Filmul, realizat în 1997, este legat de personalitatea lui Roberto Benigni - un comic desăvârşit şi un foarte bun actor (deşi, din păcate, a cam intrat la apă în ultimii ani). Primul film în care am avut ocazia să îl văd jucând a fost il monstro, o comedie oarecum mai spumoasă, dar şi mai superficială decât la vita e bella. Totuşi, ambele filme au ceva în comun: cuplul principal de actori (Benigni şi soţia lui, Nicoletta Braschi).
la vita e bella ne povesteşte cum Guido, un tânăr evreu care doreşte să deschidă o librărie, în Italia anilor lui Musollini, reuşeşte să cucerească femeia pe care o iubeşte şi cu care se căsătoreşte (Braschi). Partea a doua a poveştii, cea mai amplă, ne plasează în ultima parte a războiului, când Guido este deportat, alături de fiul său Giosue, într-un lagăr de concentrare - transformat de Guido (în conversaţiile cu Giosue) intr-un teren de joacă, pentru a-şi proteja fiul de ororile din jur.
Acum, s-a spus că o comedie nu are ce căuta între zidurile de beton ale unui lagăr de concentrare, şi s-a mai spus că Roberto Benigni îşi bate joc, în acest film, de victimele Holocaustului. Dar, în opinia mea, la vita e bella nu este nici pe departe o comedie. Desigur, sunt multe scene hilare, dar este mare lucru dacă, la terminarea vizionării, nu ai lacrimi în ochi. Pe de altă parte, Guido este o victimă, iar filmul lui Roberto Benigni susţine o pledoarie în favoarea tuturor victimelor totalitarismelor de dreapta.
Nu mi se pare deloc o întâmplare faptul că filmul a colecţionat 3 Oscar-uri. Din punctul meu de vedere, le merită cu brio.
Vizionare plăcută.
PS. Aria din Offenbach (Barcarolle) este incredibil de frumoasă. Îţi taie răsuflarea.
1 comment:
foarte bun filmul, l-am văzut și eu
Post a Comment