trădări PNL şi UDMR.... Pentru că ne-am lămurit, orice schimbare de formulă nu schimbă automat şi substanţa politicului - garantat FSN. În plus, chiar suntem în plină criză economică.

În altă ordine de idei:

1. Îmi pare bine că am votat.

2. Îmi pare bine că am votat FDGR la Camera Deputaţilor. Îmi pare rău că am votat PD-L la Senat, şi îmi vreau votul (sincer) înapoi. Aş vrea să îl dau ecologiştilor. Ca să mă asigur că mai rămâne ceva din ţara asta după ce aceste partide care se joacă iresponsabil cu votul nostru vor dispărea în sfârşit în negura istoriei. Este evident că avem nevoie de un nou proiect politic.

cinematographeum13.Recolta de gheaţă

Cum se apropie Crăciunul, tematica rubricii capătă accente mai adecvate sezonului :)

Sunt multe filme care sugerează atmosfera de Crăciun. Unele celebre pe drept cuvânt (precum seria home alone), altele doar promovate în exces pe toate canalele media - te baţi de ele privind televizorul, ascultând radioul, în staţia de metrou sau pe stradă, şi asta fără să vorbim de presa scrisă şi reviste de specialitate. Aşa încât voi încerca să fiu puţin mai "alternativ", propunând filme mai puţin cunoscute, pentru că au fost mai puţin promovate. Şi pentru că nu corespund poate întru totul ideii preconcepute pe care o avem în acest moment despre filmele de Crăciun.

the ice harvest (2005) este o comedie neagră. Subiectul este oarecum clişeistic (deşi scenariul este scris de doi autori premiaţi cu Pullitzer): doi asociaţi îl fură pe şeful unuia dintre ei, care e mare mafiot, şi încearcă să dispară din oraş. Dar fără să atragă atenţia. Şi cum e ajunul Crăciunului, cel mai bun mod de a pleca dintr-un orăşel fără a atrage atenţia este să te prefaci că faci vizite...

Jocul actoricesc este foarte bun. Dincolo de John Cusack (hei, e actorul meu favorit :) ), mai sunt de găsit pe aici Blly Bob Thornton şi Connie Nielsen. Scenariul este bun şi el, chiar dacă schimbările de situaţie devin uşor obositoare la un moment dat.

Dar cel mai mult îmi place modul direct în care filmul îi tratează pe acei dintre noi care sărbătoresc Crăciunul limitându-se la aparenţe. Ironia faţă de făţărnicia modului nostru de a sărbători o sărbătoare în care nu mai credem, cu care nu mai comunicăm afectiv, mi se pare lucrul cel mai câştigat din the ice harvest. Şi e principalul motiv pentru care vă invit să daţi o şansă acestui film.

Vizionare plăcută.

melum15. Psalmi

Se apropie Crăciunul, şi asta face ca stranum53 să îmbrace (cu multă bucurie) haine potrivite :) Cu alte cuvinte, conţinut adecvat sărbătorilor de iarnă. Cel puţin în materie de muzică, ce veţi găsi aici nu veţi găsi în nicio altă parte. Iar asta este o promisiune.

În acelaşi timp, campania de sprijinire a muzicii bune şi a drepturilor de autor - probabil cea mai nereuşită campanie virtuală din mediul virtual românesc de până acum, judecând după rezultate :) - continuă. Pentru că nu mă las până nu fac din locul ăsta un spaţiu interactiv.

Astăzi schimb puţin registrul şi trec, de la muzica modernă, la muzica de inspiraţie religioasă în limbajul muzicii clasice. Este o muzică pe care, aşa cum o auzi, nu o poţi asculta în biserică (datorită acompaniamentului instrumental, pe care canoanele bisericeşti, din motive bine definite, nu îl acceptă) - dar pe de altă parte este un limbaj autentic al rugăciunii. Şi, pe deasupra, e o muzică excepţională, compusă de unul din cei mai buni compozitori români contemporani. Pentru că da, avem şi aşa ceva, şi da, merită ascultaţi.

Compozitorul pe care îl recomand azi este Carmen Petra-Basacopol (după ştiinţa mea, profesoară de compoziţie la Conservatorul din Bucureşti), doctor în muzicologie la Sorbonne (Paris) în 1976. Rezultatul activităţii sale se măsoară în peste 100 de opusuri - muzică simfonică, vocal-simfonică, de operă, de balet, corală şi muzică de cameră. Atracţia autoarei pentru harpă este completată - din punctul meu de vedere - de interesul pentru muzica religioasă de inspiraţie psaltică bizantină, în continuarea unei tradiţii lansate deja de un Paul Constantinescu (după mine, cel mai mare compozitor român).

Aşadar. Premiul de azi este Carmen Petra-Basacopol. Profil componistic (SRR, 2004), CD proaspăt luat de la Gaudeamus :). Pe lângă părţi neasemuit de frumoase din Psalmi, CDul cuprinde şi valoroase lucrări de inspiraţie folclorică (Tablouri dacice, Impresii din Muzeul Satului, suită din baletul Mioriţa).

Repet întrebarea campaniei: (cum) Credeţi că se poate impune muzica bună în România? Rog răspuns :)

Iar pentru încântarea auzului (în format exclusiv audio, astăzi), unul dintre Psalmi:

descriptum14

20081204 joi Bucureşti

Trăiesc într-o noapte continuă. Ziua mea începe, acum, undeva după apusul soarelui şi ia sfârşit înainte de răsăritul lui.

Dar acest lucru mi se pare (deocamdată) reconfortant. Pentru că interacţionez ceva mai puţin cu cei din jur, am mai multă linişte şi am timp pentru gândurile mele - lucruri de care am mare nevoie. Chiar dacă respir aerul îngheţat, literalmente, al oraşului. Pentru că în Bucureşti e foarte frig de ceva vreme - chiar fără zăpadă, iarna s-a instalat aici de-a binelea.

Eram conştient de asta luni de dimineaţă, atunci când am ieşit frumos din casă şi am mers la defilarea de ziua naţională, de la Arcul de Triumf. Nu, nu a fost iniţiativa mea. Cel care are meritul de a mă fi scos din casă este Gabi, a.k.a. Bănăţeanu. Care, ca un tip de treabă ce este, ne-a dus după paradă prin Jadoo (excelent locul, îl recomand cu toată inima). Am primit şi invitaţie de Revelion, ca între (adevăraţi) prieteni, dar aici am fost scurt (am refuzat după 24 de ore de gândire): îmi place prea mult să petrec de Revelion în Piaţa Constituţiei. Că tot fac asta de vreo 5 ani... Nu te supăra pe mine, Gabi. Rămâne să îmi iau revanşa cândva.

Şi da, uite, luni a fost ziua României. M-am bucurat să văd drapelul ţării peste tot şi să văd că oamenii încep să aprecieze faptul de a fi român (în cazul meu, steguleţul pe care îl am a stat pe birou, nu expus la geam sau pe balcon). Mi-e sincer dor de o Românie în care oamenii să îşi iubească ţara fără patimă exacerbată (gen PRM) şi fără interese (gen: orice politician "de meserie"), în care patriotism să însemne exact ceea ce patriotismul ar trebui să însemne în general: treabă bine făcută, eficient şi în linişte; iar refrenele de genul "m-am săturat de România" să nu mai aibă acoperire în fapt.

Ţara mea a împlinit 90 de ani. Înseamnă că se apropie centenarul, nu? Atunci ar merita, poate, să ne gândim să ducem ţara într-o situaţie în care acest centenar să nu ne provoace greaţă de noi înşine. Mai avem 10 ani. E o perioadă numai bună de utilizat pentru planuri de dezvoltare pe termen mediu.

A propos de schimbări. Am observat două în jurul meu, săptămânile astea. Una e noua magistrală de metrou, care îmi scurtează drumul spre casă seara (da, ştiu, a fost inaugurată pe 15 noiembrie, asta în timp ce tunelul exista încă din perioada comunistă). Şi câştigul e dublu: în vremea în care lucrările nu erau duse la capăt zona arăta foarte urât. Mă întreb, iarăşi, dacă aparatele de taxare de pe noua magistrală vor fi introduse în tot metroul, aşa cum ar fi normal, pentru că cele vechi există deja de la 1 noiembrie 1995 şi se cam defectează.

A doua schimbare: noua faţadă a Cocor Chanel (sună ridicol). Însă faţada arată bine, şi asta mai ales că zona dintre Universitate şi Piaţa Unirii are mare, mare nevoie de îmbunătăţire. Sigur, au fost unii care au spus că strică, că nu se încadrează în peisaj... Da, dar magazinul Cocor nu era un monument de arhitectură (şi nici măcar nu strălucea la capitolul ăsta). Era un magazin universal. Acum are totuşi un lucru prin care se poate evidenţia - şi nu în rău. Evident, e un pas mic, pentru că din punctul meu de vedere nu vom putea recăpăta prea mult respect faţă de Bucureşti până ce centrul lui vechi - adică, în mare, zona Lipscani - nu va fi refăcut şi folosit aşa cum trebuie. Ca zonă comercială, culturală, de divertisment, şi spaţii de birouri. Până una-alta, ne doare inima văzând clădiri atât de frumoase într-un asemenea hal.

Teza merge. Dar detaliile, ceva mai încolo. Ţineţi-mi pumnii să iasă bine. Nu mai am mult timp :)

Kyrie eleison. Kyrie eleison. Kyrie eleison.

PS. Adaug postării şi un portofoliu foto, cu poze făcute la metrou, la Cocor Chanel şi în zona Lipscani. Să nu vorbesc (scriu) fără acoperire :)

week'toriAl.29

Am amânat scrierea editorialului săptămânal până azi. Este marţi dimineaţă.

Fără niciun dubiu, evenimentul săptămânii trecute a fost legat de alegerile din România, care au avut loc în ziua de duminică. Recunosc că mă gândeam la început să postez acest comentariu chiar atunci, însă turnura evenimentelor mi-a dat dreptate.

Carevasăzică, la vot s-a prezentat aproximativ 39% din corpul electoral. Cel mai mic procentaj de după 1989. Pe de altă parte, exit-poll-urile (care au reprezentat o încercare de manipulare proPSD, din punctul meu de vedere) au fost date peste cap de numărarea voturilor. Se pare că PDL va avea totuşi cel mai mare număr de parlamentari. Sunt sigur că nu asta îşi dorea PSD.

În orice caz, unele schimbări, destul de sensibile faţă de legislatura precedentă, sunt. A ieşit PRMul din Parlament, iar asta va pune din punctul meu de vedere presiune pe UDMR, care trebuie să îşi găsească, mai mult decât până acum, raţiuni de a exista şi de a ocupa locuri în Parlament. În al doilea rând, procentajele PNL şi PSD-PC au scăzut faţă de alegerile precedente, în timp ce procentajul PD-L a crescut. În al treilea rând, aceste alegeri nu au un câştigător. Dimpotrivă, până la un punct aş spune că PD-L a pierdut alegerile, datorită incapacităţii proprii.

Acum, îmi pun nişte întrebări. Se va reuşi negocierea unui nou guvern, operaţional până de Crăciun? Va reuşi acest nou guvern să schiţeze şi să aplice un plan de acţiune anti-criză? Va fi capabil noul guvern să obţină un consens social în cea mai complexă perioadă post-decembristă?

Îmi este clar că toate actualele partide parlamentare doresc să participe la guvernare. Alianţa PSD-PC vrea să ne facă să înţelegem că ne conduce din nou destinele, în timp ce PD-L nu poate trece cu vederea alegerile prezidenţiale de anul viitor. În ceea ce priveşte PNL şi UDMR, lucrurile sunt mai simple: totul se leagă de dorinţa de a se înfrupta din borcanul cu miere. Nimic mai mult.

Nu mă pot hazarda să fac vreun pronostic de guvern. Spun doar că ar fi păcat ca în componenţa lui să intre foştii comunişti. Procentele existente lasă loc pentru multe posibilităţi de coaliţii, iar asta poate genera o instabilitate de care trebuie să ne ferim.

Ca să fiu cu totul sincer, peisajul de ansamblu al noii scene politice mi se pare dezolant. Avem o mână de partide care se ceartă şi se împacă unul cu altul, dar care nu susţin un proiect de ţară coerent, iar asta le dizolvă legitimitatea. Şi singurul mod în care încercăm să le diferenţiem este raportarea faţă de perioada comunistă şi metehnele ei. De aici până la doctrine şi seturi de politici mai este, să recunoaştem, o cale foarte lungă.

cinematographeum12. Honey

Honey (2003) nu este o capodoperă. În primul rând pentru că este un film soft, numai bun de privit atunci când nu vrei ca vizionarea filmului să te obosească prea tare (şi e preferabil să fii adolescent - ceea ce pe mine încă nu mă deranjează prea tare :) ). Nu veţi avea parte de un joc actoricesc remarcabil, privind acest film (cu excepţia plăcut surprinzătoare a lui Missy Elliot). Poate vă vor supăra clişeele, care nu lipsesc, iar criticii americani s-au înghesuit să îi dea note care mai de care mai mici (în bună parte justificate).

Însă filmul vă va oferi altceva în schimb. Rămânând totuşi cu picioarele pe pământ, el vă va propune să schimbaţi lumea (din jur) aşa cum puteţi - schimbare socială la nivel de stradă. În sprijinul acestui mesaj, filmul beneficiază de atuuri care nu trebuie deloc neglijate. În primul rând, prezenţa lui Jessica Alba, care e credibilă în acest rol (deşi uneori puţin prea dulce).

Apoi, deşi nu sunt chiar un mare fan al hip-hop-ului (genul muzical prevalent în Honey), trebuie să spun de bine despre coloana sonoră (printre alţii Blaque, Jadakiss & Sheek, Shawn Desman sau 3rd store, dar mai ales Yolanda Adams). Şi evident, coregrafia.

Nu în ultimul rând, îmi place faptul că filmul descrie lumea strălucitoare a showbizz-ului exact aşa cum e. Adică: o aparenţă înşelătoare. Iar contradicţia dintre această lume falsă şi realitate apare cu atât mai bine marcată.

Vizionare plăcută.

melum14. can't stop raving

Călătoria noastră muzicală ne poartă astăzi în Germania. Unde, la începutul anului 1995, a apărut una din cele mai de succes trupe germane de rave - dune. Cu o titulatură inspirată în mod evident de romanele science-fiction ale lui Frank Herbert (temă evidentă şi în videoclipurile trupei), dune a cunoscut un mare succes odată cu lansarea primelor single-uri (hardcore vibes, are you ready to fly, can't stop raving).

Apoi au apărut albumele: dune (1995), expedicion (1996), forever (1997) şi forever and ever (1998). Este interesant că dune a trecut de la un rave (destul de puţin sofisticat în 1995) la adaptări orchestrale ale unor piese foarte cunoscute, pentru ca în cele din urmă să revină la genul care a consacrat trupa (dar cu un sound mult mai elaborat şi încă actual în 2008). Din punctul meu de vedere, acest traiect muzical subliniază calitatea trupei. Care trupă păstrează însă, de la început şi până la sfârşit, un temperament adolescentin.

Este mare păcat că dune a dispărut - datorită ambiţiilor solistice ale unuia din membri şi problemelor juridice legate de lansarea unui single, în anul 2000. Spun asta pentru că, în condiţii normale, în care activitatea trupei ar fi continuat, "recolta" de muzică bună a acestei trupe ar fi fost mult mai bogată. Dar aşa se întâmplă de multe ori, şi nu putem decât să ne mulţumim cu ceea ce există.

Câteva cuvinte şi despre premiu: albumul history (ultimul album dune, lansat în anul 2000) este un album best of, o colecţie a single-urilor dune, cărora li se adaugă piese noi. Caracterul multimedia al albumului este marcat de prezenţa unui joc pe calculator (cu caracteristicile oricărui joc pe calculator lansat în anul 2000).

Puteţi câştiga acest album răspunzând la întrebarea campaniei: (cum) Credeţi că se poate impune muzica bună în România?

week'toriAl.28 Gaudeamus

Am fost vineri la târgul de carte Gaudeamus care are loc zilele acestea la pavilionul Romexpo din Bucureşti. Este, din punctul meu de vedere, cel mai important eveniment al săptămânii din România, măcar pentru faptul că au fost la târg, până la închiderea de azi, peste 100,000 de vizitatori (ceea ce constituie un record).

Am observat cu ochii mei că numărul de vizitatori e mai mare decât anii trecuţi, după ce mai călcasem pe acolo şi pe la ediţiile precedente. Este totodată evident şi faptul că vânzările de carte au crescut. Lucru care nu poate decât să mă bucure. Înseamnă că evenimentul a fost promovat cum trebuie. În ce mă priveşte, am lăsat la târg 400 de lei, şi am luat acasă două duzini de cărţi plus un CD cu muzică clasică.

De fapt, din punctul meu de vedere, ceea ce a făcut diferenţa faţă de ediţiile precedente şi faţă de alte târguri de acelaşi tip a fost oferta foarte variată de carte. Au fost cărţi pentru copii, pentru adolescenţi şi pentru adulţi, tot aşa cum au fost cărţi pentru amatorii de teorii conspiraţioniste dar şi pentru cadre universitare (m-am întâlnit la târg cu îndrumătorul meu de licenţă :) ).

Dintre cărţile pe care le-am cumpărat, aş menţiona:

1. (Ernest Bernea) Crist şi condiţia umană. Timpul la ţăranul român, ed. Criterion, Norcross 2000

2. (Michel Maffesoli) Revrăjirea lumii, ed. Institutul European, Iaşi 2008 - carte pe care o lecturez în acest moment

3. (Ovidiu Hurduzeu & Mircea Platon) A treia forţă: România profundă, Bucureşti 2008. Vis-a-vis de această carte (pe care deja am citit-o), trebuie să spun că am avut ocazia de a sta de vorbă cu unul dintre autorii ei, care mi-a lăsat şi un autograf (cât şi o remarcabilă impresie). Cartea, foarte bine scrisă - de pe poziţiile unui conservatorism pe care îmi pierdusem speranţa că îl voi mai întâlni printre conaţionalii mei - exprimă suspiciunile faţă de limbajul politic corect şi faţă de modul în care a evoluat piaţa de idei din România contemporană. Ea avertizează asupra standardizării pe care o aduce cu sine procesul general de globalizare. O recomand cu toată căldura.

În concluzie: semnul bun, foarte bun pe care l-am văzut anul acesta la târgul de carte Gaudeamus a fost mulţimea mare de tineri care au venit şi au cumpărat cărţi. Să înţeleg, în sfârşit, că studenţii şi liceenii noştri încep să pună - la propriu - mâna pe carte? Avem aşadar, totuşi, o speranţă pentru viitor?... Voi ce credeţi?

cinematographeum11. das boot

Este probabil cel mai cunoscut film german al tuturor timpurilor (şi cel mai scump - 15,000,000 $). Şi pe bună dreptate. Realizat în anul 1982, filmul este considerat în acest moment unul din cele mai bune 100 de filme din toate timpurile cât şi unul din cele mai bune filme de război, fiind marele perdant al Oscar-urilor din 1983 (6 nominalizări, nicio statuetă). Şi probabil cel mai bun film german (titulatură la care aspiră pe drept cuvânt şi Metropolis).

Filmul ne spune povestea unui submarin german, cu un echipaj de 43 de marinari la bord, angrenaţi într-un război pe viaţă şi pe moarte cu navele britanice şi americane. Un război în care au luptat de partea germană 40,000 de marinari, dintre care mai puţin de 10,000 au supravieţuit. Povestea lui U-96 este povestea oricăruia dintre echipajele germane de U-boot angrenate în acest conflict. Iar mesajul filmului este lipsit de orice ambiguitate: războiul este rău.

das boot se află pe lista filmelor mele preferate datorită: 1. prestaţiei nemaipomenite a lui Jurgen Prochnow 2. soundtrack-ului realizat de Klaus Doldinger 3. complexităţii cerute pentru a realiza filmul (adică efecte speciale şi soluţii tehnice folosite). Acestor lucruri le pot adăuga, eventual, veridicitatea pe care das boot o respiră.

Îmi permit un singur sfat: dacă vreţi să vedeţi acest film, căutaţi versiunea în limba germană. Măcar pentru faptul că este versiunea originală.

melum13. songs from the big chair

În februarie 1985 trupa britanică tears for fears lansa cel de-al doilea album. Aşa cum nu se întâmplă de obicei, songs from the big chair a adus trupei un succes mult mai mare decât albumul de debut (the hurting, 1983) - el însuşi un album de succes - transformând tears for fears într-una din cele mai importante trupe ale anilor '80.

Ce a însemnat songs from the big chair? A însemnat 2 single-uri pe cel mai înalt loc al box office-ului american, 8,000,000 de albume vândute în UK şi US, cât şi o vizibilitate extrem de mare la MTV. Din punct de vedere artistic, a însemnat o anumită reorientare a tears for fears către muzica rock, inspiraţia pentru sunetul specific songs from the big chair venind de la artişti precum the blue nile, ZZ top, Bruce Springsteen sau the stranglers.

A propos. Dacă vă întrebaţi cumva ce este big chair, răspunsul e: locul în care te simţi în siguranţă, ferit de ameninţarea celorlalţi. Să recunoaştem, un răspuns întru totul normal pentru o trupă a cărei titulatură vine direct din cărţile de psihologie ale lui Artur Janov....

Aşadar: (cum) Credeţi că se poate impune muzica bună în România? Premiu pentru răspuns: songs from the big chair.....

descriptum13

20081120 joi Bucureşti

Scriu din nou în jurnal după o săptămână de pauză. Pofta vine mâncând, dar câteodată nu pot scrie. Şi nu vreau să scriu nici la comandă, pentru că ar fi începutul sfârşitului.

Sunt prins de melancolie zilele astea. Nu îmi găsesc locul, nu îmi găsesc sensul, parcă nimic nu se leagă. E o stare neplăcută, iar atunci când ies în aglomeraţia din oraş ea se acutizează. Nu mă simt nicăieri atât de nelalocul meu ca în aglomeraţia infernală din metrou. Dar n-am ce face, mă voi obişnui şi peste câteva zile îmi va trece.

Am tratat melancolia asta cu multă muzică clasică, zilele din urmă. În principal operă (dacă tot nu ajung anul ăsta la Opera din Bucureşti, al cărei director - remember - a închiriat sala pentru filmarea unei manele). Am trecut prin Donizetti, Gounod, Mozart şi, ieri şi azi, Handel. Mult Handel. Este evident că toţi aceşti compozitori sunt excepţionali, iar creaţiile lor vorbesc de la sine. Asta fiind spus, mi-au plăcut în mod deosebit câteva arii din Mozart şi cam atât. Iar acum, a rămas piatra de încercare cea mai masivă - Verdi. Care în acest moment reprezintă pentru mine precursorul lui Puccini (în acest moment şi de vreo zece ani încoace, compozitorul meu de operă de departe preferat). Ultima descoperire notabilă în domeniu (şi mă bucură mult astfel de descoperiri, pentru că ele întreţin sensul căutării) este Delibes. Rămâne de văzut dacă este o descoperire de durată sau nu.

Şi totuşi, în acest moment nu ascult operă. Ascult acum, în mod repetat, o piesă care mi-a intrat de ceva timp la inimă. În seara aceasta, nu numai pentru linie melodică, ci şi pentru text. Ea va spune mai mult despre cum mă simt acum decât rândurile de mai sus.

Kyrie eleison. Kyrie eleison. Kyrie eleison.

poezie.10

Noi

Noi suntem tineri şi neliniştiţi,

căci ne vedem viaţa ca pe un război.

Nouă ne pasă doar să fim doriţi,

fără să dăm, la urmă, dragoste şi noi.

Noi suntem tineri şi înviforaţi

de gânduri. Şi tulbure e râul

simţirii şi al dragostei de fraţi;

un mânz neîmblânzit, slăbit fiindu-i frâul.

Noi suntem tineri şi uşor pierduţi..

Ne întrebăm mereu, în noi, ce vrem să fim;

suntem atât de-ngrijoraţi de-această întrebare

încât uităm, până la urmă, dacă mai trăim...

20081118 Bucureşti

week'toriAl.27 atunci când cuvintele sunt în plus

Evenimentul principal al săptămânii tocmai încheiate nu a fost nici criza economică şi nici subiectul alegerilor generale. Ar fi fost de preferat să putem discuta de oricare dintre subiectele de mai sus şi să ne batem capul cu recesiunea economică sau cu declaraţiile imaculate ale lui Ion Iliescu, care a comis-o din nou.

Însă ceva - ceva teribil, de fiecare dată când se întâmplă - a dat aceste lucruri peste cap şi le-a trimis pe pagina a doua.

O explozie la mina Petrila a cauzat, sâmbătă, moartea a 12 mineri (da, mineri, nu ortaci) şi rănirea altor 14, dintre care cel puţin 6 se află într-o stare extrem de gravă. Prima explozie a fost urmată de o a doua, sâmbătă seara.

Aşa că ne punem iarăşi întrebări legate de (ne-)respectarea normelor de siguranţă, de afacerile învârtite de diferite grupuri de interese cu resursele care în mod normal trebuiau investite în siguranţa oamenilor, de implicarea factorului politic. Pentru a câta oară?

Presupun, astfel de situaţii se vor repeta atât timp cât memoria noastră nepăsătoare va fi scurtă, atât timp cât astfel de ştiri (prea deranjante pentru comoditatea noastră) sunt uitate după 24 de ore, atât timp cât - ca societate - nu învăţăm nimic din aceste tragedii.

În încheiere, vă invit să citiţi articolul de azi al lui Dan Alex Coca, apărut în Hotnews, articol care - din punctul meu de vedere - este cea mai potrivită luare de poziţie faţă de această tragedie.

Dumnezeu să îi odihnească pe cei morţi.

cinematographeum10. festival de film

Poate ştiaţi, poate nu, în România există un festival de film care se adresează exclusiv angajaţilor companiilor. Se numeşte Teacher's film festival, iar luni va avea loc cea de a treia gală anuală a laureaţilor Teacher's.

Ce înseamnă de fapt Teacher's film festival? Înseamnă că se ia o listă de filme celebre, din care alegi unul, pe baza căruia aduni o echipă, te resituezi faţă de poveste (aici intervine libertatea de a alege dacă urmezi povestea originală, dacă spui aceeaşi poveste, dar altfel, sau dacă schimbi povestea) şi faci un material care să nu dureze mai mult de 7 minute. Cu alte cuvinte, un film de scurtmetraj.

Să nu credeţi că e simplu să faci un film de scurtmetraj. Subsemnatul a avut anul trecut ocazia de a produce un film, şi a trecut pe rând prin toate posturile imaginabile şi inimaginabile :) A fost şi scenarist, şi producător, şi actor, şi sunetist, s-a ocupat de catering, locaţii sau costume, păstrând în cele din urmă două responsabilităţi: cea de producător şi cea de autor al coloanei sonore.

Spun numai ce a însemnat să creez o coloană sonoră pentru un film de 7 minute (responsabilitatea de producător a fost teribil de complexă şi, dacă îmi amintesc bine, i-am dedicat mai demult o postare, aşa că nu o menţionez acum). Întâmplător, filmul ales era un musicall. Am trecut prin toată colecţia mea de muzică în momentul în care am aflat că mă voi ocupa de coloana sonoră şi am ales piesele care mi se păreau potrivite. După aceea am început să selectez piesele (care nu încăpeau pe un CD de date), păstrând 4 variante diferite de soundtrack (una foarte dură, una cu muzică exclusiv clasică şi două intermediare).

Ulterior, coregrafa a venit cu anumite idei care cereau anumite piese - piese care au trebuit integrate în total. Pe de altă parte, una din actriţele principale a interpretat chiar ea o piesă - I put a spell on you - ceea ce a însemnat creerea unui negativ şi înregistrarea piesei în studio. Iar la urmă, mixajul, care a fost extrem de laborios, pentru că tot ce însemna sunet a fost refăcut. În 7 minute de film am folosit mai mult de 10 piese (genurile variind între: muzică clasică, trip-hop, jazz, muzică electronică, tango, blues şi rock), din care una reinterpretată, una dublată şi mai multe folosite pentru coregrafie. Totul pentru a sugera stări interioare sau pentru a completa imaginea.

Însă acest ghiveci stilistic s-a dovedit fiabil: am luat premiul pentru coloana sonoră - e şi ocazia cu care a fost luată poza existentă în acest moment pe fundalul blogului :)

De fapt, dincolo de competiţia cu tine însuţi (faptul de a produce în timp util un film), apare ulterior competiţia cu celelalte companii - anul acesta sunt 25, printre care: Cosmote, IBM, ING, Renault, Tabu sau Xerox. Dincolo de bugetele acordate filmelor, dincolo de ideea de team building, rămâne faptul de a reuşi sau nu să creezi ceva care să se distingă faţă de competitori prin originalitate. Ambiţia aceasta este esenţială - şi acesta e, până la urmă, principalul merit al iniţiatorilor acestui festival.

În 2006, câştigătoare a fost asociaţia Erudio alumni, cu Codruţ I. Paru, o ecranizare după Forrest Gump, iar în 2007 Xerox România, cu The check-in, remake în cheie ironică după The terminal. Cine va fi, oare, învingător în 2008?...

Pentru mai multe detalii, mergeţi aici.

melum12. nightbird

În ianuarie 2005 cei doi erasure - Vince Clarke şi Andy Bell - au revenit în atenţia ascultătorilor de muzică, dar mai ales în atenţia propriilor fani, după un deceniu, practic, de căutări. Pentru că I say I say I say (realizat în 1994 şi conţinând always, ultimul mare succes al trupei până la acea dată) a fost urmat de un album extrem de curajos, dar dificil - numit, ca şi trupa, erasure. Care i-a speriat pe fanii tineri, cei mai numeroşi (din punctul meu de vedere e de departe cel mai bun album), iar cowboy (1997), loveboat (2000) şi other people's songs (2003) nu i-au adus din păcate înapoi.

Nightbird - albumul care a readus erasure acolo unde îi era locul: printre marile trupe de techno-pop ale lumii şi la inima fanilor. Cu piese frumoase, sensibile, care alcătuiesc în sfârşit un material coerent şi lipsit de superficialitate. Iar meritul trupei este cu atât mai mare cu cât, în octombrie 2004, cu doar câteva luni înainte de lansarea nightbird - prevăzută pentru ianuarie 2005 - lumea afla de drama solistului vocal al trupei, purtător al virusului HIV.

Aşadar: (cum) Credeţi că se poate impune muzica bună în România? Premiu pentru răspuns: albumul nightbird.

Ca material sonor de inspiraţie în timp ce scrieţi comentarii: :)

week'toriAl.26

Ceea ce am aflat săptămâna aceasta - şi mi-a dat mult de gândit - a fost că Cimitirul Evreiesc a fost vandalizat de patru elevi pentru a realiza un videoclip cu telefonul mobil. Nu vreau să trag concluzii pripite, dar acest fapt este încă o dovadă, dacă mai era nevoie, a degradării morale la care am ajuns.

În momentul în care s-a anunţat că Cimitirul Evreiesc a fost vandalizat mi-a trecut prin cap ideea că avem poate de-a face cu un grup extremist, ceea ce ar fi legitimat ideea că România nu s-a desprins cu totul de perioada în care ţara a fost guvernată de extrema dreaptă. Dar mi-a trecut apoi prin gând faptul că într-un astfel de caz nu ar fi avut loc doar devastarea unor pietre funerare, ci ar fi fost de aşteptat să apară şi nişte texte antisemite sau cu caracter fascist - care însă nu au apărut.

Nu discut reacţia comunităţii ebraice, care - înainte de a afla rezultatul anchetei - a început să ne aducă aminte cât de antisemiţi suntem noi, românii. Şi nici chiar reacţia autorităţilor statului, care i-au luat pe agenţii SRI din alte misiuni şi i-au trimis să inspecteze pietre tombale într-un cimitir. Recunosc însă că rezultatul întregii poveşti mi se pare, pe undeva, penibil: agenţii SRI nu au altceva de făcut decât să fugărească adolescenţi cu creierii făcuţi praf de uitatul la "ştirile de la ora 5".

De fapt, asta e adevărata dramă: rezultatul dezastruos a ceea ce a devenit societatea românească din momentul înmulţirii televiziunilor care produc programe de proastă calitate şi difuzează numai show de 2 lei şi sânge începe să se vadă din ce în ce mai pregnant. E însă şi rezultatul jocurilor pe calculator, al telefoanelor mobile care sunt bune pentru orice altceva, mai puţin pentru vorbitul la telefon, şi - nu în ultimul rând - al nepăsării noastre. Pentru că marea majoritate a cimitirelor din ţara asta - aşa cum e şi Cimitirul Evreiesc din Bucureşti - sunt lăsate de izbelişte, în loc să fie păzite, iar rezultatul se vede în sutele de monumente funerare batjocorite cam peste tot.

În loc să avem copii care joacă fotbal, baschet - sau practică orice alt sport - avem copii care devastează morminte. Ruşine televiziunilor noastre de doi bani, ruşine nepăsării noastre.

cinematographeum09. la vita e bella

Filmul, realizat în 1997, este legat de personalitatea lui Roberto Benigni - un comic desăvârşit şi un foarte bun actor (deşi, din păcate, a cam intrat la apă în ultimii ani). Primul film în care am avut ocazia să îl văd jucând a fost il monstro, o comedie oarecum mai spumoasă, dar şi mai superficială decât la vita e bella. Totuşi, ambele filme au ceva în comun: cuplul principal de actori (Benigni şi soţia lui, Nicoletta Braschi).

la vita e bella ne povesteşte cum Guido, un tânăr evreu care doreşte să deschidă o librărie, în Italia anilor lui Musollini, reuşeşte să cucerească femeia pe care o iubeşte şi cu care se căsătoreşte (Braschi). Partea a doua a poveştii, cea mai amplă, ne plasează în ultima parte a războiului, când Guido este deportat, alături de fiul său Giosue, într-un lagăr de concentrare - transformat de Guido (în conversaţiile cu Giosue) intr-un teren de joacă, pentru a-şi proteja fiul de ororile din jur.

Acum, s-a spus că o comedie nu are ce căuta între zidurile de beton ale unui lagăr de concentrare, şi s-a mai spus că Roberto Benigni îşi bate joc, în acest film, de victimele Holocaustului. Dar, în opinia mea, la vita e bella nu este nici pe departe o comedie. Desigur, sunt multe scene hilare, dar este mare lucru dacă, la terminarea vizionării, nu ai lacrimi în ochi. Pe de altă parte, Guido este o victimă, iar filmul lui Roberto Benigni susţine o pledoarie în favoarea tuturor victimelor totalitarismelor de dreapta.

Nu mi se pare deloc o întâmplare faptul că filmul a colecţionat 3 Oscar-uri. Din punctul meu de vedere, le merită cu brio.

Vizionare plăcută.

PS. Aria din Offenbach (Barcarolle) este incredibil de frumoasă. Îţi taie răsuflarea.

melum11. new order

Campania noastră se ambiţionează să continue, deşi până acum nu avem niciun câştigător :(

Întrebarea este aceeaşi, şi va rămâne aceeaşi până la sfârşitul campaniei: (cum) Credeţi că se poate impune muzica bună în România?

Indiferent de unde, puteţi răspunde, pentru că în fond eu plătesc livrarea prin poştă a premiilor :)

Premiul acestei săptămâni este albumul get ready al trupei new order, produs în 2001. Poate vă amintiţi de piesele mai vechi ale trupei, cum ar fi blue monday. Ei bine, iată că în 2001, la 8 ani după albumul precedent republic, new order a venit cu un sound reinventat, mai agresiv şi (cumva) mai accesibil tinerei generaţii. E un album care m-a adus în starea de addict timp de un an şi ceva - exact perioada în care purtam mereu după mine CD player-ul portabil Philips cumpărat la trecerea mea prin Regensburg (ce vremuri, ce amintiri... :) ). De fapt, get ready fusese prefigurat în 1999 de albumul twisted tenderness al side-project-ului electronic.

Îmi pare foarte rău că în acest moment new order nu mai există. Sper totuşi ca cearta dintre membrii fondatori să fie aplanată.

Pentru inspiraţie,

crystal.

descriptum12

20081109 duminică Bucureşti

Am avut o săptămână extrem de obositoare. Nu am voie însă să mă plâng - nu-i aşa? - şi mă bucur pentru că am în sfârşit timp să mă ocup de blog.

Aşa cum spuneam - citit, scris, dar şi tot felul de repetiţii, plus alergătură la sfârşit de săptămână. Este reţeta care m-a făcut să reuşesc să pic de somn, ca niciodată în ultimul timp, la miezul nopţii, şi să mă trezesc la ore normale, gen 7-8 am. A contat poate şi faptul că ultimele zile am fost singur în casă (mama e vizitatoare pasionată a mănăstirilor).

Sunt perioade în care timpul pare a se scurge încet, încet şi greu, sunt perioade în care timpul trece în mod plăcut, pe nesimţite, şi sunt perioade în care timpul pare a trece atât de repede încât nu pot ţine pasul cu scurgerea lui. Ultima variantă este valabilă pentru mine, în ceea ce priveşte săptămâna din urmă. Însă, tot răul spre bine. Am strâns fără mari probleme banii de taxă (care a rămas neschimbată, 4,500 RON/an) şi sunt mai liniştit măcar în privinţa asta.

Acum mă bucur de liniştea camerei mele, de după-amiaza liberă pe care o am şi de transatlantic (bridge across forever). Am aprins nişte beţişoare parfumate cu aromă de iasomie şi probabil, mai târziu în noapte, voi citi la lumina lămpii electrice. După cât de obosit mă simt, nu cred că voi reuşi să mă uit la vreun film azi.

Iar mâine o iau de la capăt. De fapt, urmează două zile foarte pline. Dar, dacă într-adevăr cele două zile îmi vor fi pline, şi satisfacţia va fi pe măsură :)

Acum, înainte de a pleca, cred că e frumos să urez "la mulţi ani" tuturor celor care şi-au serbat ziua onomastică ieri. Aşadar, la mulţi ani Gabriel/Gabriela, la mulţi ani Mihai/Mihaela :). O dată pe an e ziua onomastică şi e păcat să nu o serbăm - spune asta cineva care nu are zi onomastică. Uite de asta îi invidiez pe cei care se pot sărbători de două ori pe an. By the way, azi e şi ziua numelui finuţei mele, (Ioana) Nectaria, aşa că pe ordinea de zi este şi un telefon către Bistriţa.

Mă mângâi pentru faptul că nu am nume de sfânt cu faptul că am nume de călător. Pentru că, în conformitate cu rudimentele de latină pe care le mai păstrez după opt ani de studiu, merius înseamnă om al mării. Chiar dacă nu sunt marinar, mă recunosc dependent de călătorii.

În fond, chiar şi faptul că petrec atât de mult timp în Bucureşti este tot o călătorie.

Kyrie eleison. Kyrie eleison. Kyrie eleison.

poezie.09

Mă plimbam prin jurnalele vechi, şi am dat de o încercare de poezie de acum zece ani. Că tot ne aflăm în campanie, iat-o:

Poate e prea radical ceea ce simt,
dar muzica de azi nu mai poate fi un ideal.
Ideea de Muzică (adevărată) a murit
- ceea ce aud la radio e un simplu produs. Comercial.

Fantezia vieţii noastre moartă ... dezastru, garantat.
...Muzica? Un biet cuvânt răsuflat,
o ilustră formă, fără de fond,
o poantă vetustă.

Muzica e deja îngropată:
fiind redusă, toată,
la un aspect financiar
- atât de urât, atât de necesar.

De ce mai cred în Ea?
De ce mai sper? De ce mai pretind?
... Faptul e aproape consumat.
Ne-am învăţat deja, atât de bine,

să trăim minţind.

(19980322 Bucureşti)

week'toriAl.25

S-a tot vorbit despre asta, şi s-au emis fel de fel de comentarii, aşa încât tema este deja dezbătută pe toate feţele şi nu mai poate fi vorba de prea multă noutate. Totuşi, nu pot să nu spun câteva vorbe.

Ne-am trezit în situaţia inedită în care totul cade în jurul nostru, iar noi ne încăpăţânăm să rezistăm. Bulgaria o duce mai prost (dar încă nu cere ajutor de la FMI), Ucraina a cerut deja vreo 14 miliarde de dolari, iar Ungaria a evitat falimentul de ţară in extremis. Undeva mai la nord, nici Ţările Baltice nu se simt foarte bine.

Iar ocazii să cădem am avut destule. Atacul asupra leului nostru, aşa prăpădit şi orfan cum ni se părea el, a lăsat loc surprizei de a constata că acea instituţie venerabilă numită Banca Naţională chiar nu stă degeaba, astfel că încrederea (internă) în piaţă se menţine la cote acceptabile, iar leul nu e chiar aşa de orfan pentru moment. După aia, au fost speculaţiile prin presa internaţională despre un acord cu FMI pentru un împrumut, plus gestul cam "la sentiment" al unei binecunoscute (şi bine, bine de tot compromise) agenţii de rating, care ne-a dat junk status la credite. Numai nouă.

Bun. Nu sunt mare specialist în economie. De fapt, nu sunt în niciun fel specialist în economie (singura experienţă în domeniu pe care o am sunt cei zece ani petrecuţi lucrând în timpul de după şcoală la firma mamei - mă "distram" în vacanţe completând NIRuri, vânzând sau făcând vizite pe la angro-uri sau diverse instituţii de stat, iar tipul acesta de "distracţie" mi-a prilejuit o cunoaştere destul de lipsită de idealizare a oamenilor din jur). Dar mi se pare că treaba stă cam aşa: avem ceva rezerve valutare - şi e norocul nostru - însă trebuie să le folosim bine. Cursul leului nu poate fi menţinut la cotele actuale, dacă presiunea externă continuă, pentru că BNRul e cam de unul singur. Pe de altă parte, trag nădejde că nu stă tot restul lumii cu ochii numai pe noi (or mai fi având cei care ne presează economia şi alte griji), şi că, într-un fel sau altul, putem spera să găsim o portiţă prin care să ne strecurăm. Dar nu e sigur.

Iar schimbări oricum trebuie să fie. Chiar dacă - scenariu neverosimil - criza trece repede şi nu ne atinge prea tare, mi se pare evident că optimismul puţin cam naiv legat de o creştere economică perpetuă (optimism pe care eram cumva tentaţi să îl încercăm nu cu mult timp în urmă) trebuie să facă loc unei atitudini mult mai realiste, deci mai prudente. Asta, atât la nivel macro-, cât şi la nivel micro-, adică nivelul fiecăruia dintre noi. Consumul nejustificat trebuie să înceteze.

Mult mai probabil este că la noi criza se va instala destul de adânc. Să nu uităm, suntem în perioadă electorală şi nu cu mult înainte de sărbătorile de iarnă, iar guvernul actual nu mă asigură cu nimic că nu va cădea pradă ispitei de a încheia contracte sau de a trece ordonanţe de urgenţă cu unic scop de comision pe ultima sută de metri. Aşa încât, mă aştept ca din ianuarie încolo lucrurile să fie ceva mai albastre. Dar na, fie să mă înşel şi totul să fie mai degrabă roz decât albastru :)

În orice caz, mai ales din cauza acestei conjuncturi, nu ne permitem niciun pas greşit. Aşa încât vă invit să studiem cu atenţie programele politice şi să mergem la vot. Cu toată dezamăgirea şi lehamitea faţă de clasa noastră politică, chiar nu vreau guvernare populistă de stânga în perioadă de criză economică. Pe de altă parte, aşa m-am săturat - sincer - de politicienii români de acum, că aş prefera să votez nişte ....

Nemţi.

cinematographeum08. zerkalo

Un film lent, dar de o frumuseţe nepământeană, realizat în 1975 în URSS. Avându-l ca regizor pe Andrey Tarkovsky (care - da - este regizorul meu preferat).

Ceea ce povesteşte acest film este viaţa unui om care stă să moară. Şi este o viaţă intersectată cu un război mondial, cu un divorţ al părinţilor şi cu tot ceea ce poate însemna "a trăi" într-o societate precum cea sovietică. Dar şi mult mai mult, însă pentru acest "mai mult" e necesară implicarea privitorului, care poate alege modul în care să se raporteze la film (de unde, poate, şi titlul: Zerkalo, adică Oglinda). Spun asta după mai multe vizionări ale filmului.

Răbdarea (care este esenţială pentru a putea urmări filme vechi) vă va fi răsplătită prin vizionarea unor scene admirabil filmate. Precum cea de mai jos.

melum10. pet shop boys

Bună seara :)

După cum ştiţi, săptămâna trecută am lansat o campanie de sprijin pentru muzică. Indiferent de rezultatele de până acum, ea continuă. Dacă nu am convins cu BT ( :( ), sper să vă placă mai mult o trupă oarecum mai cunoscută.

E vorba de pet shop boys. Iar albumul pe care îl puteţi obţine săptămâna aceasta este Introspective (1988). Cu menţiunea că e vorba de un dublu CD remasterizat, care conţine, pe lângă albumul original, piese adiţionale, remixuri şi piese inedite, alături de o broşură de 36 de pagini cu interviuri, texte şi fotografii în exclusivitate. Dealtfel, am cumpărat acest extraordinar dublu album (care seamănă, datorită copertei, cu o bandă veche de magnetofon, ceea ce mă face nostalgic) în 2001, anul apariţiei lui, la Amsterdam.

Pentru a intra în posesia lui, vă rog să răspundeţi la următoarea întrebare: Credeţi că se poate impune muzica bună în România? Aştept comentarii.

Pentru inspiraţie, un videoclip pe care îl priveam fascinat în 1990, pe prima casetă video a familiei mele - motivul pentru care pet shop boys e, pentru mine, una din trupele copilăriei:

domino dancing

descriptum11

20081029 miercuri Bucureşti

Sunt iar pasăre de noapte azi. Pentru că sunt, din nou, prea obosit încât să adorm la o oră decentă. Dar aşa a fost toată ziua, mă trezisem deja obosit de dimineaţă şi deabia m-am apucat de lucru, după ce am zăcut o jumătate bună de oră în pat.

Aşa că ascult Georg Friedrich Handel - Solomon - şi încerc să trag concluzii legate de ultimele lecturi. Am citit ceva din Gorki şi Gorbatov, am trecut pe curat însemnările după Sacrul şi profanul al lui Eliade, ultimele zile, iar la rând sunt Cioran, Heidegger şi Nietzsche. Încă nu am terminat Greene. Offf, iar în week-end iar voi alerga de colo până colo...

Atunci când am ieşit în oraş zilele astea, am văzut oamenii speriaţi. Prietenii mei vorbeau despre atacul asupra leului şi despre atacurile la adresa economiei noastre, făcute cu presa şi cu agenţiile de rating. Da, agenţiile acelea care NU au prevăzut falimentul marilor bănci americane, care NU au prevăzut falimentul Islandei sau al Ungariei, au scăzut în schimb ratingul nostru de ţară într-un asemenea hal încât acum România este singura ţară din EU în care - din punctul de vedere al agenţiilor respective de rating - nu trebuie să investeşti, iar dacă ai cumva bani investiţi în România, să îi muţi repede în Ungaria sau Bulgaria, care au ratinguri mai bune, deşi economiile le sunt, sincer, cam pe butuci (spun asta fără să mă bucur de răul vecinilor).

Dar asta nu e mare lucru, de fapt. Lasă, să fim noi sănătoşi şi cu ratingul mic, pentru că Ungaria este prima ţară membră EU care ajunge să se împrumute (şi) de la FMI, primind în total o sumă de vreo 25,000,000,000 dolari. Presupun că, la suma asta, nepoţii vor plăti ultima rată. Pentru comparaţie, datoria publică a României este acum de 11 miliarde de euro.

Îmi amintesc cum decurgeau vizitele oficialilor de la FMI la noi acum vreo zece ani: erau primiţi ca nişte şefi de stat; şi mai mult de atât, îmi amintesc cât s-au lăudat cei din PSD că au fost în stare să ducă la capăt un acord cu FMI. Ştiu însă că primele relaţii ale României cu această instituţie datează de prin anii '70. Vă reamintesc că în 1982 România era declarată în incapacitate de plată, iar FMI-ul nu era străin de povestea asta - prima parte a articolului meu mai vechi despre globalizare şi credinţa religioasă explică de ce.

De fapt, pe mine personal nu prea văd cum să mă afecteze deocamdată criza, pentru că nu am niciun fel de rate şi, pentru moment, nu sunt angajat cu normă întreagă undeva. Nu cred că permisul de acces la BCU va fi mult mai scump ca anul trecut, iar taxa de studii e aceeaşi. Mă aştept însă să crească preţul la gaze şi evident, preţul la alimente.

În fine. Sunt bucuros pentru campania de sprijin pentru muzică iniţiată pe blog. Mă simt mai împăcat cu mine însumi din cauza asta, mă simt mai util. Îmi pare totuşi rău că până acum nu a apărut niciun doritor de BT. Dar mai sunt câteva luni de campanie. Nu e timpul pierdut.

Kyrie eleison. Kyrie eleison. Kyrie eleison.

week'toriAl.24 intră în campanie!

Nu este vorba de campania electorală.

Ci de o campanie în favoarea muzicii.

Ne plângem foarte mult de subcultura din jur şi de neputinţa noastră de a schimba ceva, pentru că, poate, nu ne interesează cu adevărat. Nu ne prea pasă nici că muzica bună moare din cauza subfinanţării generate de nerespectarea drepturilor de autor, pentru că preferăm să descărcăm muzica de pe internet. Iar dacă artiştii de dincolo se descurcă într-un fel sau altul, artiştii din România sunt atinşi serios de nerespectarea copyright-ului.

Muzica proastă se extinde de multe ori şi pentru că e mai ieftină. Pe de altă parte, nu găsim întotdeauna cea mai bună muzică pe internet, nici chiar piratată. Cred că aceste două probleme pot fi combătute.

Modul prin care înţeleg să încerc să fac ceva este iniţierea acestei campanii: CDuri originale (eu) contra interes pentru muzica bună (voi). Nu va trebui nici să cumpăraţi muzica la preţuri mari, nici să o descărcaţi de pe net. Dacă vreţi să participaţi, va trebui, în schimb, să puneţi de la voi puţină creativitate. Iar eu vin cu CDurile - unul săptămânal - pentru că atât pot să fac.

Campania de sprijin pentru muzică va dura până în 2009. Cu o singură condiţie: să nu fie un glas în pustiu. Cu alte cuvinte, să aibă un feedback.

cinematographeum07. Casshern

Filmul pe care îl recomand azi este o producţie japoneză a anului 2004.

De fapt, Casshern nu este pur şi simplu un film, pentru că el împrumută foarte mult din tehnica de lucru a anime-urilor - nu doar datorită tehnicii de filmare folosite (blue/green screen), ci şi datorită temelor. Iar acest lucru nu constituie o surpriză, dacă ne gândim că sursa de inspiraţie a producţiei este chiar un anime, Neo-Human Casshern din 1973.

Povestea este una cu tentă SF: într-un viitor distopic, omenirea încearcă să îşi revină după sfârşitul unui război distrugător. Un om de ştiinţă japonez anunţă descoperirea unui tratament genetic pentru reîntinerirea celulelor corpului uman şi primeşte sprijin guvernamental pentru cercetare. Dar, în timpul cercetării de laborator, se întâmplă un accident în urma căruia apare o rasă mutantă - iar această rasă mutantă, persecutată de autorităţi, îşi propune distrugerea omenirii. Singurul obstacol în calea acestui plan este Casshern (Gardianul).

Însă Casshern rămâne un film. Şi asta datorită mesajului etic (şi profund pacifist) pe care îl transmite. Convieţuire. Nu sunt multe anime-uri care să ne propună acest mesaj. Din păcate, nici filme nu mai sunt prea multe de felul ăsta. Sincer, oarecum, Casshern m-a trimis cu gândul la Solyaris. Pentru că ambele filme combat (cu mijloace comparabile) aroganţa culturală şi autosuficienţa. dar şi pentru că ambele filme îţi solicită răbdarea destul de mult, dacă ai crescut în anii 2000 :)

melum09. concurs

M-am gândit la o formă prin care să vă recompensez pentru faptul că îmi jertfiţi din timpul vostru şi vizitaţi blogul meu, atunci când aţi putea face atâtea alte lucruri. Mi-a luat ceva timp, însă am ajuns la o concluzie.

Scopul acestei rubrici este de a promova muzica bună, indiferent de gen. Ei bine, de acum înainte nu voi mai promova muzica bună doar prin postarea unei piese şi a unui scurt comentariu, ci voi pune la bătaie câte un CD original din colecţia proprie. În fiecare săptămână. Acesta e modul în care înţeleg să apreciez munca deloc uşoară a artiştilor (adevăraţi). În acest fel, voi câştiga şi eu, veţi câştiga şi voi, va câştiga şi muzica bună în general.

Astăzi, premiul este nemaipomenitul album escm (electric sky church music), al lui BT, produs în 1997. Căştigător va fi cel sau cea care - adăugând un comentariu acestei postări - (îmi) ne va explica de ce îi place BT, sau de ce îi place muzica trance în general. Dar asta, în modul cel mai expresiv cu putinţă, şi nu neapărat în multe cuvinte. Termen: până vinerea viitoare. Textul câştigător va fi publicat pe blog, dacă va exista acceptul autorului.

Pentru inspiraţie la scris, adaug principalul motiv pentru care iubesc escm: remember...

Aştept eseurile voastre. Succes.


PS. Pentru a putea fi contactaţi, vă rog să lăsaţi în comentariile voastre o modalitate de contact (adresă mail sau nr. telefon). Aceste informaţii vor fi şterse la moderarea comentariilor.

Din respect pentru artişti, să le protejăm drepturile de autor.

descriptum10

20081023 joi Bucureşti

Am început să încerc să mă trezesc dimineaţa. Pentru că, de obicei, stau nopţi lungi în faţa monitorului de laptop. Uite aşa învăţ că, dacă stau noaptea, am linişte din partea celorlalţi, iar lumea mea mică poate avea o expansiune mai mare decât în timpul zilei (bineînţeles, cu condiţia ca expansiunea sonoră să fie controlată de o pereche de căşti - lucru pe care, înţelegându-l în cele din urmă, mi-am luat căşti noi. Pentru că handsfree-ul de la al meu SE k800i trebuie să aibă, ca orice produs Sony, ceva special, iar în cazul de faţă este mufa....), şi chiar îmi place faptul de a fi liniştit. Sunt în elementul meu şi nu e vorba de un moft, ci de o necesitate.

Mai ales când oraşul în care trăiesc se cheamă Bucureşti, unde locuiesc într-un cartier muncitoresc. Deabia aştept să îmi termin studiile - după aceea mă voi gândi serios dacă rămân aici sau nu. M-am şi gândit unde aş vrea să plec. Prima opţiune ar fi Timişoara, apoi Braşovul şi Clujul (şi Sibiul), apoi Sighişoara, apoi cam orice oraş mare din Ardeal. Dorinţa de a mă întoarce la Bistriţa (adică, acasă) mi se estompează de fiecare dată când ajung acolo şi văd cum (nu) este administrat oraşul. Bun, şi mai sunt nişte variante afară: Viena - care îmi place enorm - poate Amsterdam, poate Vancouver în Canada... dar dacă plec din ţară vreau să mă întorc după câţiva ani. Însă pentru a pleca trebuie să vând casa, şi asta ar fi o poveste cu dus şi întors.

Ei bine, de curând am nimerit pe partea cealaltă a nopţilor lungi - orice lucru are avantaje şi dezavantaje. Mai precis, de când mi-am adus aminte că, citind mai mult de 100 de pagini pe monitor în câteva ore, te poate lua durerea de cap, şi evident te ustură ochii. Lucrurile astea sunt mai evidente noaptea. În plus, mi-a trecut ieri prin cap şi argumentul lui Schopenhauer despre dimineaţă (e de găsit în Aforismele sale, traducerea lui Maiorescu, p. 112, Vestala, Bucureşti 2005): Adevăratul timp al meditărilor este dimineaţa, care şi dealtminteri este timpul nemerit pentru orice fel de lucrare, fie intelectuală, fie trupească. Căci dimineaţa este tinereţea zilei; toate sunt atunci vesele, proaspete şi uşoare, omul se simte în putere şi are toate facultăţile lui la deplină dispoziţie; de aceea să nu şi-o scurteze sculându-se prea târziu, nici să şi-o piardă în ocupaţii sau conversări zadarnice, ci să o privească ca o chintesenţă a vieţii şi oarecum să o sărbătorească.

Ultimul argument, şi poate cel mai puternic, este oboseala care m-a cuprins ieri seară. E adevărat că citesc mult perioada asta, însă de fapt toată lectura pe care o fac nu este altceva decât suportul necesar pentru studiu. Şi totuşi, pentru mine este ceva absolut îngrijorător să pic de somn pe la zece seara, chiar şi după 9 ore de efort intelectual intens - mă apucasem ieri de teza de doctorat în istorie, susţinută la Universitatea Michigan în 2004, a lui Peter Greene despre cultul Sfinţilor în Biserica Ortodoxă Rusă. Am parcurs un sfert din ea, şi ce m-a impresionat cel mai mult a fost bibliografia folosită - nici măcar nu am îndrăzneala să fac comparaţia cu unele teze de la noi.

E adevărat că nu e o senzaţie nouă. Îmi amintesc cum a fost când S. a venit în România, în 2004, şi a predat un curs despre istoria Bisericii Ortodoxe Ruse. Avea doctorat făcut pe temă (în istorie) în State, şi stătuse şi el mult timp prin arhivele de la Moscova. Bineînţeles, vorbea rusa la perfecţie. Eu îmi făceam teza de licenţă fix pe subiectul ăsta, în condiţiile în care materialele disponibile în ţară erau (şi sunt) foarte puţine - de fapt, o singură carte, cu documente, la Biblioteca Naţională, în rusă (minusul meu: nu vorbesc rusa). L-am întrebat dacă are ceva material, iar S. a venit la cursul următor, după o săptămână, cu două sacoşe mari pline cu material de ultimă oră despre subiect - inclusiv colecţii de documente. Şi, când s-a întors în State, a stăruit să mi le dăruiască....

Aşa se face că licenţa mea a ajuns un monstru de 200 de pagini, documentat beton, în condiţiile în care nu am reuşit, în cele două luni rămase până la susţinerea tezei, să folosesc decât o parte din material - care îmi prinde foarte bine la teză. Chiar mă gândeam zilele astea dacă nu ar fi bine să încerc să trec prin nişte arhive. În fond, cu toate că sunt în sociologie, metoda mea de cercetare este analiza istorică. Dar întâi şi întâi trebuie să folosesc materialele pe care le am în casă, iar asta va mai lua ceva timp.

Mă apuc de treabă acum. Azi trebuie să scot însemnările de pe trei cărţi. Poate voi duce şi teza lui Greene până la jumătate (are 523 de pagini, iar eu am rămas ieri la pagina 115). Sper :)

Kyrie eleison. Kyrie eleison. Kyrie eleison.


PS: vineri, 20081024.1058. Mda, uite că, de distrat ce sunt, încep să apăs pe comenzile greşite. În loc să public, am salvat. Shame on me. Acum, publicaţi postare.