20081120 joi Bucureşti
Scriu din nou în jurnal după o săptămână de pauză. Pofta vine mâncând, dar câteodată nu pot scrie. Şi nu vreau să scriu nici la comandă, pentru că ar fi începutul sfârşitului.
Sunt prins de melancolie zilele astea. Nu îmi găsesc locul, nu îmi găsesc sensul, parcă nimic nu se leagă. E o stare neplăcută, iar atunci când ies în aglomeraţia din oraş ea se acutizează. Nu mă simt nicăieri atât de nelalocul meu ca în aglomeraţia infernală din metrou. Dar n-am ce face, mă voi obişnui şi peste câteva zile îmi va trece.
Am tratat melancolia asta cu multă muzică clasică, zilele din urmă. În principal operă (dacă tot nu ajung anul ăsta la Opera din Bucureşti, al cărei director - remember - a închiriat sala pentru filmarea unei manele). Am trecut prin Donizetti, Gounod, Mozart şi, ieri şi azi, Handel. Mult Handel. Este evident că toţi aceşti compozitori sunt excepţionali, iar creaţiile lor vorbesc de la sine. Asta fiind spus, mi-au plăcut în mod deosebit câteva arii din Mozart şi cam atât. Iar acum, a rămas piatra de încercare cea mai masivă - Verdi. Care în acest moment reprezintă pentru mine precursorul lui Puccini (în acest moment şi de vreo zece ani încoace, compozitorul meu de operă de departe preferat). Ultima descoperire notabilă în domeniu (şi mă bucură mult astfel de descoperiri, pentru că ele întreţin sensul căutării) este Delibes. Rămâne de văzut dacă este o descoperire de durată sau nu.
Scriu din nou în jurnal după o săptămână de pauză. Pofta vine mâncând, dar câteodată nu pot scrie. Şi nu vreau să scriu nici la comandă, pentru că ar fi începutul sfârşitului.
Sunt prins de melancolie zilele astea. Nu îmi găsesc locul, nu îmi găsesc sensul, parcă nimic nu se leagă. E o stare neplăcută, iar atunci când ies în aglomeraţia din oraş ea se acutizează. Nu mă simt nicăieri atât de nelalocul meu ca în aglomeraţia infernală din metrou. Dar n-am ce face, mă voi obişnui şi peste câteva zile îmi va trece.
Am tratat melancolia asta cu multă muzică clasică, zilele din urmă. În principal operă (dacă tot nu ajung anul ăsta la Opera din Bucureşti, al cărei director - remember - a închiriat sala pentru filmarea unei manele). Am trecut prin Donizetti, Gounod, Mozart şi, ieri şi azi, Handel. Mult Handel. Este evident că toţi aceşti compozitori sunt excepţionali, iar creaţiile lor vorbesc de la sine. Asta fiind spus, mi-au plăcut în mod deosebit câteva arii din Mozart şi cam atât. Iar acum, a rămas piatra de încercare cea mai masivă - Verdi. Care în acest moment reprezintă pentru mine precursorul lui Puccini (în acest moment şi de vreo zece ani încoace, compozitorul meu de operă de departe preferat). Ultima descoperire notabilă în domeniu (şi mă bucură mult astfel de descoperiri, pentru că ele întreţin sensul căutării) este Delibes. Rămâne de văzut dacă este o descoperire de durată sau nu.
Şi totuşi, în acest moment nu ascult operă. Ascult acum, în mod repetat, o piesă care mi-a intrat de ceva timp la inimă. În seara aceasta, nu numai pentru linie melodică, ci şi pentru text. Ea va spune mai mult despre cum mă simt acum decât rândurile de mai sus.
Kyrie eleison. Kyrie eleison. Kyrie eleison.
Kyrie eleison. Kyrie eleison. Kyrie eleison.
No comments:
Post a Comment