Autor: Stanislav Lem (1921-2006), 1961. Republica Populară Polonă. Succes "de piaţă" în ţările comuniste, dar şi în Occident. Însă, înainte de a cârcoti despre discutabilul sprijin pe care Lem, evreu laic cu "origini burgheze", l-ar fi primit din partea sistemului comunist, ar fi poate bine să avem în vedere ceea ce i-a asigurat succesul durabil - succes care e mai puţin discutabil.
După ce am citit Solaris (recent), nu am avut curajul să îl consider pe Stanislav Lem un scriitor de SF "printre alţii". De fapt, Lem încearcă să ofere căi de rezolvare pentru probleme viitoare - şi asta e treaba unui futurolog, iar ceea ce scrie are mai degrabă caracter ştiinţific de anticipaţie decât literar. Îi împărtăşesc întru totul lipsa de încredere în tehnologie şi atitudinea pesimistă faţă de tipul de cunoaştere pe care îl privilegiem. Suntem prea entuziasmaţi, mult prea entuziasmaţi de jucăriile pe care le avem acum, iar mulţi dintre noi uită poate că lumea noastră din 2008 seamănă atât de mult cu un adolescent, care se trezeşte brusc posesor al unui arsenal de arme de foc.
Pe de altă parte, chestiunile etice pe care Lem le ridică sunt în continuare fără răspuns (varianta optimistă) sau au primit un răspuns descurajator (varianta realistă).
Puncte importante despre carte:
A. Oceanul metamorf viu - personajul principal al cărţii. Cel care face jocurile în acest roman. Kelvin (şi tot ceea ce reprezintă) este pretextul desfăşurării acţiunii. Dacă nu aş avea respect faţă de acest personaj şi faţă de umanitatea lui, l-aş numi "cobai". Oceanul este subiectul, iar ceea ce se întâmplă în carte ţine de el. Ca o observaţie, chiar şi la sfârşit, oceanul viu solarisian rămâne în mare parte o necunoscută.
B. Raportul dintre materie şi spirit. Întrebare: Suntem capabili să comunicăm cu orice tip de existenţă, raţională sau afectivă? Avem o cunoaştere care să ne permită o astfel de comunicare? Pentru că, dacă aş crede în existenţa extratereştrilor (which is not the case), Solaris m-ar face să mă gândesc de două ori dacă ei ar avea o formă (sau structură) umană - sau, fie, umanoidă (iar asta mă trimite cu gândul la faptul că noi avem tendinţa să impregnăm cu umanitatea noastră prea materializată atât lumea fizică, cât şi lumea imaginarului). De unde această tendinţă, în cele din urmă? Probabil, din faptul că avem impresia că putem înţelege mai uşor ceea ce ne seamănă şi putem domina mai uşor ceea ce înţelegem. Nu suntem numai imaturi, ci şi aroganţi.
C. Fără niciun fel de îndoială, îmi place Kelvin. Iar asta contează foarte mult :)
Aşadar, să ne gândim: cât de mult suntem de fapt dispuşi să acceptăm că omul nu este măsura tuturor lucrurilor? Cât de pregătiţi suntem pentru a susţine o comunicare de substanţă (în cadrul căreia să acceptăm şi regulile celuilalt), şi nu o formă de diplomaţie găunoasă - nu numai cu extratereştrii a căror existenţă nu o putem dovedi, ci şi cu oameni de lângă noi, a căror existenţă ni se impune de la sine?
PS. Pur întâmplător, şi numele lui Stanislav Lem a fost dat unui corp ceresc - planeta 3836, descoperită în 1979 - numită Lem.
Preview:
Nu ştiu prea bine de ce, dar şi atmosfera în care plutea secretul morţii lui Gibarian, şi însuşi viitorul meu neguros mi s-au părut brusc derizorii: cufundat în contemplarea uluitoarei, teribilei hărţi, nu-mi mai păsa de nimic. Diferitele zone ale acestei formaţii vii purtau numele cercetătorilor care s-au sacrificat încercând să le cunoască. Priveam adâncit la masivul Thexall, ce împrejmuieşte arhipelagurile ecuatoriale, când, deodată, am simţit asupră-mi privirea cuiva.
Continuam să stau înaintea hărţii, dar n-o mai vedeam; eram ca paralizat. Drept în faţa mea, uşa baricadată cu lăzi pe care le susţinea dulapul. E vreun automat, am gândit, deşi în cameră nu existase până atunci niciunul. Dar n-ar fi putut intra fără să-l fi observat! Pielea de pe ceafă şi de pe spate începuse să mă ardă, senzaţia unei priviri grele şi nemişcate devenea insuportabilă.
După ce am citit Solaris (recent), nu am avut curajul să îl consider pe Stanislav Lem un scriitor de SF "printre alţii". De fapt, Lem încearcă să ofere căi de rezolvare pentru probleme viitoare - şi asta e treaba unui futurolog, iar ceea ce scrie are mai degrabă caracter ştiinţific de anticipaţie decât literar. Îi împărtăşesc întru totul lipsa de încredere în tehnologie şi atitudinea pesimistă faţă de tipul de cunoaştere pe care îl privilegiem. Suntem prea entuziasmaţi, mult prea entuziasmaţi de jucăriile pe care le avem acum, iar mulţi dintre noi uită poate că lumea noastră din 2008 seamănă atât de mult cu un adolescent, care se trezeşte brusc posesor al unui arsenal de arme de foc.
Pe de altă parte, chestiunile etice pe care Lem le ridică sunt în continuare fără răspuns (varianta optimistă) sau au primit un răspuns descurajator (varianta realistă).
Puncte importante despre carte:
A. Oceanul metamorf viu - personajul principal al cărţii. Cel care face jocurile în acest roman. Kelvin (şi tot ceea ce reprezintă) este pretextul desfăşurării acţiunii. Dacă nu aş avea respect faţă de acest personaj şi faţă de umanitatea lui, l-aş numi "cobai". Oceanul este subiectul, iar ceea ce se întâmplă în carte ţine de el. Ca o observaţie, chiar şi la sfârşit, oceanul viu solarisian rămâne în mare parte o necunoscută.
B. Raportul dintre materie şi spirit. Întrebare: Suntem capabili să comunicăm cu orice tip de existenţă, raţională sau afectivă? Avem o cunoaştere care să ne permită o astfel de comunicare? Pentru că, dacă aş crede în existenţa extratereştrilor (which is not the case), Solaris m-ar face să mă gândesc de două ori dacă ei ar avea o formă (sau structură) umană - sau, fie, umanoidă (iar asta mă trimite cu gândul la faptul că noi avem tendinţa să impregnăm cu umanitatea noastră prea materializată atât lumea fizică, cât şi lumea imaginarului). De unde această tendinţă, în cele din urmă? Probabil, din faptul că avem impresia că putem înţelege mai uşor ceea ce ne seamănă şi putem domina mai uşor ceea ce înţelegem. Nu suntem numai imaturi, ci şi aroganţi.
C. Fără niciun fel de îndoială, îmi place Kelvin. Iar asta contează foarte mult :)
Aşadar, să ne gândim: cât de mult suntem de fapt dispuşi să acceptăm că omul nu este măsura tuturor lucrurilor? Cât de pregătiţi suntem pentru a susţine o comunicare de substanţă (în cadrul căreia să acceptăm şi regulile celuilalt), şi nu o formă de diplomaţie găunoasă - nu numai cu extratereştrii a căror existenţă nu o putem dovedi, ci şi cu oameni de lângă noi, a căror existenţă ni se impune de la sine?
PS. Pur întâmplător, şi numele lui Stanislav Lem a fost dat unui corp ceresc - planeta 3836, descoperită în 1979 - numită Lem.
Preview:
Nu ştiu prea bine de ce, dar şi atmosfera în care plutea secretul morţii lui Gibarian, şi însuşi viitorul meu neguros mi s-au părut brusc derizorii: cufundat în contemplarea uluitoarei, teribilei hărţi, nu-mi mai păsa de nimic. Diferitele zone ale acestei formaţii vii purtau numele cercetătorilor care s-au sacrificat încercând să le cunoască. Priveam adâncit la masivul Thexall, ce împrejmuieşte arhipelagurile ecuatoriale, când, deodată, am simţit asupră-mi privirea cuiva.
Continuam să stau înaintea hărţii, dar n-o mai vedeam; eram ca paralizat. Drept în faţa mea, uşa baricadată cu lăzi pe care le susţinea dulapul. E vreun automat, am gândit, deşi în cameră nu existase până atunci niciunul. Dar n-ar fi putut intra fără să-l fi observat! Pielea de pe ceafă şi de pe spate începuse să mă ardă, senzaţia unei priviri grele şi nemişcate devenea insuportabilă.
No comments:
Post a Comment