Mă gândeam că poate primul film pe care ar trebui să îl prezint să fie Solyaris, preferatul meu absolut. Şi totuşi, după zile bune de gândire am ajuns la concluzia că ar fi un prag poate prea abrupt.
Primul film pe care îl prezint este de fapt un anime. Nici măcar unul nou, ci un anime care a implinit două decenii de când a fost lansat (16 aprilie 1988). Şi ţin să îi mulţumesc omului care mi-a prilejuit – nu de mult - plăcerea vizionării lui (se ştie el – este unul din oamenii pe care îi voi purta mereu în suflet, cu nostalgie şi o doză deloc neînsemnată de recunoştinţă J ).
Tonari no Totoro (Vecinul meu Totoro) ne spune foarte multe despre capacitatea copiilor de a visa, împotriva tuturor dificultăţilor din jur. Şi, în acest caz, sunt multe dificultăţi. Nu ni se precizează în film, dar acţiunea are loc undeva la sfârşitul anilor ’50, mai precis în 1958, când Japonia era încă într-o stare dificilă, după ce suportase pierderi umane colosale în război; bombe atomice detonate la Hiroshima şi Nagasaki; pierderea coloniilor care susţinuseră economia japoneză în prima jumătate a secolului XX; 6,000,000 de japonezi reveniţi în ţară din aceste foste colonii; foamete; sărăcie. Relansarea economică a ţării, începută în această perioadă, la sfârşitul anilor ’50, a devenit vizibilă prin organizarea Olimpiadei de la Tokio în 1964.
Filmul este adresat copiilor, dar nu exclusiv lor. Din punctul meu de vedere, el este adresat celor care mai pun un preţ pe inocenţă. A putea să visezi şi să te minunezi de toate lucrurile frumoase care se află lângă tine atunci când familia ta s-a mutat dintr-un oraş încă afectat de război, iar mama ta se află în spital, bolnavă de tuberculoză; a rămâne unul lângă celălalt, mai ales în momentele grele - iată câteva motive bune pentru a căuta şi a vedea acest film. Cred că această intenţie introspectivă l-a animat pe realizatorul Hayao Miyazaki în 1988, şi cred că acelaşi lucru trebuie să îl căutăm şi noi.
Vizionând Totoro, vom descoperi, alături de Satsuki şi Mei, o casă bântuită, vom vedea ce sau cine sunt makkuro-kurosuke sau susuwatari, îl vom cunoaşte pe Totoro şi vom avea ocazia nemaipomenită de a face o călătorie cu autobuzul lui personal (caracterul meu preferat din film). Sunt 86 de minute de absolută încântare.
Tehnic, animaţia este nemaipomenită, cu o grijă pentru detaliu foarte rar întâlnită în alte părţi, iar personajele sunt foarte bine concepute. Un cuvânt şi despre soundtrack, pentru că merită din plin. Joe Hisaishi face o treabă foarte, foarte bună. Aveţi un exemplu mai jos. Şi ca să nu vă îndoiţi că Totoro a avut mult succes (nu numai în rândul copiilor şi al pasionaţilor de anime), trebuie să ştiţi că asteroidul 10160 îi poartă numele.
No comments:
Post a Comment