cinematographeum12. Honey

Honey (2003) nu este o capodoperă. În primul rând pentru că este un film soft, numai bun de privit atunci când nu vrei ca vizionarea filmului să te obosească prea tare (şi e preferabil să fii adolescent - ceea ce pe mine încă nu mă deranjează prea tare :) ). Nu veţi avea parte de un joc actoricesc remarcabil, privind acest film (cu excepţia plăcut surprinzătoare a lui Missy Elliot). Poate vă vor supăra clişeele, care nu lipsesc, iar criticii americani s-au înghesuit să îi dea note care mai de care mai mici (în bună parte justificate).

Însă filmul vă va oferi altceva în schimb. Rămânând totuşi cu picioarele pe pământ, el vă va propune să schimbaţi lumea (din jur) aşa cum puteţi - schimbare socială la nivel de stradă. În sprijinul acestui mesaj, filmul beneficiază de atuuri care nu trebuie deloc neglijate. În primul rând, prezenţa lui Jessica Alba, care e credibilă în acest rol (deşi uneori puţin prea dulce).

Apoi, deşi nu sunt chiar un mare fan al hip-hop-ului (genul muzical prevalent în Honey), trebuie să spun de bine despre coloana sonoră (printre alţii Blaque, Jadakiss & Sheek, Shawn Desman sau 3rd store, dar mai ales Yolanda Adams). Şi evident, coregrafia.

Nu în ultimul rând, îmi place faptul că filmul descrie lumea strălucitoare a showbizz-ului exact aşa cum e. Adică: o aparenţă înşelătoare. Iar contradicţia dintre această lume falsă şi realitate apare cu atât mai bine marcată.

Vizionare plăcută.

melum14. can't stop raving

Călătoria noastră muzicală ne poartă astăzi în Germania. Unde, la începutul anului 1995, a apărut una din cele mai de succes trupe germane de rave - dune. Cu o titulatură inspirată în mod evident de romanele science-fiction ale lui Frank Herbert (temă evidentă şi în videoclipurile trupei), dune a cunoscut un mare succes odată cu lansarea primelor single-uri (hardcore vibes, are you ready to fly, can't stop raving).

Apoi au apărut albumele: dune (1995), expedicion (1996), forever (1997) şi forever and ever (1998). Este interesant că dune a trecut de la un rave (destul de puţin sofisticat în 1995) la adaptări orchestrale ale unor piese foarte cunoscute, pentru ca în cele din urmă să revină la genul care a consacrat trupa (dar cu un sound mult mai elaborat şi încă actual în 2008). Din punctul meu de vedere, acest traiect muzical subliniază calitatea trupei. Care trupă păstrează însă, de la început şi până la sfârşit, un temperament adolescentin.

Este mare păcat că dune a dispărut - datorită ambiţiilor solistice ale unuia din membri şi problemelor juridice legate de lansarea unui single, în anul 2000. Spun asta pentru că, în condiţii normale, în care activitatea trupei ar fi continuat, "recolta" de muzică bună a acestei trupe ar fi fost mult mai bogată. Dar aşa se întâmplă de multe ori, şi nu putem decât să ne mulţumim cu ceea ce există.

Câteva cuvinte şi despre premiu: albumul history (ultimul album dune, lansat în anul 2000) este un album best of, o colecţie a single-urilor dune, cărora li se adaugă piese noi. Caracterul multimedia al albumului este marcat de prezenţa unui joc pe calculator (cu caracteristicile oricărui joc pe calculator lansat în anul 2000).

Puteţi câştiga acest album răspunzând la întrebarea campaniei: (cum) Credeţi că se poate impune muzica bună în România?

week'toriAl.28 Gaudeamus

Am fost vineri la târgul de carte Gaudeamus care are loc zilele acestea la pavilionul Romexpo din Bucureşti. Este, din punctul meu de vedere, cel mai important eveniment al săptămânii din România, măcar pentru faptul că au fost la târg, până la închiderea de azi, peste 100,000 de vizitatori (ceea ce constituie un record).

Am observat cu ochii mei că numărul de vizitatori e mai mare decât anii trecuţi, după ce mai călcasem pe acolo şi pe la ediţiile precedente. Este totodată evident şi faptul că vânzările de carte au crescut. Lucru care nu poate decât să mă bucure. Înseamnă că evenimentul a fost promovat cum trebuie. În ce mă priveşte, am lăsat la târg 400 de lei, şi am luat acasă două duzini de cărţi plus un CD cu muzică clasică.

De fapt, din punctul meu de vedere, ceea ce a făcut diferenţa faţă de ediţiile precedente şi faţă de alte târguri de acelaşi tip a fost oferta foarte variată de carte. Au fost cărţi pentru copii, pentru adolescenţi şi pentru adulţi, tot aşa cum au fost cărţi pentru amatorii de teorii conspiraţioniste dar şi pentru cadre universitare (m-am întâlnit la târg cu îndrumătorul meu de licenţă :) ).

Dintre cărţile pe care le-am cumpărat, aş menţiona:

1. (Ernest Bernea) Crist şi condiţia umană. Timpul la ţăranul român, ed. Criterion, Norcross 2000

2. (Michel Maffesoli) Revrăjirea lumii, ed. Institutul European, Iaşi 2008 - carte pe care o lecturez în acest moment

3. (Ovidiu Hurduzeu & Mircea Platon) A treia forţă: România profundă, Bucureşti 2008. Vis-a-vis de această carte (pe care deja am citit-o), trebuie să spun că am avut ocazia de a sta de vorbă cu unul dintre autorii ei, care mi-a lăsat şi un autograf (cât şi o remarcabilă impresie). Cartea, foarte bine scrisă - de pe poziţiile unui conservatorism pe care îmi pierdusem speranţa că îl voi mai întâlni printre conaţionalii mei - exprimă suspiciunile faţă de limbajul politic corect şi faţă de modul în care a evoluat piaţa de idei din România contemporană. Ea avertizează asupra standardizării pe care o aduce cu sine procesul general de globalizare. O recomand cu toată căldura.

În concluzie: semnul bun, foarte bun pe care l-am văzut anul acesta la târgul de carte Gaudeamus a fost mulţimea mare de tineri care au venit şi au cumpărat cărţi. Să înţeleg, în sfârşit, că studenţii şi liceenii noştri încep să pună - la propriu - mâna pe carte? Avem aşadar, totuşi, o speranţă pentru viitor?... Voi ce credeţi?

cinematographeum11. das boot

Este probabil cel mai cunoscut film german al tuturor timpurilor (şi cel mai scump - 15,000,000 $). Şi pe bună dreptate. Realizat în anul 1982, filmul este considerat în acest moment unul din cele mai bune 100 de filme din toate timpurile cât şi unul din cele mai bune filme de război, fiind marele perdant al Oscar-urilor din 1983 (6 nominalizări, nicio statuetă). Şi probabil cel mai bun film german (titulatură la care aspiră pe drept cuvânt şi Metropolis).

Filmul ne spune povestea unui submarin german, cu un echipaj de 43 de marinari la bord, angrenaţi într-un război pe viaţă şi pe moarte cu navele britanice şi americane. Un război în care au luptat de partea germană 40,000 de marinari, dintre care mai puţin de 10,000 au supravieţuit. Povestea lui U-96 este povestea oricăruia dintre echipajele germane de U-boot angrenate în acest conflict. Iar mesajul filmului este lipsit de orice ambiguitate: războiul este rău.

das boot se află pe lista filmelor mele preferate datorită: 1. prestaţiei nemaipomenite a lui Jurgen Prochnow 2. soundtrack-ului realizat de Klaus Doldinger 3. complexităţii cerute pentru a realiza filmul (adică efecte speciale şi soluţii tehnice folosite). Acestor lucruri le pot adăuga, eventual, veridicitatea pe care das boot o respiră.

Îmi permit un singur sfat: dacă vreţi să vedeţi acest film, căutaţi versiunea în limba germană. Măcar pentru faptul că este versiunea originală.

melum13. songs from the big chair

În februarie 1985 trupa britanică tears for fears lansa cel de-al doilea album. Aşa cum nu se întâmplă de obicei, songs from the big chair a adus trupei un succes mult mai mare decât albumul de debut (the hurting, 1983) - el însuşi un album de succes - transformând tears for fears într-una din cele mai importante trupe ale anilor '80.

Ce a însemnat songs from the big chair? A însemnat 2 single-uri pe cel mai înalt loc al box office-ului american, 8,000,000 de albume vândute în UK şi US, cât şi o vizibilitate extrem de mare la MTV. Din punct de vedere artistic, a însemnat o anumită reorientare a tears for fears către muzica rock, inspiraţia pentru sunetul specific songs from the big chair venind de la artişti precum the blue nile, ZZ top, Bruce Springsteen sau the stranglers.

A propos. Dacă vă întrebaţi cumva ce este big chair, răspunsul e: locul în care te simţi în siguranţă, ferit de ameninţarea celorlalţi. Să recunoaştem, un răspuns întru totul normal pentru o trupă a cărei titulatură vine direct din cărţile de psihologie ale lui Artur Janov....

Aşadar: (cum) Credeţi că se poate impune muzica bună în România? Premiu pentru răspuns: songs from the big chair.....

descriptum13

20081120 joi Bucureşti

Scriu din nou în jurnal după o săptămână de pauză. Pofta vine mâncând, dar câteodată nu pot scrie. Şi nu vreau să scriu nici la comandă, pentru că ar fi începutul sfârşitului.

Sunt prins de melancolie zilele astea. Nu îmi găsesc locul, nu îmi găsesc sensul, parcă nimic nu se leagă. E o stare neplăcută, iar atunci când ies în aglomeraţia din oraş ea se acutizează. Nu mă simt nicăieri atât de nelalocul meu ca în aglomeraţia infernală din metrou. Dar n-am ce face, mă voi obişnui şi peste câteva zile îmi va trece.

Am tratat melancolia asta cu multă muzică clasică, zilele din urmă. În principal operă (dacă tot nu ajung anul ăsta la Opera din Bucureşti, al cărei director - remember - a închiriat sala pentru filmarea unei manele). Am trecut prin Donizetti, Gounod, Mozart şi, ieri şi azi, Handel. Mult Handel. Este evident că toţi aceşti compozitori sunt excepţionali, iar creaţiile lor vorbesc de la sine. Asta fiind spus, mi-au plăcut în mod deosebit câteva arii din Mozart şi cam atât. Iar acum, a rămas piatra de încercare cea mai masivă - Verdi. Care în acest moment reprezintă pentru mine precursorul lui Puccini (în acest moment şi de vreo zece ani încoace, compozitorul meu de operă de departe preferat). Ultima descoperire notabilă în domeniu (şi mă bucură mult astfel de descoperiri, pentru că ele întreţin sensul căutării) este Delibes. Rămâne de văzut dacă este o descoperire de durată sau nu.

Şi totuşi, în acest moment nu ascult operă. Ascult acum, în mod repetat, o piesă care mi-a intrat de ceva timp la inimă. În seara aceasta, nu numai pentru linie melodică, ci şi pentru text. Ea va spune mai mult despre cum mă simt acum decât rândurile de mai sus.

Kyrie eleison. Kyrie eleison. Kyrie eleison.

poezie.10

Noi

Noi suntem tineri şi neliniştiţi,

căci ne vedem viaţa ca pe un război.

Nouă ne pasă doar să fim doriţi,

fără să dăm, la urmă, dragoste şi noi.

Noi suntem tineri şi înviforaţi

de gânduri. Şi tulbure e râul

simţirii şi al dragostei de fraţi;

un mânz neîmblânzit, slăbit fiindu-i frâul.

Noi suntem tineri şi uşor pierduţi..

Ne întrebăm mereu, în noi, ce vrem să fim;

suntem atât de-ngrijoraţi de-această întrebare

încât uităm, până la urmă, dacă mai trăim...

20081118 Bucureşti

week'toriAl.27 atunci când cuvintele sunt în plus

Evenimentul principal al săptămânii tocmai încheiate nu a fost nici criza economică şi nici subiectul alegerilor generale. Ar fi fost de preferat să putem discuta de oricare dintre subiectele de mai sus şi să ne batem capul cu recesiunea economică sau cu declaraţiile imaculate ale lui Ion Iliescu, care a comis-o din nou.

Însă ceva - ceva teribil, de fiecare dată când se întâmplă - a dat aceste lucruri peste cap şi le-a trimis pe pagina a doua.

O explozie la mina Petrila a cauzat, sâmbătă, moartea a 12 mineri (da, mineri, nu ortaci) şi rănirea altor 14, dintre care cel puţin 6 se află într-o stare extrem de gravă. Prima explozie a fost urmată de o a doua, sâmbătă seara.

Aşa că ne punem iarăşi întrebări legate de (ne-)respectarea normelor de siguranţă, de afacerile învârtite de diferite grupuri de interese cu resursele care în mod normal trebuiau investite în siguranţa oamenilor, de implicarea factorului politic. Pentru a câta oară?

Presupun, astfel de situaţii se vor repeta atât timp cât memoria noastră nepăsătoare va fi scurtă, atât timp cât astfel de ştiri (prea deranjante pentru comoditatea noastră) sunt uitate după 24 de ore, atât timp cât - ca societate - nu învăţăm nimic din aceste tragedii.

În încheiere, vă invit să citiţi articolul de azi al lui Dan Alex Coca, apărut în Hotnews, articol care - din punctul meu de vedere - este cea mai potrivită luare de poziţie faţă de această tragedie.

Dumnezeu să îi odihnească pe cei morţi.

cinematographeum10. festival de film

Poate ştiaţi, poate nu, în România există un festival de film care se adresează exclusiv angajaţilor companiilor. Se numeşte Teacher's film festival, iar luni va avea loc cea de a treia gală anuală a laureaţilor Teacher's.

Ce înseamnă de fapt Teacher's film festival? Înseamnă că se ia o listă de filme celebre, din care alegi unul, pe baza căruia aduni o echipă, te resituezi faţă de poveste (aici intervine libertatea de a alege dacă urmezi povestea originală, dacă spui aceeaşi poveste, dar altfel, sau dacă schimbi povestea) şi faci un material care să nu dureze mai mult de 7 minute. Cu alte cuvinte, un film de scurtmetraj.

Să nu credeţi că e simplu să faci un film de scurtmetraj. Subsemnatul a avut anul trecut ocazia de a produce un film, şi a trecut pe rând prin toate posturile imaginabile şi inimaginabile :) A fost şi scenarist, şi producător, şi actor, şi sunetist, s-a ocupat de catering, locaţii sau costume, păstrând în cele din urmă două responsabilităţi: cea de producător şi cea de autor al coloanei sonore.

Spun numai ce a însemnat să creez o coloană sonoră pentru un film de 7 minute (responsabilitatea de producător a fost teribil de complexă şi, dacă îmi amintesc bine, i-am dedicat mai demult o postare, aşa că nu o menţionez acum). Întâmplător, filmul ales era un musicall. Am trecut prin toată colecţia mea de muzică în momentul în care am aflat că mă voi ocupa de coloana sonoră şi am ales piesele care mi se păreau potrivite. După aceea am început să selectez piesele (care nu încăpeau pe un CD de date), păstrând 4 variante diferite de soundtrack (una foarte dură, una cu muzică exclusiv clasică şi două intermediare).

Ulterior, coregrafa a venit cu anumite idei care cereau anumite piese - piese care au trebuit integrate în total. Pe de altă parte, una din actriţele principale a interpretat chiar ea o piesă - I put a spell on you - ceea ce a însemnat creerea unui negativ şi înregistrarea piesei în studio. Iar la urmă, mixajul, care a fost extrem de laborios, pentru că tot ce însemna sunet a fost refăcut. În 7 minute de film am folosit mai mult de 10 piese (genurile variind între: muzică clasică, trip-hop, jazz, muzică electronică, tango, blues şi rock), din care una reinterpretată, una dublată şi mai multe folosite pentru coregrafie. Totul pentru a sugera stări interioare sau pentru a completa imaginea.

Însă acest ghiveci stilistic s-a dovedit fiabil: am luat premiul pentru coloana sonoră - e şi ocazia cu care a fost luată poza existentă în acest moment pe fundalul blogului :)

De fapt, dincolo de competiţia cu tine însuţi (faptul de a produce în timp util un film), apare ulterior competiţia cu celelalte companii - anul acesta sunt 25, printre care: Cosmote, IBM, ING, Renault, Tabu sau Xerox. Dincolo de bugetele acordate filmelor, dincolo de ideea de team building, rămâne faptul de a reuşi sau nu să creezi ceva care să se distingă faţă de competitori prin originalitate. Ambiţia aceasta este esenţială - şi acesta e, până la urmă, principalul merit al iniţiatorilor acestui festival.

În 2006, câştigătoare a fost asociaţia Erudio alumni, cu Codruţ I. Paru, o ecranizare după Forrest Gump, iar în 2007 Xerox România, cu The check-in, remake în cheie ironică după The terminal. Cine va fi, oare, învingător în 2008?...

Pentru mai multe detalii, mergeţi aici.

melum12. nightbird

În ianuarie 2005 cei doi erasure - Vince Clarke şi Andy Bell - au revenit în atenţia ascultătorilor de muzică, dar mai ales în atenţia propriilor fani, după un deceniu, practic, de căutări. Pentru că I say I say I say (realizat în 1994 şi conţinând always, ultimul mare succes al trupei până la acea dată) a fost urmat de un album extrem de curajos, dar dificil - numit, ca şi trupa, erasure. Care i-a speriat pe fanii tineri, cei mai numeroşi (din punctul meu de vedere e de departe cel mai bun album), iar cowboy (1997), loveboat (2000) şi other people's songs (2003) nu i-au adus din păcate înapoi.

Nightbird - albumul care a readus erasure acolo unde îi era locul: printre marile trupe de techno-pop ale lumii şi la inima fanilor. Cu piese frumoase, sensibile, care alcătuiesc în sfârşit un material coerent şi lipsit de superficialitate. Iar meritul trupei este cu atât mai mare cu cât, în octombrie 2004, cu doar câteva luni înainte de lansarea nightbird - prevăzută pentru ianuarie 2005 - lumea afla de drama solistului vocal al trupei, purtător al virusului HIV.

Aşadar: (cum) Credeţi că se poate impune muzica bună în România? Premiu pentru răspuns: albumul nightbird.

Ca material sonor de inspiraţie în timp ce scrieţi comentarii: :)

week'toriAl.26

Ceea ce am aflat săptămâna aceasta - şi mi-a dat mult de gândit - a fost că Cimitirul Evreiesc a fost vandalizat de patru elevi pentru a realiza un videoclip cu telefonul mobil. Nu vreau să trag concluzii pripite, dar acest fapt este încă o dovadă, dacă mai era nevoie, a degradării morale la care am ajuns.

În momentul în care s-a anunţat că Cimitirul Evreiesc a fost vandalizat mi-a trecut prin cap ideea că avem poate de-a face cu un grup extremist, ceea ce ar fi legitimat ideea că România nu s-a desprins cu totul de perioada în care ţara a fost guvernată de extrema dreaptă. Dar mi-a trecut apoi prin gând faptul că într-un astfel de caz nu ar fi avut loc doar devastarea unor pietre funerare, ci ar fi fost de aşteptat să apară şi nişte texte antisemite sau cu caracter fascist - care însă nu au apărut.

Nu discut reacţia comunităţii ebraice, care - înainte de a afla rezultatul anchetei - a început să ne aducă aminte cât de antisemiţi suntem noi, românii. Şi nici chiar reacţia autorităţilor statului, care i-au luat pe agenţii SRI din alte misiuni şi i-au trimis să inspecteze pietre tombale într-un cimitir. Recunosc însă că rezultatul întregii poveşti mi se pare, pe undeva, penibil: agenţii SRI nu au altceva de făcut decât să fugărească adolescenţi cu creierii făcuţi praf de uitatul la "ştirile de la ora 5".

De fapt, asta e adevărata dramă: rezultatul dezastruos a ceea ce a devenit societatea românească din momentul înmulţirii televiziunilor care produc programe de proastă calitate şi difuzează numai show de 2 lei şi sânge începe să se vadă din ce în ce mai pregnant. E însă şi rezultatul jocurilor pe calculator, al telefoanelor mobile care sunt bune pentru orice altceva, mai puţin pentru vorbitul la telefon, şi - nu în ultimul rând - al nepăsării noastre. Pentru că marea majoritate a cimitirelor din ţara asta - aşa cum e şi Cimitirul Evreiesc din Bucureşti - sunt lăsate de izbelişte, în loc să fie păzite, iar rezultatul se vede în sutele de monumente funerare batjocorite cam peste tot.

În loc să avem copii care joacă fotbal, baschet - sau practică orice alt sport - avem copii care devastează morminte. Ruşine televiziunilor noastre de doi bani, ruşine nepăsării noastre.

cinematographeum09. la vita e bella

Filmul, realizat în 1997, este legat de personalitatea lui Roberto Benigni - un comic desăvârşit şi un foarte bun actor (deşi, din păcate, a cam intrat la apă în ultimii ani). Primul film în care am avut ocazia să îl văd jucând a fost il monstro, o comedie oarecum mai spumoasă, dar şi mai superficială decât la vita e bella. Totuşi, ambele filme au ceva în comun: cuplul principal de actori (Benigni şi soţia lui, Nicoletta Braschi).

la vita e bella ne povesteşte cum Guido, un tânăr evreu care doreşte să deschidă o librărie, în Italia anilor lui Musollini, reuşeşte să cucerească femeia pe care o iubeşte şi cu care se căsătoreşte (Braschi). Partea a doua a poveştii, cea mai amplă, ne plasează în ultima parte a războiului, când Guido este deportat, alături de fiul său Giosue, într-un lagăr de concentrare - transformat de Guido (în conversaţiile cu Giosue) intr-un teren de joacă, pentru a-şi proteja fiul de ororile din jur.

Acum, s-a spus că o comedie nu are ce căuta între zidurile de beton ale unui lagăr de concentrare, şi s-a mai spus că Roberto Benigni îşi bate joc, în acest film, de victimele Holocaustului. Dar, în opinia mea, la vita e bella nu este nici pe departe o comedie. Desigur, sunt multe scene hilare, dar este mare lucru dacă, la terminarea vizionării, nu ai lacrimi în ochi. Pe de altă parte, Guido este o victimă, iar filmul lui Roberto Benigni susţine o pledoarie în favoarea tuturor victimelor totalitarismelor de dreapta.

Nu mi se pare deloc o întâmplare faptul că filmul a colecţionat 3 Oscar-uri. Din punctul meu de vedere, le merită cu brio.

Vizionare plăcută.

PS. Aria din Offenbach (Barcarolle) este incredibil de frumoasă. Îţi taie răsuflarea.

melum11. new order

Campania noastră se ambiţionează să continue, deşi până acum nu avem niciun câştigător :(

Întrebarea este aceeaşi, şi va rămâne aceeaşi până la sfârşitul campaniei: (cum) Credeţi că se poate impune muzica bună în România?

Indiferent de unde, puteţi răspunde, pentru că în fond eu plătesc livrarea prin poştă a premiilor :)

Premiul acestei săptămâni este albumul get ready al trupei new order, produs în 2001. Poate vă amintiţi de piesele mai vechi ale trupei, cum ar fi blue monday. Ei bine, iată că în 2001, la 8 ani după albumul precedent republic, new order a venit cu un sound reinventat, mai agresiv şi (cumva) mai accesibil tinerei generaţii. E un album care m-a adus în starea de addict timp de un an şi ceva - exact perioada în care purtam mereu după mine CD player-ul portabil Philips cumpărat la trecerea mea prin Regensburg (ce vremuri, ce amintiri... :) ). De fapt, get ready fusese prefigurat în 1999 de albumul twisted tenderness al side-project-ului electronic.

Îmi pare foarte rău că în acest moment new order nu mai există. Sper totuşi ca cearta dintre membrii fondatori să fie aplanată.

Pentru inspiraţie,

crystal.

descriptum12

20081109 duminică Bucureşti

Am avut o săptămână extrem de obositoare. Nu am voie însă să mă plâng - nu-i aşa? - şi mă bucur pentru că am în sfârşit timp să mă ocup de blog.

Aşa cum spuneam - citit, scris, dar şi tot felul de repetiţii, plus alergătură la sfârşit de săptămână. Este reţeta care m-a făcut să reuşesc să pic de somn, ca niciodată în ultimul timp, la miezul nopţii, şi să mă trezesc la ore normale, gen 7-8 am. A contat poate şi faptul că ultimele zile am fost singur în casă (mama e vizitatoare pasionată a mănăstirilor).

Sunt perioade în care timpul pare a se scurge încet, încet şi greu, sunt perioade în care timpul trece în mod plăcut, pe nesimţite, şi sunt perioade în care timpul pare a trece atât de repede încât nu pot ţine pasul cu scurgerea lui. Ultima variantă este valabilă pentru mine, în ceea ce priveşte săptămâna din urmă. Însă, tot răul spre bine. Am strâns fără mari probleme banii de taxă (care a rămas neschimbată, 4,500 RON/an) şi sunt mai liniştit măcar în privinţa asta.

Acum mă bucur de liniştea camerei mele, de după-amiaza liberă pe care o am şi de transatlantic (bridge across forever). Am aprins nişte beţişoare parfumate cu aromă de iasomie şi probabil, mai târziu în noapte, voi citi la lumina lămpii electrice. După cât de obosit mă simt, nu cred că voi reuşi să mă uit la vreun film azi.

Iar mâine o iau de la capăt. De fapt, urmează două zile foarte pline. Dar, dacă într-adevăr cele două zile îmi vor fi pline, şi satisfacţia va fi pe măsură :)

Acum, înainte de a pleca, cred că e frumos să urez "la mulţi ani" tuturor celor care şi-au serbat ziua onomastică ieri. Aşadar, la mulţi ani Gabriel/Gabriela, la mulţi ani Mihai/Mihaela :). O dată pe an e ziua onomastică şi e păcat să nu o serbăm - spune asta cineva care nu are zi onomastică. Uite de asta îi invidiez pe cei care se pot sărbători de două ori pe an. By the way, azi e şi ziua numelui finuţei mele, (Ioana) Nectaria, aşa că pe ordinea de zi este şi un telefon către Bistriţa.

Mă mângâi pentru faptul că nu am nume de sfânt cu faptul că am nume de călător. Pentru că, în conformitate cu rudimentele de latină pe care le mai păstrez după opt ani de studiu, merius înseamnă om al mării. Chiar dacă nu sunt marinar, mă recunosc dependent de călătorii.

În fond, chiar şi faptul că petrec atât de mult timp în Bucureşti este tot o călătorie.

Kyrie eleison. Kyrie eleison. Kyrie eleison.

poezie.09

Mă plimbam prin jurnalele vechi, şi am dat de o încercare de poezie de acum zece ani. Că tot ne aflăm în campanie, iat-o:

Poate e prea radical ceea ce simt,
dar muzica de azi nu mai poate fi un ideal.
Ideea de Muzică (adevărată) a murit
- ceea ce aud la radio e un simplu produs. Comercial.

Fantezia vieţii noastre moartă ... dezastru, garantat.
...Muzica? Un biet cuvânt răsuflat,
o ilustră formă, fără de fond,
o poantă vetustă.

Muzica e deja îngropată:
fiind redusă, toată,
la un aspect financiar
- atât de urât, atât de necesar.

De ce mai cred în Ea?
De ce mai sper? De ce mai pretind?
... Faptul e aproape consumat.
Ne-am învăţat deja, atât de bine,

să trăim minţind.

(19980322 Bucureşti)

week'toriAl.25

S-a tot vorbit despre asta, şi s-au emis fel de fel de comentarii, aşa încât tema este deja dezbătută pe toate feţele şi nu mai poate fi vorba de prea multă noutate. Totuşi, nu pot să nu spun câteva vorbe.

Ne-am trezit în situaţia inedită în care totul cade în jurul nostru, iar noi ne încăpăţânăm să rezistăm. Bulgaria o duce mai prost (dar încă nu cere ajutor de la FMI), Ucraina a cerut deja vreo 14 miliarde de dolari, iar Ungaria a evitat falimentul de ţară in extremis. Undeva mai la nord, nici Ţările Baltice nu se simt foarte bine.

Iar ocazii să cădem am avut destule. Atacul asupra leului nostru, aşa prăpădit şi orfan cum ni se părea el, a lăsat loc surprizei de a constata că acea instituţie venerabilă numită Banca Naţională chiar nu stă degeaba, astfel că încrederea (internă) în piaţă se menţine la cote acceptabile, iar leul nu e chiar aşa de orfan pentru moment. După aia, au fost speculaţiile prin presa internaţională despre un acord cu FMI pentru un împrumut, plus gestul cam "la sentiment" al unei binecunoscute (şi bine, bine de tot compromise) agenţii de rating, care ne-a dat junk status la credite. Numai nouă.

Bun. Nu sunt mare specialist în economie. De fapt, nu sunt în niciun fel specialist în economie (singura experienţă în domeniu pe care o am sunt cei zece ani petrecuţi lucrând în timpul de după şcoală la firma mamei - mă "distram" în vacanţe completând NIRuri, vânzând sau făcând vizite pe la angro-uri sau diverse instituţii de stat, iar tipul acesta de "distracţie" mi-a prilejuit o cunoaştere destul de lipsită de idealizare a oamenilor din jur). Dar mi se pare că treaba stă cam aşa: avem ceva rezerve valutare - şi e norocul nostru - însă trebuie să le folosim bine. Cursul leului nu poate fi menţinut la cotele actuale, dacă presiunea externă continuă, pentru că BNRul e cam de unul singur. Pe de altă parte, trag nădejde că nu stă tot restul lumii cu ochii numai pe noi (or mai fi având cei care ne presează economia şi alte griji), şi că, într-un fel sau altul, putem spera să găsim o portiţă prin care să ne strecurăm. Dar nu e sigur.

Iar schimbări oricum trebuie să fie. Chiar dacă - scenariu neverosimil - criza trece repede şi nu ne atinge prea tare, mi se pare evident că optimismul puţin cam naiv legat de o creştere economică perpetuă (optimism pe care eram cumva tentaţi să îl încercăm nu cu mult timp în urmă) trebuie să facă loc unei atitudini mult mai realiste, deci mai prudente. Asta, atât la nivel macro-, cât şi la nivel micro-, adică nivelul fiecăruia dintre noi. Consumul nejustificat trebuie să înceteze.

Mult mai probabil este că la noi criza se va instala destul de adânc. Să nu uităm, suntem în perioadă electorală şi nu cu mult înainte de sărbătorile de iarnă, iar guvernul actual nu mă asigură cu nimic că nu va cădea pradă ispitei de a încheia contracte sau de a trece ordonanţe de urgenţă cu unic scop de comision pe ultima sută de metri. Aşa încât, mă aştept ca din ianuarie încolo lucrurile să fie ceva mai albastre. Dar na, fie să mă înşel şi totul să fie mai degrabă roz decât albastru :)

În orice caz, mai ales din cauza acestei conjuncturi, nu ne permitem niciun pas greşit. Aşa încât vă invit să studiem cu atenţie programele politice şi să mergem la vot. Cu toată dezamăgirea şi lehamitea faţă de clasa noastră politică, chiar nu vreau guvernare populistă de stânga în perioadă de criză economică. Pe de altă parte, aşa m-am săturat - sincer - de politicienii români de acum, că aş prefera să votez nişte ....

Nemţi.

cinematographeum08. zerkalo

Un film lent, dar de o frumuseţe nepământeană, realizat în 1975 în URSS. Avându-l ca regizor pe Andrey Tarkovsky (care - da - este regizorul meu preferat).

Ceea ce povesteşte acest film este viaţa unui om care stă să moară. Şi este o viaţă intersectată cu un război mondial, cu un divorţ al părinţilor şi cu tot ceea ce poate însemna "a trăi" într-o societate precum cea sovietică. Dar şi mult mai mult, însă pentru acest "mai mult" e necesară implicarea privitorului, care poate alege modul în care să se raporteze la film (de unde, poate, şi titlul: Zerkalo, adică Oglinda). Spun asta după mai multe vizionări ale filmului.

Răbdarea (care este esenţială pentru a putea urmări filme vechi) vă va fi răsplătită prin vizionarea unor scene admirabil filmate. Precum cea de mai jos.