După cum ştiţi, săptămâna trecută am lansat o campanie de sprijin pentru muzică. Indiferent de rezultatele de până acum, ea continuă. Dacă nu am convins cu BT ( :( ), sper să vă placă mai mult o trupă oarecum mai cunoscută.
E vorba de pet shop boys. Iar albumul pe care îl puteţi obţine săptămâna aceasta este Introspective (1988). Cu menţiunea că e vorba de un dublu CD remasterizat, care conţine, pe lângă albumul original, piese adiţionale, remixuri şi piese inedite, alături de o broşură de 36 de pagini cu interviuri, texte şi fotografii în exclusivitate. Dealtfel, am cumpărat acest extraordinar dublu album (care seamănă, datorită copertei, cu o bandă veche de magnetofon, ceea ce mă face nostalgic) în 2001, anul apariţiei lui, la Amsterdam.
Pentru a intra în posesia lui, vă rog să răspundeţi la următoarea întrebare: Credeţi că se poate impune muzica bună în România? Aştept comentarii.
Pentru inspiraţie, un videoclip pe care îl priveam fascinat în 1990, pe prima casetă video a familiei mele - motivul pentru care pet shop boys e, pentru mine, una din trupele copilăriei:
Sunt iar pasăre de noapte azi. Pentru că sunt, din nou, prea obosit încât să adorm la o oră decentă. Dar aşa a fost toată ziua, mă trezisem deja obosit de dimineaţă şi deabia m-am apucat de lucru, după ce am zăcut o jumătate bună de oră în pat.
Aşa că ascult Georg Friedrich Handel - Solomon - şi încerc să trag concluzii legate de ultimele lecturi. Am citit ceva din Gorki şi Gorbatov, am trecut pe curat însemnările după Sacrul şi profanul al lui Eliade, ultimele zile, iar la rând sunt Cioran, Heidegger şi Nietzsche. Încă nu am terminat Greene. Offf, iar în week-end iar voi alerga de colo până colo...
Atunci când am ieşit în oraş zilele astea, am văzut oamenii speriaţi. Prietenii mei vorbeau despre atacul asupra leului şi despre atacurile la adresa economiei noastre, făcute cu presa şi cu agenţiile de rating. Da, agenţiile acelea care NU au prevăzut falimentul marilor bănci americane, care NU au prevăzut falimentul Islandei sau al Ungariei, au scăzut în schimb ratingul nostru de ţară într-un asemenea hal încât acum România este singura ţară din EU în care - din punctul de vedere al agenţiilor respective de rating - nu trebuie să investeşti, iar dacă ai cumva bani investiţi în România, să îi muţi repede în Ungaria sau Bulgaria, care au ratinguri mai bune, deşi economiile le sunt, sincer, cam pe butuci (spun asta fără să mă bucur de răul vecinilor).
Dar asta nu e mare lucru, de fapt. Lasă, să fim noi sănătoşi şi cu ratingul mic, pentru că Ungaria este prima ţară membră EU care ajunge să se împrumute (şi) de la FMI, primind în total o sumă de vreo 25,000,000,000 dolari. Presupun că, la suma asta, nepoţii vor plăti ultima rată. Pentru comparaţie, datoria publică a României este acum de 11 miliarde de euro.
Îmi amintesc cum decurgeau vizitele oficialilor de la FMI la noi acum vreo zece ani: erau primiţi ca nişte şefi de stat; şi mai mult de atât, îmi amintesc cât s-au lăudat cei din PSD că au fost în stare să ducă la capăt un acord cu FMI. Ştiu însă că primele relaţii ale României cu această instituţie datează de prin anii '70. Vă reamintesc că în 1982 România era declarată în incapacitate de plată, iar FMI-ul nu era străin de povestea asta - prima parte a articolului meu mai vechi despre globalizare şi credinţa religioasă explică de ce.
De fapt, pe mine personal nu prea văd cum să mă afecteze deocamdată criza, pentru că nu am niciun fel de rate şi, pentru moment, nu sunt angajat cu normă întreagă undeva. Nu cred că permisul de acces la BCU va fi mult mai scump ca anul trecut, iar taxa de studii e aceeaşi. Mă aştept însă să crească preţul la gaze şi evident, preţul la alimente.
În fine. Sunt bucuros pentru campania de sprijin pentru muzică iniţiată pe blog. Mă simt mai împăcat cu mine însumi din cauza asta, mă simt mai util. Îmi pare totuşi rău că până acum nu a apărut niciun doritor de BT. Dar mai sunt câteva luni de campanie. Nu e timpul pierdut.
Ne plângem foarte mult de subcultura din jur şi de neputinţa noastră de a schimba ceva, pentru că, poate, nu ne interesează cu adevărat. Nu ne prea pasă nici că muzica bună moare din cauza subfinanţării generate de nerespectarea drepturilor de autor, pentru că preferăm să descărcăm muzica de pe internet. Iar dacă artiştii de dincolo se descurcă într-un fel sau altul, artiştii din România sunt atinşi serios de nerespectarea copyright-ului.
Muzica proastă se extinde de multe ori şi pentru că e mai ieftină. Pe de altă parte, nu găsim întotdeauna cea mai bună muzică pe internet, nici chiar piratată. Cred că aceste două probleme pot fi combătute.
Modul prin care înţeleg să încerc să fac ceva este iniţierea acestei campanii: CDuri originale (eu) contra interes pentru muzica bună (voi). Nu va trebui nici să cumpăraţi muzica la preţuri mari, nici să o descărcaţi de pe net. Dacă vreţi să participaţi, va trebui, în schimb, să puneţi de la voi puţină creativitate. Iar eu vin cu CDurile - unul săptămânal - pentru că atât pot să fac.
Campania de sprijin pentru muzică va dura până în 2009. Cu o singură condiţie: să nu fie un glas în pustiu. Cu alte cuvinte, să aibă un feedback.
Filmul pe care îl recomand azi este o producţie japoneză a anului 2004.
De fapt, Casshern nu este pur şi simplu un film, pentru că el împrumută foarte mult din tehnica de lucru a anime-urilor - nu doar datorită tehnicii de filmare folosite (blue/green screen), ci şi datorită temelor. Iar acest lucru nu constituie o surpriză, dacă ne gândim că sursa de inspiraţie a producţiei este chiar un anime, Neo-Human Casshern din 1973.
Povestea este una cu tentă SF: într-un viitor distopic, omenirea încearcă să îşi revină după sfârşitul unui război distrugător. Un om de ştiinţă japonez anunţă descoperirea unui tratament genetic pentru reîntinerirea celulelor corpului uman şi primeşte sprijin guvernamental pentru cercetare. Dar, în timpul cercetării de laborator, se întâmplă un accident în urma căruia apare o rasă mutantă - iar această rasă mutantă, persecutată de autorităţi, îşi propune distrugerea omenirii. Singurul obstacol în calea acestui plan este Casshern (Gardianul).
Însă Casshern rămâne un film. Şi asta datorită mesajului etic (şi profund pacifist) pe care îl transmite. Convieţuire. Nu sunt multe anime-uri care să ne propună acest mesaj. Din păcate, nici filme nu mai sunt prea multe de felul ăsta. Sincer, oarecum, Casshern m-a trimis cu gândul la Solyaris. Pentru că ambele filme combat (cu mijloace comparabile) aroganţa culturală şi autosuficienţa. dar şi pentru că ambele filme îţi solicită răbdarea destul de mult, dacă ai crescut în anii 2000 :)
M-am gândit la o formă prin care să vă recompensez pentru faptul că îmi jertfiţi din timpul vostru şi vizitaţi blogul meu, atunci când aţi putea face atâtea alte lucruri. Mi-a luat ceva timp, însă am ajuns la o concluzie.
Scopul acestei rubrici este de a promova muzica bună, indiferent de gen. Ei bine, de acum înainte nu voi mai promova muzica bună doar prin postarea unei piese şi a unui scurt comentariu, ci voi pune la bătaie câte un CD original din colecţia proprie. În fiecare săptămână. Acesta e modul în care înţeleg să apreciez munca deloc uşoară a artiştilor (adevăraţi). În acest fel, voi câştiga şi eu, veţi câştiga şi voi, va câştiga şi muzica bună în general.
Astăzi, premiul este nemaipomenitul album escm (electric sky church music), al lui BT, produs în 1997. Căştigător va fi cel sau cea care - adăugând un comentariu acestei postări - (îmi) ne va explica de ce îi place BT, sau de ce îi place muzica trance în general. Dar asta, în modul cel mai expresiv cu putinţă, şi nu neapărat în multe cuvinte. Termen: până vinerea viitoare. Textul câştigător va fi publicat pe blog, dacă va exista acceptul autorului.
Pentru inspiraţie la scris, adaug principalul motiv pentru care iubesc escm: remember...
Aştept eseurile voastre. Succes.
PS. Pentru a putea fi contactaţi, vă rog să lăsaţi în comentariile voastre o modalitate de contact (adresă mail sau nr. telefon). Aceste informaţii vor fi şterse la moderarea comentariilor.
Din respect pentru artişti, să le protejăm drepturile de autor.
Am început să încerc să mă trezesc dimineaţa. Pentru că, de obicei, stau nopţi lungi în faţa monitorului de laptop. Uite aşa învăţ că, dacă stau noaptea, am linişte din partea celorlalţi, iar lumea mea mică poate avea o expansiune mai mare decât în timpul zilei (bineînţeles, cu condiţia ca expansiunea sonoră să fie controlată de o pereche de căşti - lucru pe care, înţelegându-l în cele din urmă, mi-am luat căşti noi. Pentru că handsfree-ul de la al meu SE k800i trebuie să aibă, ca orice produs Sony, ceva special, iar în cazul de faţă este mufa....), şi chiar îmi place faptul de a fi liniştit. Sunt în elementul meu şi nu e vorba de un moft, ci de o necesitate.
Mai ales când oraşul în care trăiesc se cheamă Bucureşti, unde locuiesc într-un cartier muncitoresc. Deabia aştept să îmi termin studiile - după aceea mă voi gândi serios dacă rămân aici sau nu. M-am şi gândit unde aş vrea să plec. Prima opţiune ar fi Timişoara, apoi Braşovul şi Clujul (şi Sibiul), apoi Sighişoara, apoi cam orice oraş mare din Ardeal. Dorinţa de a mă întoarce la Bistriţa (adică, acasă) mi se estompează de fiecare dată când ajung acolo şi văd cum (nu) este administrat oraşul. Bun, şi mai sunt nişte variante afară: Viena - care îmi place enorm - poate Amsterdam, poate Vancouver în Canada... dar dacă plec din ţară vreau să mă întorc după câţiva ani. Însă pentru a pleca trebuie să vând casa, şi asta ar fi o poveste cu dus şi întors.
Ei bine, de curând am nimerit pe partea cealaltă a nopţilor lungi - orice lucru are avantaje şi dezavantaje. Mai precis, de când mi-am adus aminte că, citind mai mult de 100 de pagini pe monitor în câteva ore, te poate lua durerea de cap, şi evident te ustură ochii. Lucrurile astea sunt mai evidente noaptea. În plus, mi-a trecut ieri prin cap şi argumentul lui Schopenhauer despre dimineaţă (e de găsit în Aforismele sale, traducerea lui Maiorescu, p. 112, Vestala, Bucureşti 2005): Adevăratul timp al meditărilor este dimineaţa, care şi dealtminteri este timpul nemerit pentru orice fel de lucrare, fie intelectuală, fie trupească. Căci dimineaţa este tinereţea zilei; toate sunt atunci vesele, proaspete şi uşoare, omul se simte în putere şi are toate facultăţile lui la deplină dispoziţie; de aceea să nu şi-o scurteze sculându-se prea târziu, nici să şi-o piardă în ocupaţii sau conversări zadarnice, ci să o privească ca o chintesenţă a vieţii şi oarecum să o sărbătorească.
Ultimul argument, şi poate cel mai puternic, este oboseala care m-a cuprins ieri seară. E adevărat că citesc mult perioada asta, însă de fapt toată lectura pe care o fac nu este altceva decât suportul necesar pentru studiu. Şi totuşi, pentru mine este ceva absolut îngrijorător să pic de somn pe la zece seara, chiar şi după 9 ore de efort intelectual intens - mă apucasem ieri de teza de doctorat în istorie, susţinută la Universitatea Michigan în 2004, a lui Peter Greene despre cultul Sfinţilor în Biserica Ortodoxă Rusă. Am parcurs un sfert din ea, şi ce m-a impresionat cel mai mult a fost bibliografia folosită - nici măcar nu am îndrăzneala să fac comparaţia cu unele teze de la noi.
E adevărat că nu e o senzaţie nouă. Îmi amintesc cum a fost când S. a venit în România, în 2004, şi a predat un curs despre istoria Bisericii Ortodoxe Ruse. Avea doctorat făcut pe temă (în istorie) în State, şi stătuse şi el mult timp prin arhivele de la Moscova. Bineînţeles, vorbea rusa la perfecţie. Eu îmi făceam teza de licenţă fix pe subiectul ăsta, în condiţiile în care materialele disponibile în ţară erau (şi sunt) foarte puţine - de fapt, o singură carte, cu documente, la Biblioteca Naţională, în rusă (minusul meu: nu vorbesc rusa). L-am întrebat dacă are ceva material, iar S. a venit la cursul următor, după o săptămână, cu două sacoşe mari pline cu material de ultimă oră despre subiect - inclusiv colecţii de documente. Şi, când s-a întors în State, a stăruit să mi le dăruiască....
Aşa se face că licenţa mea a ajuns un monstru de 200 de pagini, documentat beton, în condiţiile în care nu am reuşit, în cele două luni rămase până la susţinerea tezei, să folosesc decât o parte din material - care îmi prinde foarte bine la teză. Chiar mă gândeam zilele astea dacă nu ar fi bine să încerc să trec prin nişte arhive. În fond, cu toate că sunt în sociologie, metoda mea de cercetare este analiza istorică. Dar întâi şi întâi trebuie să folosesc materialele pe care le am în casă, iar asta va mai lua ceva timp.
Mă apuc de treabă acum. Azi trebuie să scot însemnările de pe trei cărţi. Poate voi duce şi teza lui Greene până la jumătate (are 523 de pagini, iar eu am rămas ieri la pagina 115). Sper :)
Kyrie eleison. Kyrie eleison. Kyrie eleison.
PS: vineri, 20081024.1058. Mda, uite că, de distrat ce sunt, încep să apăs pe comenzile greşite. În loc să public, am salvat. Shame on me. Acum, publicaţi postare.
Mă gândeam la început să vorbesc în editorialul de azi despre chestiuni economice, sau - eventual - despre cum şi-au bătut joc parlamentarii noştri încă o dată de ideea de proprietate, considerând că scoaterea completă a lui Ion (Ilici) Iliescu de sub urmărire în cadrul dosarului Mineriadelor era un fapt oarecum previzibil - care nu mai poate genera altceva decât lehamite.
Intenţiile mi-au fost date peste cap de declaraţia de sâmbătă a liderului UDMR, Marko Bela, care a spus, la Târgu Mureş, ceva de genul: "Noi considerăm că copiii maghiari trebuie să înveţe în mod obligatoriu limba română. Dar în unele localităţi şi zone, în Târgu Mureş, sau în Miercurea Ciuc sau în Sfântu Gheorghe, şi în cazul copiilor români ar trebui să fie la fel".
În primă instanţă am rămas nedumerit, gândindu-mă că liderul UDMR a uitat în ce fel de ţară trăieşte - stat naţional cu o singură limbă oficială, prin Constituţie. Adică, să tot propui legi cu obligativitatea învăţării unei limbi minoritare - legea va fi declarată automat neconstituţională. Şi mă minunam de tupeul acestui lider politic, care începea să îmi semene cu un lider al extremei drepte româneşti pe care o vreau cât mai repede afară din Parlament.
După aceea mi-am amintit brusc că suntem la o lună şi câteva zile de alegeri, că cetăţenii români de etnie maghiară sunt din ce în ce mai puţini şi totodată din ce în ce mai dezamăgiţi de modul în care UDMR îi reprezintă, ba pe deasupra mi-am dat seama că Marko Bela mai făcuse astfel de declaraţii şi cu alte ocazii, dar întotdeauna înainte de diferite scrutine parlamentare. Aşa că m-am liniştit de tot.
Şi totuşi, chestiunea merită privită cu ceva mai multă atenţie. De ce şi-a ales Marko Bela o astfel de temă? Evident pentru că, din punctul său de vedere, această propunere concretizată într-un proiect de lege, chiar şi respins, îi va aduce înapoi voturile românilor de etnie maghiară dezamăgiţi de incompetenţa UDMR manifestată de-a lungul a 12 ani de guvernare. În zonele în care UDMRul a avut puterea decizională în mână de la schimbarea regimului politic încoace, lipsa de rezultate se vede: Harghita şi Covasna au un PIB care scade într-un asemenea ritm încât ameninţă serios poziţia codaşă a Vasluiului, ocupată în clasamentul PIBului pe judeţe.
Nişte oameni sărăciţi şi rupţi de restul societăţii pot fi mult mai uşor radicalizaţi. Dar a întreprinde acest lucru mai înseamnă ceva: liderii UDMR nu sunt cu nimic mai buni decât liderii celorlalte partide politice parlamentare. A propune ca populaţia majoritară să fie OBLIGATĂ să înveţe limba unei minorităţi este o enormitate, cu nimic mai prejos decât gafele unui Cioroianu sau Adomniţei. Şi ea marchează o deturnare a ideii de dialog intercultural (dialog care trebuie să existe în zonele de confluenţă), spre o idee artificială de imperialism cultural al unei minorităţi.
Astfel că nu îmi rămâne decât să îmi exprim speranţa că declaraţia respectivă nu îi va învrăjbi pe români şi pe românii maghiari. Să îmi exprim speranţa că cei din urmă se vor sătura să fie reprezentaţi pe degeaba în Parlament de aceleaşi figuri. Dar şi să îmi exprim speranţa că electoratul se va prezenta la vot într-un număr suficient de mare pentru ca UDMRul să nu mai acceadă în Parlament - aşa cum a reuşit, in extremis, în 2004.
Sunt ardelean, iar în familia mea există şi unguri, pe care îi iubesc chiar mai mult decât pe restul (pentru că sunt oameni deosebiţi). Prima mea iubire avea mamă maghiară. Am destui prieteni maghiari, tot aşa cum am prieteni evrei şi ruşi. Dar timpul partidelor formate pe criterii etnice - şi a unor dezbateri cu totul gratuite generate de declaraţii iresponsabile - a trecut de mult.
Este probabil unul din cele mai bune zece filme ale anului 2003.
Cu toţii am avut în viaţă, cred, întâlniri cu persoane născute pentru a povesti celorlalţi cât de buni sunt şi cât de norocoşi sunt interlocutorii lor că au de-a face cu ei. Poate unii avem şi rude care se încadrează aici, servindu-ne detaliile fantastice ale unei vieţi încărcate cu momente extraordinare.
Filmul tocmai asta ne comunică - relaţia tensionată dintre un fiu, ajuns matur, şi tatăl grav bolnav. Sătul de nenumăratele poveşti fantastice repetate la infinit ale tatălui său, fiul încearcă să separe realul de imaginar, acum, în ceasul al doisprezecelea. Dacă reuşeşte sau nu, decideţi voi. Din punctul meu de vedere, decizia e luată deja în momentul în care devine clar faptul că filmul îşi propune să fie un basm - chiar dacă unul pentru oameni ceva mai mari :) Iar motto-ul filmului este: the story of my life....
Filmul este nu doar un basm. Caracteristici pe care le-aş considera potrivite ar fi: poetic, înduioşător, alegoric, captivant, magic, câteodată comic şi întotdeauna profund uman.
Pe partea distribuţiei, îi putem găsi pe Albert Finney, Jessica Lange, Billy Crudup, Ewan McGregor (al căui joc m-a impresionat cel mai tare), Helena Bonham Carter (care s-a achitat cu brio de o sarcină foarte complexă), Danny DeVito sau Marion Cotillard. Un cuvânt de laudă pentru regizor (filmul e foarte bine construit) şi pentru soundtrack.
PS: mi-e sincer ciudă că filmul nu a luat niciun premiu, pentru că ar fi meritat atât de mult. Mă consolez însă cu faptul că filmul e în top 250 pe imdb.
Astăzi, o piesă clasică din 1992. Paradoxal, succesul acestui cântec (susţinut de un album reuşit) a antrenat, în cele din urmă, dispariţia duo-ului Shakespear's sister, gândit ca rampă de lansare pentru Siobhan Fahey. Ironic, piesa a ajutat mult startul carierei solo (atât cât a fost) a lui Marcella Detroit ...
Aşadar: în onoarea unei trupe dispărute prea devreme, alcătuită din două doamne care nu s-au stimat reciproc niciodată - stay.
PS: secţiunea de bridge, cu intervenţia lui Siobhan, e fantastică.
Mi-a revenit sporul în studiu. E o veste bună pe care o aşteptam de atât de mult timp... şi vreau să profit de asta atât cât pot, pentru că timpul meu este pe terminate. Am reuşit în sfârşit să depăşesc, pentru o perioadă mai mare de o zi, bariera celor 100 de pagini de lectură de specialitate zlnică. Este un câştig pe care nu îl mai pot pierde; nu am voie.
Am petrecut săptămâna citind. Atât ştiri (şi este un trend care - evident - va deveni tot mai puternic, că doar ne apropiem de alegeri), cât şi - mai ales - cărţi. În primul rând, cele cumpărate de curând - în mod normal, până duminică vor fi gata citite.
Am avut ieri parte de un intermezzo - m-a invitat A. la el, şi am petrecut seara discutând cu B.R. şi cu M.C. despre concertul Iron Maiden - B. a fost foarte impresionat de concert, mai ales în comparaţie cu concertul Metallica, de care fusese dezamăgit (în primul rând datorită ne-implicării publicului). Well... Seara s-a prelungit până târziu în noapte, cu muzici bune, vinuri roşii şi, la un moment dat, cu ţigări de foi, aduse de unul din noi. Nu fumez, nu fumez niciodată. Ieri însă, pentru a nu face notă discordantă, am acceptat ţigara oferită şi, trăgând din ea, mă gândeam la starea mea de spirit de zilele astea.
În clipa asta, combin scrisul cu cititul. Cum tot nu reuşesc să adorm (e aproape 1am), am pus muzică şi, profitând de linişte, trag tare ca să termin o carte; iar, din când în când, scriu aici. Oricum, am ajuns acasă târziu, astăzi am avut o repetiţie, şi asta îmi dă şi mai puţin ghes spre somn. Ca să mă liniştesc, ascult muzică deja selectată - îl am musafir în seara aceasta pe Arvo Part, cu ale sale spiegel im spiegel, Simfonia numărul 3 - partea I - şi excepţionala compoziţie intitulată tabula rasa.
Acest editorial - venit cu întârziere, în buna tradiţie a acestui loc - nu îşi propune să trateze un subiect general. S-au întâmplat lucruri importante şi revoltătoare săptămâna trecută în frumoasa şi nefericita noastră ţară, dar de data asta vreau să scriu ceva pozitiv.
Acum fix un an era lansat stranum53.blogspot.com. Cu alte cuvinte, fix în acest moment blogul intră în al doilea său an de existenţă. Aşa că destup o şampanie şi beau în sănătatea lui (de fapt e o bere Paulaner brună scoasă din congelator - e de-a dreptul excepţională, merită să încercaţi).
Nu e nici pe departe momentul pentru a trage linie în acest moment. Şi totuşi: de 13 octombrie 2007 mă despart 60 de postări şi multe învăţăminte. Şi destule realizări. Blogul acesta a dat un nou sens vieţii mele în ultimul an. Vreau ca lucrurile să continue în aceeaşi direcţie.
Profit de week'toriAl-ul de azi pentru a anunţa că urmează noi schimbări. Deoarece nu sunt mulţumit de felul în care (nu) mă ocup de pegma, rubrica trece în conservare, cu promisiunea de a fi reactivată în momentul în care voi avea iar timpul necesar pentru a citi literatură. Vina este exclusiv a mea, pentru că mâ gândisem că pregătirea tezei nu îmi va lua tot timpul - iată că m-am înşelat. Pegma va fi înlocuită - începând cu săptămâna viitoare, sper - cu o rubrică despre (ceea ce văd în) Bucureşti.
Aceasta nu este singura schimbare. Dar vreau să păstrez surpriza până la capăt, aşa încât nu divulg nimic şi vă invit să rămâneţi aproape :)
Nu este Anul Nou, dar eu sărbătoresc; aşa că azi mi-am pus o dorinţă şi cred că se va împlini, pentru că aşa au arătat augurii. Cu toate că nu cred în auguri; dar cred în semne - şi tocmai am primit unul.
Filmul pe care îl recomand azi este o coproducţie anglo-franco-belgo-româno-germană a anului 2005. Pe scurt, ni se povesteşte cum soldaţii combatanţi în Primul Război Mondial au sărbătorit împreună ziua de Crăciun a anului 1914, încheind un armistiţiu peste capetele şefilor militari din comandamente.
Acum, sincer vorbind, realitatea factuală nu a fost chiar asta. Oamenii nu au mers în mod liber pe no man's land, nu au fost concerte live ale soliştilor de operă la faţa locului, iar soldaţii nu au jucat fotbal unii împotriva altora pe câmpul de luptă, părăsindu-şi tranşeele. Dar aceste înflorituri dramatice, poate considerate necesare acţiunii, poveştii filmului, nu alterează cu nimic semnificaţia gestului real, din 25 decembrie 1914, al trupelor antrenate în conflict. Care au trecut peste un război vremelnic pentru a sărbători (împreună, deşi în tranşeele lor) Pacea. Şi naşterea Celui numit şi Dumnezeul Păcii. Este, poate, cel mai frumos compliment făcut Crăciunului de oameni, pe parcursul secolului XX - ceea ce recomandă vizionarea filmului pentru data de 25 decembrie.
Joyeux Noel - o poveste emoţionantă şi tristă, o poveste care pune, în cele din urmă (dincolo de mesajul de unitate europeană), o singură întrebare: la ce a fost bun acest conflict fratricid?...
Fără prea multe cuvinte, cântecul de azi ne duce în nordica Finlandă (mai atrasă de rock decât de alte genuri muzicale). Sunt două motive pentru care alegerea de azi este Stratovarius: 1. mesajul (şi ceea ce numim generic atitudine); 2. solo-ul de chitară dinspre final.
Aştept să se deschidă, luni, BCU, să dau năvală acolo şi să fac în câteva luni ce n-am făcut în doi ani :) Adică, va fi distractiv. La figurat, evident. Măcar, bine că odată cu toamna mi-a revenit şi pofta de lucru - mă temeam că acest lucru nu se va mai întâmpla niciodată.
În aşteptare, ies foarte puţin din casă. Adică nu prea ies. De obicei - ca în noaptea asta - pun muzică (clasică), aprind beţişoare parfumate şi citesc pentru teză. Simt că am ceva mai puţin chef de comunicare decât de obicei, pentru că încerc să plonjez cât mai adânc în lumea mea interioară. Am înghiţit în ultimele zile sute de pagini de Victor Kernbach şi Sergiu Grossu. Primul e scorţos şi mi se pare cam marxist, iar al doilea scrie lăbărţat şi mi se pare pe alocuri foarte subiectiv, nemaivorbind că păstrează reflexe anticlericale, ceea ce e un mare păcat, pentru că i-au trecut prin mână nişte materiale nemaipomenite. Bun, şi eu sunt subiectiv. Trebuie să revin la Emile Durkheim, unde am întrerupt lectura. Rămâne să iau ce mă interesează şi să văd ce pot folosi.
Deşi stau aproape tot timpul acasă, nu ştiu cum se face, dar am o dezordine cumplită în cameră (fac ordine zilnic). Bineînţeles, hârtii. Dar şi bonuri, chitanţe, acte, chei, telecomanda de la staţie. Şi cărţi, multe cărţi. Dezordine e şi în laptop - iar când pun ceva în ordine mă îngrozesc de câte mai am de făcut. Cel mai grav e că şi teza nu e încă foarte bine ordonată.
Ca şi cum biblioteca nu-mi era destul de încărcată (şi în bună parte dezorganizată), am trecut week-end-ul trecut printr-o librărie. Am ieşit de acolo cu Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii '30 (Polirom 2007), Sacrul monstruos. Mitologie - mitistorie - folclor românesc (Paideia 2007) şi piesa grea, Opiul intelectualilor (Raymond Aron, Curtea veche 2008). Le-am răsfoit. De la ultima carte am cele mai mari aşteptări. Dacă tot nu mă pot stăpâni să-mi las banii prin librării ...
Am ascultat săptămâna asta Stravinsky, muzica lui de balet. Brrr. Puţin cam prea modern pentru mine. Am reţinut doar prima parte din Orpheus. Mai am Apollo, Agon, Petrushka şi Pasărea de foc (pe care am mai ascultat-o, mai de demult). Îmi tremură spinarea când mă gândesc, dar şi mai tare mă omoară curiozitatea. Până acum, tot Ravel e preferatul meu.
Octombrie m-a surprins cu o vreme destul de caldă şi cu metrouri înfiorător de pline. Adică, s-au întors studenţii, şi asta se vede când intri în staţii. Iar cei de la Metrorex, în loc să cumpere trenuri noi sau să îmbunătăţească condiţiile de transport, instalează o televiziune cu circuit închis... Asta chiar numai la noi se poate întâmpla. Totuşi, începutul anului universitar aduce veşti bune - va veni sora mea în oraş pentru cursuri (adică o voi vedea în sfârşit mai des, că deja începuse să mi se facă dor de ea) şi am prieteni de suflet care tocmai s-au stabilit aici, tot pentru cursuri. Şi sunt dornici să ne întâlnim.
Nu reuşesc să adorm nopţile. Deşi iau câteodată somnifere şi tot tacâmul. Chiar dacă sunt obosit - nu are niciun efect. Am încercat şi cu cantităţi industriale de palincă, adusă de acasă, luată înainte să mă întind - degeaba. Nu adorm şi pace. Aşa că deocamdată m-am resemnat şi, ca în clipa de faţă (e ora 5.27am acum la Bucureşti) încerc să mă adaptez, adică să lucrez noaptea, gândindu-mă că am linişte, ceea ce contează foarte mult.
Până în februarie va trebui să termin teza în prima ei formă. E un termen ambiţios, dar chiar nu vreau să treacă un an întreg fără job. Dacă nu profit de dispoziţia bună de acum, lucrurile se vor aglomera foarte mult la anul. Nu îmi permit luxul ăsta.
Aştept să îmi apară articolul despre globalizare, publicat. E nerăbdarea aceea pe care o ai atunci când ţi se publică primul articol pe hârtie, într-o revistă pe care o poţi ţine în mână şi răsfoi (spre deosebire de revista virtuală care mi-a publicat până acum teza de disertaţie şi părţile din proiectul de cercetare). Articolul acesta e un copil drag, care a fost zămislit cu greu - mi-a fost necesar foarte mult timp să îmi formez viziunea. Dar acum sunt foarte bucuros. Deabia aştept să aşez revista în bibliotecă.
Acum, sunt curios să văd cum va fi sfârşitul de săptămână. Întotdeauna alerg cel mai mult în week-end, asta mi-e soarta. Sper să am timp să mă ţin şi de norma zilnică de citit (100 de pagini). În fond, pentru asta am renunţat deocamdată la job. Trebuie să trec şi pe la facultate. Dar nu mă grăbesc. Ar fi foarte bine să reuşesc să mă organizez.
Cu alte cuvinte, zeii cei mititei. Fără niciun menajament, voi spune că the minigods este o distopie.
Autorul cărţii: Kristine Saint-John, lingvist şi traducător, pictor de succes şi scriitor. Dar, pe lângă toate astea, şi catolic convins.
Scria la apariţia cărţii, în 1984: God's creation is an endless array of wonders, colours and forms, varied and rich, stupendous in their diversity both in the natural world around us and in the spiritual values of love, truth, justice, and peace and the achievements of mind and soul. By contrast, there is remarkable uniformity in evil. It is almost dull in its predictability, its colourless stupidity, its destructiveness, its senseless approach to life. Thus whether seen as a futuristic fiction brought to mind by some worrying developments in the mother of parliamentary democracies, or in the harsh realities of life under dictatorships - be it in Nazi Germany, Eastern Europe, South America, or elsewhere, be it now, in the past or in the future - evil is always the same and can be recognized instantly. But the preliminary symptoms are insidious and it is for us all to spot them as soon as they occur before the disease spreads. Our task is to be always vigilant constant on the watch.
Cartea este publicată în 1984, iar acest fapt constituie un elogiu evident adresat lui George Orwell şi alei sale nineteen eighty-four, care dealtfel este, din punctul meu de vedere, una din sursele de inspiraţie ale the minigods, alături de derapajele guvernării lui Margaret Thatcher.
Ca şi în 1984, acţiunea se petrece într-un viitor relativ apropiat (2039), la Londra, într-un stat supertehnologizat dar lipsit de libertate. Deoarece romanul este scris sub forma unui jurnal, tonul este mai personal şi mai direct. Personajul principal este un tânăr cercetător, născut pe 31 decembrie 2000, care începe dintr-o dată să urce - în mod inexplicabil - treptele ierarhiei sociale într-o societate cu nimic diferită, în fond, de cea comunistă a anilor '80 din Europa de Est (poate totuşi ceva mai puţin haotică). Pe de altă parte, atmosfera cărţii mă face să mă gândesc la un film foarte bun, văzut recent - children of men - datorită aluziilor legate de imigraţie.
Nu pot spune nimic mai mult despre carte decât a spus autorul ei, în rândurile citate mai sus. Pentru mine, the minigods este în esenţă un manifest pentru libertate şi curaj. Deasemenea, mă face să mă întreb care este valoarea unei democraţii în care libertatea cuvântului nu este urmată de schimbare în bine - adică nu este luată în serios. Aşa cum se mai întâmplă pe la noi.
Preview:
A. Oh, Doamne! Trebuia să ne fi ridicat împotriva sistemului chiar de la început. Nu trebuia să fi tolerat puţinul, fiindcă avea să urmeze multul, tot aşa cum noaptea urmează zilei. dar, atunci, în zilele acelea, nu părea că lucrul avea mare importanţă - peste tot ţara era liberă, sau, cel puţin, aşa se susţinea, şi, deşi asta nu schimba cu nimic lucrurile, oamenii puteau să vorbească liber despre ceea ce gândeau. Tocmai acest fapt a stat la baza întregii nenorociri: oamenii vorbeau liber despre ceea ce gândeau şi asta nu schimba cu nimic lucrurile.
B. Căpitanul a scos o hârtie şi a citit foarte repede pe un ton egal şi neutru: "Nr. 23476906687, ai fost găsit vinovat de crime majore la adresa Naţiunii. Tribunalul C 249 al Regiunii 177 a pronunţat sentinţă de condamnare la moarte "in absentia", sentinţă care va fi executată pe loc". În timp ce el vorbea, doi din oamenii lui s-au aşezat între noi doi şi John, băiatul nostru. S-a auzit o răpăială scurtă şi John a fost jos pe podea, mort. Căpitanul a aruncat pe masă hârtia cu Ordinul Tribunalului şi cei cinci oameni au ieşit. Totul nu durase nici măcar un minut. Nici n-am înţeles imediat ce se petrecuse.
C. Când n-am chef de lucru, cum n-am astăzi, citesc la întâmplare din cărţi sau ziare, care-mi amintesc lumea de altădată... de cum arăta libertatea. Libertatea... Atunci când o ai, când te bucuri de ea, nu-ţi poţi imagina cum arată viaţa fără, cum e atunci când o pierzi. Nu, n-am folosit cuvântul potrivit: a pierde; n-a fost pierdută, a fost alungată, hăituită până la pieire de hoardele morţii. Şi cu toate astea, ea, Libertatea, se ascunde în vieţile oamenilor, bate odată cu inimile lor, strigă ca o stafie în zorii zilei sau în toiul nopţii, atunci când în linişte ciocăneşte la uşa somnului şi ne aminteşte cum e când trăieşti...., când trăieşti liber.
(ediţia românească: Fiul Principalului, ed. Uranus, Bucureşti 1990, traducere din engleză de Oana Chiriţă-Ceara)
Este absolut normal să dorim să trăim decent. Mai ales după perioada de incredibile constrângeri a neo-stalinismului de tip românesc al anilor '80, când - în România - istoria mergea înapoi. Ieşind din comunism, am nimerit, dezorientaţi, în plină societate de consum - iar asta nu este nici ideologie şi nici vorbă goală. În acest tip de societate, consumul este în interesul tuturor actorilor economici.
Însă acum trebuie să învăţăm şi să nu mai uităm niciodată că, în orice tip de societate, consumul depinde de producţie. În consecinţă, nu putem mări salarii fără să crească volumul producţiei - aceasta este o lecţie de economie de la care actualul Guvern şi Parlament au tras chiulul cu brio, săptămâna trecută, ca şi în (multe) alte ocazii.
Că aceste instituţii se comportă extrem de iresponsabil - şi asta chiar dacă nu ţinem cont de actuala conjunctură economică internaţională cu totul nefavorabilă - nu mai e de mult timp o surpriză. Dar concluzia care se trage este că actualul guvern se comportă, dacă nu ca un guvern de stânga, atunci sigur ca un guvern populist şi demagog.
Problema fundamentală nu este situată însă în eşichierul politic. Nu - ea se situează la nivelul fiecăruia dintre noi. Noi, cetăţeni care nu prea ştim cum arată şi cum se comportă o economie adevărată, iar asta e una din moştenirile vechiului regim. Pentru noi economia încă reprezintă o pălărie de magician, din care guvernul, ca un scamator, face câteva pase cu mâinile şi scoate apoi salarii şi pensii mai mari. Iar această lipsă de cultură nu îi este imputabilă guvernului, care doar profită de ea, ci acelora dintre noi care nu au de gând să îşi acopere lipsurile de pregătire, considerând că nu au lipsuri. Economiştii trebuie să iasă din birouri şi să treacă la tablă, adică să educe societatea.
Altfel, dacă vom rămâne cu o perspectivă magică asupra economiei şi a modului în care ne primim salariile - iar asta, coroborat cu guverne precum cel actual - se va întâmpla ceea ce s-a întâmplat de curând (2006) în Ungaria, când un guvern socialist a dat drumul la pensii şi salarii mărite, pentru a rămâne la putere. Şi a fost reales, şi încă este la putere.
Ştiţi cu ce preţ? Cu un deficit bugetar de 9% care a dus ţara direct în braţele unor programe dure de austeritate (adică îngheţarea proiectelor de dezvoltare), cu inflaţie care a făcut ca toate măririle salariale să nu aibă efect şi cu oamenii ieşiţi în stradă, timp de mai multe luni, să protesteze împotriva guvernului. Oare noi ne permitem acest lucru?
Este filmul care a marcat poate cel mai clar renaşterea cinematografiei germane. Intrată oarecum într-o perioadă mai puţin fastă după lansarea das boot din 1982.
Povestea decurge (pe scurt) în felul următor: 1989, Berlinul de Est, R. D. G. Alex Kerner, un tânăr de vreo 20 de ani, lipsit de tată (fugit în Vest în 1978 - de fapt la doar câţiva kilometri, în Berlinul de Vest) participă la o manifestaţie împotriva regimului înăbuşită cu forţa de poliţie. În momentul în care este arestat (şi "mototolit" puţin de angajaţii STASI) se întâmplă să fie văzut de mama lui, care se întorcea spre casă cu taxiul (blocat de intervenţia poliţiei). Christiane Kerner îşi pierde cunoştinţa şi ajunge la spital, în comă. Când Alex, eliberat din închisoare, ajunge la spital, medicul îl avertizează că inima mamei sale este atât de slăbită încât nu va rezista la niciun fel de şoc. Astfel că Alex va face tot ceea ce îi stă în putinţă pentru ca mama sa să continue să trăiască în R. D. G., în timp ce, în realitate, lucrurile se schimbă radical ...
Astfel că filmul tratează de fapt acea stare numită "Ostalgie" - nostalgia pentru Est. Adică pentru Germania de Est. O lume a fiecăruia în care schimbările bruşte din Germania fostă comunistă a anului 1990 sunt refuzate, sau, cumva, reluate într-o perspectivă diferită. Mai demnă. Un sentiment încercat de foarte mulţi est-germani după Reunificare.
Dincolo de actori, un cuvânt şi pentru Yann Tiersen, care asigură soundtrack-ul (din punctul meu de vedere, mai bun decât în Amelie).
Pe mine good bye, Lenin! mă face să mă gândesc - de fiecare dată când îl văd - la familia mea atunci (în 1991 mama ajunsese în Austria, la Salzburg, şi primise - după multe greutăţi - dreptul de şedere şi dreptul de lucru, ca azilant politic, din cauza minunatelor mineriade. Urma să mergem şi noi, copiii ei, acolo, dar i s-a făcut teamă şi s-a întors în România, unde s-a mai zbătut ani buni într-un semicapitalism cu nimic diferit faţă de comunismul de dinainte. Şi, da, şi în familia noastră tatăl meu a fost absent, iar eu sunt fratele mai mare). Veţi înţelege paralela cu filmul, dacă îl veţi vedea. Merită din plin.
Din păcate, cântecele bune formează o minoritate în marea masă a producţiei muzicale. Din fericire, avem câteva indicii pentru a ne ghida, pentru că altfel ne-am pierde sau am ajunge o simplă masă de manevră a caselor de discuri.
Câteodată, pentru a avea succes, un cântec trebuie să nu fie unul de mainstream, şi adevărul este că îmi plac mai mult cântecele mai puţin cunoscute, pe care le descopăr prin efort propriu, decât cele promovate - şi uite aşa nu mă mai uit la televizor şi nu mai ascult posturile de radio, iar singurul meu contact cu media este internetul.
Mai demult ascultam everything but the girl, cântând missing (în 1994). Eram încă în şcoala generală, şi mă minunam de vocea solistei. După aceea, câţiva ani mai tărziu, am fost entuziasmat de schimbarea din stilul ebtg care a avut loc odată cu lansarea albumului din 1996 (walking wounded).
Şi iată că de curând, rătăcind pe youtube, am dat peste un videoclip lansat anul trecut, de Tracey Thorn, de data aceasta solo, în cadrul albumului out of the woods. E unul din cele mai reuşite videoclipuri pe care le-am văzut - şi în propoziţia asta (vă veţi convinge vizionând clipul) se află şi o doză de naţionalism... dar şi faptul că Tracey Thorn este modelul perfect de anti-vedetă.
Am plecat din Bucureşti duminică dimineaţa, pe la ora 9am, iar seara am ajuns la Arad. Am călătorit cu acelaşi microbuz Mercedes al Petrom (şi cu acelaşi şofer) - geamurile erau acum fumurii. Mi-am ales un loc în faţă şi nu am de ce să regret lucrul ăsta. În microbuz a fost mai mult spaţiu decât anul trecut.
La Arad, am petrecut noaptea tot într-un hotel Petrom, însă acum nu am stat în motelul din afara oraşului, ci la hotelul Residence Petrom, situat foarte aproape de centru, unde am avut parte de un confort foarte bun. Am mers şi prin oraş (am prins un concert al lui Ovidiu Lipan Ţăndărică - care ne ascultase câteva minute cântând chiar la intrarea noastră în hotel, cu bagajele în mână), ne-am plimbat prin centru - ploua şi era foarte târziu. Mi-am amintit puţin de aerul din Ardeal, de aerul unui oraş transilvan - deşi Aradul e situat, evident, în Banat.
Am petrecut noaptea în faţa televizorului, de vreme ce 1. nu mă mai uit la televizor din 1998 şi 2. în incinta hotelului se aflau şi Lipan Ţăndărică cu trupa, şi au cântat - tare - până pe la 3am, de aşa manieră că nici să fi vrut nu aş fi reuşit să adorm.
Am ieşit din ţară luni dimineaţa, pe la Nădlac, ca de fiecare dată. În Ungaria am mers pe drumul obişnuit până la Budapest, prin Mako, Szeged, Kekskemeti. Am observat că pe posturile lor de radio se difuzează acum mult mai multă muzică autohtonă decât anul trecut. După Budapest am mers spre Balaton şi am adormit.
În Slovenia (voi scrie aşa cum îşi scriu slovenii numele ţării - Slovenija) am intrat seara. Am ajuns la ambasada noastră din Ljubljana, ambasadorul ne-a primit cu ceva tare, iar după aceea am venit spre Adergas.
Stăm într-o fostă mănăstire catolică, construită în 1678, transformată - din lipsă de vieţuitori - în casă de oaspeţi a Bisericii Romano-Catolice. Suntem câte patru în cameră, iar condiţiile pe ansamblu sunt sensibil mai bune decât condiţiile de care am avut parte în Franţa în vară. Atmosfera de grup e mult mai bună şi pe deasupra suntem trataţi cu mai multă consideraţie şi atenţie de gazdele noastre. Nu vreau să spun că în Franţa am fost discriminat sau tratat prost, dar aici e altceva.
Am luat marţi contact cu o parte din Adergas. Adergas e un sat, dar un sat urbanizat (seamănă cu o staţiune), iar munţii (superbi) se află la doi paşi. Luni seara ninsese, aşa că marţi de dimineaţă am făcut câţiva paşi prin zăpadă, pe o cărare de munte. Casele din Adergas sunt asemănătoare cu cele din Austria şi Germania, dar pe mine mă trimit cu gândul la reşedinţele americane, pentru că sunt mari, solide, fără gard sau cu gard viu, dotate cu gazon. Cei mai mulţi oameni de aici lucrează la Kranj sau chiar la Ljubljana, dar am impresia că Adergas nu este cu totul mort din punctul de vedere al turismului - dovadă traseele de bicicletă şi pârtiile de ski.
Marţi după-amiază am plecat la Maribor. Centrul oraşului este foarte frumos, în stil german. Am fost primiţi de episcopul romano-catolic şi după aceea de primar, la primărie, într-o sală medievală reamenajată, veche de 500 de ani. Primarul era un tip foarte modern, şi în seara aceea era bucuros că se deschisese sezonul de ski, odată cu ninsoarea din noaptea precedentă. [...]
Ieri am făcut câteva plimbări. Dimineaţa am mers la supermarket (unul conceput pentru satele din zonă, căci nu am văzut în sate chioşcuri sau magazine săteşti ca la noi, ci doar baruri pentru turişti) - există un lanţ de supermarketuri foarte bine reprezentat aici, Merkator. Nu am găsit mare lucru de cumpărat, am luat doar o sticlă de vin (nu la fel de bun şi mai scump decât vinurile din Franţa sau de la noi) şi câteva vederi. Nu ştiu ce produse specifice au şi nu vreau să cumpăr bomboane şi şampoane. Mi-a plăcut că Slovenija e în tranziţia spre euro, şi în supermarketuri şi mare parte din magazine se poate plăti atât în tolari cât şi în euro. Tranziţia se va încheia la 1 ianuarie 2004. Pe ansamblu preţurile mi s-au părut mari, dar salariul mediu pe aici este în jur de 800-1000 de euro.
După-amiază am plecat la Kranj. Frumos oraş. Mi-a plăcut muzeul de istorie vizitat, catedrala şi mai mult, dar felul în care arată oraşul cel mai mult. Acelaşi tip de case, străzi curate şi foarte bine asfaltate, transport în comun mai bun decât cel din Bucureşti. Un cuvânt de bine şi pentru blocurile de aici (în Kranj am văzut blocuri de 3 şi 7 etaje), care au cu totul alt aspect decât cutiile de carton scorojit din România.
Mi-a fost clar că pentru iugoslavi comunismul a fost cu totul altceva decât pentru noi. Slovenija a avut şi şansa de a nu fi atrasă în război cu Belgradul în 1991 (confruntările au durat câteva zile, iar comandanţii sărbi au înţeles foarte repede că nu pot menţine poziţiile), ceea ce a lăsat ţara fără stricăciuni produse de război şi cu cele mai competitive ramuri ale industriei iugoslave pe teritoriul său (industria de produse electronice, de exemplu), fără a mai vorbi de faptul că încă din timpul existenţei federaţiei iugoslave salariile erau de două ori mai mari în Slovenija decât în Serbia, de exemplu.
În timpul vizitei noastre la muzeul din Kranj, ghida a încercat să ne explice cum a evoluat civilizaţia pe teritoriul care constituie azi statul sloven. Era evident că îi făcea plăcere să aibă ocazia de a vorbi în engleză. A pus accentul pe faptul că slavii care au venit aici au găsit o populaţie romanizată care i-ar fi asimilat (dar atunci de ce a fost adoptată o limbă slavă?). Nu cred că slovenii îşi pot atribui cu succes o origine latină. Oricum, din vizită am rămas cu o impresie ciudată, mai ales că la plecare ghida ne-a spus un banc în care ironiza dimensiunile reduse ale Sloveniei - de unde am dedus că nu se împăca cu gândul de a trăi într-o ţară de dimensiunea unui judeţ. Am mai intrat câteva minute şi în catedrală, aflată la doi paşi de muzeu. Foarte frumoasă.
Astăzi vom merge la Nova Gorica. Dacă vom avea timp, vom face o plimbare pe malul Adriaticii, însă prioritar este concertul nostru de la Milenski Grad. Ieri seară am ajuns la Ljubljana, iar impresia pe care am avut-o a fost aceea a unui centru foarte frumos (cu o cetate medievală pe un deal), potrivit pentru a fi vizitat seara.
B. 20021210.8225 marţi Bucureşti
Continui cu după-amiaza zilei de joi.
Am mers la Nova Gorica (oraş situat "peste gard" de Gorizia, din Italia - slovenii şi italienii încă au o dispută teritorială în zona asta) şi am fost plimbaţi printr-o mănăstire dotată cu o bibliotecă veche absolut fabuloasă, cu (mii de) cărţi datând inclusiv din secolul XV şi cu catacombe care adăpostesc, printre altele mormântul lui Carol X de Bourbon, rege al Franţei. Interesantă graniţa (mănăstirea era situată chiar pe linia de demarcaţie)... puteam arunca cu pietre în casele din Italia - scriu asta gândindu-mă la vorba lui Mark Twain despre unele regate ale vasalilor regelui Arthur, în care nu poţi fi sigur că o piatră aruncată nu va ajunge, cumva, în regatul vecin ... Pe ansamblu, Nova Gorica - al treilea oraş al Sloveniei, "oraşul trandafirilor" - mi-a plăcut.
Am trecut şi pe la primărie, iar după aceea am ajuns la Milenski Grad. Se afla acolo o biserică aruncată pe un vărf de deal, cu o panoramă absolut superbă asupra oraşului, şi numai şi pentru asta o vizită acolo merită.
Vineri am făcut cunoştinţă, la Adergas, cu un grup polonez, venit joi seara. ei bine, o observaţie de ansamblu: la sfârşitul dejunului partea ocupată de noi era curată (dusesem la bucătărie toată vesela şi tacâmurile), în timp ce în partea "poloneză" era haos. Mai mult, gazdele noastre ne-au pus în faţă o sticlă de vodka. Noi am luat 50 de grame, cu toţii - era micul dejun - iar când sticla a ajuns la ei conţinutul s-a înjumătăţit imediat...
După dejun am mers la o bere cu băieţii. Am făcut eu cinste, iar 4 beri (0,33l) au costat 1,360 tolari, ceea ce înseamnă aproape 6 euro, sau 200,000 de lei. Erau prea amare, iar în barul din Adergas era doar bere slovenă. Berea neagră pe care am luat-o de curiozitate nu avea nimic deosebit şi, pe lângă asta, cel care ne servea ne-a luat de polonezi.... brrr!
După amiază am plecat la Ljubljana. Am mers întâi la reşedinţa arhiepiscopului romano-catolic de Ljubljana, un om simpatic dar cu o privire ciudată (doi ochi complet diferiţi ca expresie). În afară de slovenă şi italiană vorbea engleză şi franceză. Ne-a primit puţin mai distant; am vizitat apoi capela palatului (cu vizibile influenţe bizantine în frescă) şi câteva saloane.
După aceea am fost duşi la Seminarul din Ljubljana (destul de vetust, spre surprinderea noastră), dar ne-a impresionat foarte mult biblioteca - conţine 16,000 de volume şi nu s-a schimbat deloc din secolul XVIII, când a fost inaugurată. E adevărat că nu am văzut ediţii în elină sau ebraică biblică, însă bibliotecarul ne-a arătat o ediţie publicată în 1520 şi prima Biblie integrală în limba slovenă (cu caractere latine), tipărită în 1584 (adică cu mai mult de un secol înainte de apariţia Bibliei de la Bucureşti), la Wittenberg. De acolo am plecat la un liceu confesional, care ne-a luat literalmente ochii prin dotări. Totul părea nou, cu nişte laboratoare echipate absolut inimaginabil în România, cu un post de radio la subsol. Dar şi cu sponsori privaţi foarte puternici (cum ar fi principala companie de telefonie mobilă din Slovenija).
Am trecut şi prin catedrala Sfântul Nicolae din Ljubljana. Este echivalenta Patriarhiei Române în Bucureşti, dar are un caracter monumental. Totuşi, ca orice catedrală occidentală, lasă o impresie rece şi distantă, subliniată de lumina difuză. Pentru a încheia cele scrise despre Ljubljana, voi mai spune că, spre mirarea mea, am văzut acolo şi blocuri cenuşii, mai puţin aspectuoase decât cele din Braşov, de exemplu. Dar oraşul merită o vizită întinsă pe mai multe zile.
Am ajuns seara târziu înapoi la Adergas. Eram cu toţii într-o cameră şi trăgeam concluziile în urma turneului, când a apărut brusc Kate (de fapt Katarina), una dintre poloneze, care s-a prezentat într-o manieră foarte directă (chiar prea directă), iar apoi şi-a adus imediat colegii de grup.
Trebuie aşadar să notez că polonezii beau foarte mult (au venit cu cocktail-urile şi cu dozele de bere după ei - nu numai băieţii, ci şi fetele); una e când ştii asta din auzite şi altceva e când vezi cu ochii tăi. Totuşi, i-am pus la încercare cu palinca luată de acasă (2 litri, pentru orice eventualitate - în decembrie nu strică să te încâlzeşti puţin), şi, dacă din 2 litri am rămas cu mai puţin de jumătate de litru, ei s-au cam dat peste cap. Mai spun că, din 8 fete venite pe nepusă masă în ospeţie la noi, cel puţin 6 arătau nemaipomenit, iar bărbaţii erau foarte solizi. Gaşca s-a spart pe la 2am.
În încheiere, despre posturile de radio. Nu am reţinut un anume post de radio în Slovenija; în general se difuzează (prea) multă muzică autohtonă. Nu asta ar fi grav (şi în Franţa e la fel), cât faptul că muzica pop slovenă e mediocră. Bine orchestrată, bine produsă în studio, dar după un tipar tipic occidental, care nu îi este propriu. Rapul sloven mi se pare nenatural, forţat; se pune accentul pe muzica pop-rock.
Dar impresia pe ansamblu despre ţară este foarte bună. Infrastructură extrem de bine pusă la punct (nişte autostrăzi ca hârtia, adesea suspendate), multă curăţenie, munte, mare, obiective culturale, oameni primitori. Slovenija este o bijuterie în miniatură. Am fost norocos să trec pe acolo.
Carte scrisă în 1969, de Jacqueline Susann (1918-1974), cu evidente trimiteri autobiografice. Este un roman în cheie (comparaţi cu filmul recent the devil wears Prada).
Jacqueline Susann este o persoană foarte inteligentă (IQ 140), care nu a făcut niciodată facultatea, optând - contrar dorinţei familiei - pentru o carieră în actorie. Din această cauză, toate scrierile ei vor avea ca fundal show-bizz-ul. Nu ne vom mira astfel dacă vom afla că autoarea a fost unul dintre primii scriitori care şi-au promovat în mod susţinut cărţile, fără însă ca succesul ei să se bazeze în principal pe promovare. Cea mai cunoscută carte a lui Susann este Valley of the dolls, dar eu vreau să prezint The love machine.
Citind cărţile lui Susann ai senzaţia că parcurgi o rubrică foarte lungă şi extrem de picantă de bârfe din lumea celebrităţilor. Scriitura trece în plan secund, pentru că povestea în sine capătă preeminenţă (Jacqueline Susann s-a considerat un scriitor tematic), aşa încăt se poate oarecum spune că The love machine nu este chiar o operă literară. În mod sigur, nu una în sensul clasic. Dacă kitsch-ul, sadismul bărbaţilor şi masochismul femeilor ar fi criterii de departajare în literatură, cărţile lui Susann ar lua locul I, şi asta pentru că sunt sincere şi filtrate de o experienţă de viaţă pe care o comunică şi care le asigură valoarea. Din tot ceea ce am scris până acum se poate înţelege faptul că publicul-ţintă al lui Susann este reprezentat în mare majoritate de femei.
Tema romanului: puterea dezumanizează. Iar aceasta se referă nu doar la personajul principal, ci la trustul media în interiorul căruia are loc desfăşurarea acţiunii. Se spune, în genere, că televiziunea este o imagine a societăţii; dacă acest lucru este adevărat, atunci această carte ne arată cât de îngrozitoare este această imagine.
Personaj principal: Robin Stone – jurnalist, câştigător de Pulitzer, şef al departamentului Actualităţi al televiziunii IBC în primă instanţă, general manager al trustului, ulterior. Scriitor în intenţie (cu o carte care să arate repercusiunile războiului asupra vieţii politice), atractiv, absolvent de Harvard, menit de părinţi să devină avocat şi înconjurat permanent de inflexibilul imperativ „trebuie”, Stone are o problemă cu femeile (pe care le schimbă ca pe şosete), fiind lipsit de orice scrupule la început (1960).
Dacă la prima vedere subiectul cărţii este ascensiunea şi decăderea lui Stone în cadrul unui mare trust TV, din punctul meu de vedere importantă este evoluţia lui interioară - dintr-un robot perfect, devine în cele din urmă (decembrie 1968) om.
Strălucirea exterioară este subliniată în carte de concepte precum Waldorf, publicitate, televiziune, cote de audienţă, sondaje, timpi de emisie, modă, elita societăţii (cu nuanţa de cremă), jurnalism, Pulitzer, Emmy Awards, box-office, maşini de scris electrice (echivalentul celor mai moderne computere de acum), cluburi de “fiţe”, conferinţe, cosmetice, Alwayso, New York Times, Divin Empire, ore lungi de after-work în cluburi de renume la masa numărul 1, Vogue, Women's Wear Daily, Life, Variety, Christie Lane Show, hotel Plaza, Beverly Hills, Sunset Boulevard, Palm Springs, Palm Beach, Malibu, Bel Air, (evident) Hollywood, cadouri de Crăciun care trebuie să includă diamante, orgii sexuale, operaţii estetice, Martini, vedettariat (= celebritate ca stare), cover-girl, super-producţie, simbol
... dar la un alt nivel avem
clauze contractuale "strecurate" cu caractere infime în josul paginilor de pe contracte, clauze înrobitoare de fidelitate faţă de angajator, evaziune fiscală, corupţie, şantaj, un apartament proprietate personală dar practic părăsit, o ierarhie extrem de strictă (care se manifestă până şi în rândul secretarelor), orgoliu nemăsurat, aparenţe, minciuni, demisii "aranjate", tranchilizante, calmante, somnifere (inclusiv în cocktail cu vodka), barbiturice, amfetamine, rasism, cinism îngrozitor, şedinţe de psihoterapie şi hipnoză, (multă) promiscuitate, violenţă (masculină), nefericire, suicid. Adică kitsch, kitsch şi iar kitsch, cu infuzii de stil. Haos şi suferinţă.
Cartea este dură, întunecată, crudă. Îi reproşez autoarei faptul că pune un mare accent pe psihanaliză şi Freud, iar ideea de paradis - chiar şi deteriorată - nu prea are loc. Şi atunci de ce să o citeşti (ba să o mai şi recomanzi, câtă vreme e atât de contestată şi plină de kitsch)?
Pentru că, de fapt, mesajul este fundamental optimist, dezumanizarea oribilă şi generală descrisă la început face loc unor întrebări profunde şi mereu actuale, pe care ţi le vei pune şi tu, cititorule, iar luminile reflectoarelor (sau luminile plafoanelor de la etajul 18 al sediului unei corporaţii de anvergură) sunt înlocuite de sentimente şi sens. Dar asta după multă, multă suferinţă. În plus, îmi place evoluţia personajului principal, care - dintr-un robot - devine în final om, adică ajunge să se supună aceloraşi categorii ca fiecare dintre noi. Cartea îmi place şi pentru că e actuală prin subiect, şi pentru că vorbeşte de suflete citadine chinuite.
Preview:
Omul a inventat maşina.
O maşină nu resimte nici iubire, nici ură, nici teamă: ea nu suferă nici de ulcer la stomac, nici de criză cardiacă, nici de dezechilibru emoţional.
Este posibil ca singura şansă de supravieţuire a omului să conste în transformarea lui într-o maşină.
Unii au reuşit.
O maşină care este considerată om conduce adesea lumea - un dictator este o maşină deţinătoare de putere. Un artist pasionat de arta sa poate deveni o maşină a talentului.
Câteodată, acest fenomen se produce fără ca omul să fie conştient de el. Lucrul se întâmplă poate prima dată când omul spune: "Mi-e rău" iar subconştientul său răspunde: "Dacă elimin orice sentiment al existenţei mele, nu voi mai putea fi atins de suferinţă".
(traducere: stranum53)
Cu trimitere la subiectul acestei cărţi, recomand:
1. Les stars - analiză a sociologului Edgar Morin
2. Californie - piesă a interpretei Mylene Farmer
PS. Deoarece mi-am prins urechile recitind cartea (pentru a cincea oară, din 1997) şi nu ajunsesem decât la pagina 400 din 650, am renunţat să public pegma03 ieri. O fac acum, amânând pentru mâine rubrica programată iniţial pentru azi - descriptum04.
