week'toriAl.20

Săptămâna aceasta a fost, în România, una ca toate săptămânile, poate cu observaţia că se simte din ce în ce mai mult apropierea campaniei electorale. Apar, iar, sondaje de opinie care se bat cap în cap - astăzi a fost dat publicităţii un sondaj efectuat la comanda antena 3 care, în esenţă, plasează PSDul pe primul loc in intenţiile de vot şi estimează participarea la vot la 73 % din corpul electoral. Un motiv în plus să nu dau credit antenelor, şi să nu mă uit la televizor.

Retrospectiv, evenimentul numărul 1 al săptămânii care se încheie este, din punctul meu de vedere, discursul preşedintelui în Parlament. Din cauza asta voi încerca să fac o trecere în revistă a unui discurs care s-a dorit "o evaluare a situaţiei actuale şi a perspectivelor României", la intersecţia a două cicluri politice.

Preşedintele a venit într-un Parlament care şi-a arătat dezinteresul şi iresponsabilitatea, iar reacţiile politice la discursul prezidenţial au fost pe măsura acestei atitudini. Discursul a surprins prin schimbarea de ton, şi mi se pare că, din păcate, s-a pus prea mult accent pe această schimbare de ton (în tradiţia unei aplecări a mass-mediei către bărfă), în detrimentul mesajului transmis de discurs.

Încercând să sintetizez discursul prezidenţial, voi spune că:

1. Preşedintele a început prin a sublinia progresele înregistrate: o creştere economică susţinută, o inflaţie (relativ) scăzută, modernizarea parţială a structurii economiei, reforma sistemului judiciar, capacitatea clasei politice de a se mobiliza şi "de a da un răspuns coerent în momente dificile".

2. În continuare au fost prezentate punctele rămase în suspensie. România "rămâne o ţară a contrastelor" (ex.: o mare parte din populaţia rurală nu beneficiază de condiţiile minime necesare unui trai decent), în care structura economică este una din cele mai înapoiate din cadrul EU (30 % din populaţia ocupată lucrează încă în agricultură), persistă "mari discrepanţe de dezvoltare teritorială", cât şi evoluţii îngrijorătoare a unor indicatori (deficitul de cont curent, deficitul comercial). Mediul rural constituie rezerva strategică de eficienţă a ţării.

Obiectivul principal al guvernării în următoarele decenii trebuie să fie, în viziunea Preşedintelui, creşterea productivităţii muncii şi în consecinţă a nivelului de trai, prin creştere economică susţinută şi

3. îndeplinirea unor obiective strategice:

a. reducerea ponderii populaţiei ocupate în sectorul agricol la 10-15 % până în anii 2015-2020;
b. adoptarea monedei euro în 2014;
c. diminuarea sau chiar inversarea tendinţei de scădere a numărului populaţiei României, pe fondul a 100 de ani de presiune demografică şi pregătirea ţării pentru o lungă perioadă de îmbătrânire a populaţiei;

4. Sunt prezentate eşecurile privind:
a. sistemul de educaţie. Inechitabil, nerelevant în raport cu economia, foarte slab calitativ;
b. sistemul de sănătate;
c. absorbţia de fonduri europene - generatoare, în mod special, de întârzieri în dezvoltare;
d. întârzierea aplicării Programului Naţional de Dezvoltare Rurală;
e. incapacitatea de a promova o reală descentralizare, care generează regrese şi, în consecinţă, falii de demarcaţie socială între diferite zone. Preşedintele creionează viziunea unui stat cu intervenţii limitate la cazurile de eşec de piaţă, stat care "să se ocupe de planificare strategică, de reglementare, de bunuri publice, de protecţia socială";
f. ordinea publică şi amplificarea criminalităţii;
g. distrugerea patrimoniului construit şi a celui natural (ex.: tăierea pădurilor).

5. În încheiere, Preşedintele îşi afirmă convingerea că mentalitatea clasei politice poate evolua, şi disponibilitatea de a conlucra cu orice guvern care, printre altele, "nu este dependent de o oligarhie".

Analizând discursul, voi spune că nu am nicio speranţă în ceea ce priveşte clasa politică. Demagogia a crescut pe parcursul ultimului ciclu electoral, iar politicienii români mai au de parcurs o cale foarte lungă până la a deveni responsabili faţă de cetăţean. Mai grav este faptul că media a devenit din ce în ce mai aservită politic.

De fapt, receptarea generală, la nivelul societăţii, a unui astfel de discurs, va duce la împărţirea noastră în două tabere: luăm discursul politic (în general) în serios sau nu. Încă ne place să criticăm fără să ne implicăm. Pe de altă parte, discursul prezidenţial apare ca fiind vag, şi asta deoarece abordează o mare diversitate de teme.

Totuşi, dacă ar fi să aleg ceva din acest discurs, aş merge pe situaţia demografică proastă şi pe situaţia din educaţie, care este înfiorătoare. Dacă vom continua să nu avem o politică demografică vom fi siliţi în nebănuit de puţin timp să apelăm la importuri, adică la imigranţi. Şi numai asta ne mai lipseşte. Pe de altă parte, un sistem de educaţie eficient, cu acces general la studii liceale şi universitare de calitate, ar însemna nu numai că economia va fi ferită de teama lipsei forţei de muncă adecvate, ci ar duce şi la diminuarea prostiei şi a subculturii care acum domină larg peisajul românesc.

Mă întreb, în final, de pe margine, dacă acest discurs va avea un efect în interiorul clasei politice româneşti. Personal cred că atitudinea cea mai corectă ar fi ca acest discurs să fie tratat cu atenţia cuvenită, pe baza conţinutului său, dar mă îndoiesc că avem politicieni care să interpreteze acest discurs în mod raţional şi nu afectiv. Impresia mea este că politicienii români aflaţi în altă tabără decât cea pro-prezidenţială vor tinde să neglijeze acest discurs şi temele lui, din simplul motiv că - în opinia lor - a acorda atenţie discursului înseamnă a recunoaşte poziţia adversarului politic.

Cert e un singur lucru: avem politicienii pe care îi merităm. Şi, bun, vin curând alegerile, aşa că voi mai scrie pe marginea acestui subiect, dar e păcat să asistăm încă patru ani la o asemenea mascardă politică precum cea din ultimii ani. Nu mai e cazul să fim dezgustaţi, de data asta trebuie să votăm.

cinematographeum03. pay it forward

Nu mi-a fost niciodată uşor să urmăresc filmele în care joacă Kevin Spacey. Asta pentru că, poate, el nu alege să joace în genul de filme comode pe care le poţi vedea fără să depui pic de efort intelectual. Cred. Poate greşesc - aici nu am voie să spun ceea ce se întâmplă, ci ceea ce cred că se întâmplă.

Pay it forward (2000) m-a trimis cu gândul, cumva, la Don Quijote şi la lupte irealiste pierdute dinainte. Pe de altă parte, m-a provocat să mă gândesc la feluri în care putem încerca să contracarăm, atât cât ne stă în mica noastră putere, defecţiunile societăţii.

Societatea în care trăim este departe de a fi perfectă, şi a repeta acest lucru este un evident loc comun. Ceea ce, poate, ne va arăta acest film este faptul că a încerca să schimbi lucrurile în bine cere întotdeauna o jertfă.

Oare cât de repede s-ar însănătoşi societatea noastră dacă, pentru un bine primit, fiecare dintre noi ar face, de doar trei ori, un bine asemănător, celor care au nevoie? Şi iarăşi. oare chiar trebuie să ne obişnuim cu ideea comodă că societatea nu va fi niciodată mai bună? I'm just wondering...

Fac nişte roluri deosebite atât Kevin Spacey, cât şi Helen Hunt, dar felicitările mele merg în principal spre Haley Joel Osment, care dă filmului candoare iar privitorului un sentiment de duioşie. Îi mai puteţi descoperi, în acest film, pe Jay Mohr, James Caviezel, Jon Bon Jovi sau Angie Dickinson.

Pay it forward este unul dintre filmele care mă motivează să fac studiile pe care le fac, şi să cred că ceea ce studiez poate - aplicat corect - ajuta la îmbunătăţirea societăţii. Cu o singură condiţie: totul este o vorbă goală fără implicarea fiecăruia dintre noi.

melum05. find me

Astăzi, unul din cântecele apărute atunci când "muzica era bună". Atunci când nu se punea (atât de mult) accent pe aspect fizic sau pe efectele de studio.

1994, Germania. Una din trupele care a influenţat serios genul de muzică trance. De pe al doilea album, tripomatic fairytales 2001, piesa cea mai cunoscută (şi poate mai bună decât find me) este right in the night. Totuşi, prefer ceea ce urmează. Iar asta din 1994, de când am ascultat piesa pentru prima dată.

Jam and Spoon, find me.

şi un ultim cuvânt: Mark Spoon, rest in peace!

descriptum06

7718.20010723 luni Bucureşti

[...] vreau să îmi exprim indignarea faţă de legea minorităţilor adoptată săptămâna trecută în Republica Moldova (cele două cuvinte, alăturate, încep să îmi repugne. Dumnezeu ştie numai ce e acolo, ce ghiveci şi ce cozi de topor, căci teritoriul ăsta se poate numi oricum, numai republică nu.)

Legea respectivă cuprinde invenţii grosolane de tip sovietic: minoritatea românească, limba moldovenească. Plus limba oficială în stat - limba moldovenească alături de (o, minune!) limba rusă. Românii constituie o minoritate estimată de comuniştii moldoveni (o adunătură de rusofili), la cifra de 2,400 de persoane, conform unui recensământ din 1989.

Asta e - de fapt, singurii oameni cu picioarele pe pământ din Basarabia sunt ruşii. Ei deţin puterea economică şi - acum - puterea politică. Lor le convine situaţia de acum, şi atunci nu e extraordinar ca reporterul român şi liderul grupului parlamentar al comuniştilor să se înţeleagă perfect vorbind două limbi diferite. Nu ştiu cum de respectivului nu i-a înţepenit limba în gură după o pledoarie atât de strălucită în serviciul adevărului. Mă enervează prostia românilor de acolo - nu de mult foloseam un citat din Laurenţiu Ulici - prostia acelor oameni care îşi merită soarta pentru că se lasă jefuiţi şi înşelaţi cu bună ştiinţă de cozi de topor, pe care se grăbesc apoi să le voteze în masă.

Ce e totuşi bine - mulţi tineri basarabeni lucrează în Occident. Mulţi studiază în România - cunosc personal câţiva. Şi cred că, până la urmă, minoritatea românească, o minoritate de 65% din populaţia RM, se va trezi. Desigur că peste 10 ani situaţia se va schimba; sper să nu fie prea târziu. Şi mai sper să nu mă mai mire afirmaţiile în care nu mai cred decât o parte a românilor din RM. Singurii care pot schimba situaţia sunt basarabenii înşişi. Pentru mine, subiectul rămâne în suspensie.


PS 20080924.

Îmi pare foarte rău să constat că lucrurile sunt exact la fel şi acum pe scena politică de la Chişinău. Subiectul rămâne încă în suspensie - în continuare, RM este guvernată de comunişti, iar chestiunea limbii vorbite şi a identităţii naţionale este actuală. Aderarea României la EU este totuşi premiza unei schimbări, cât şi faptul că în acest moment principalul partener comercial al RM este România, care a depăşit Rusia. Aştept cu interes alegerile din martie 2009. Sper ca opoziţia să reuşească să prezinte un front comun.

pegma02. Solaris

Autor: Stanislav Lem (1921-2006), 1961. Republica Populară Polonă. Succes "de piaţă" în ţările comuniste, dar şi în Occident. Însă, înainte de a cârcoti despre discutabilul sprijin pe care Lem, evreu laic cu "origini burgheze", l-ar fi primit din partea sistemului comunist, ar fi poate bine să avem în vedere ceea ce i-a asigurat succesul durabil - succes care e mai puţin discutabil.

După ce am citit Solaris (recent), nu am avut curajul să îl consider pe Stanislav Lem un scriitor de SF "printre alţii". De fapt, Lem încearcă să ofere căi de rezolvare pentru probleme viitoare - şi asta e treaba unui futurolog, iar ceea ce scrie are mai degrabă caracter ştiinţific de anticipaţie decât literar. Îi împărtăşesc întru totul lipsa de încredere în tehnologie şi atitudinea pesimistă faţă de tipul de cunoaştere pe care îl privilegiem. Suntem prea entuziasmaţi, mult prea entuziasmaţi de jucăriile pe care le avem acum, iar mulţi dintre noi uită poate că lumea noastră din 2008 seamănă atât de mult cu un adolescent, care se trezeşte brusc posesor al unui arsenal de arme de foc.

Pe de altă parte, chestiunile etice pe care Lem le ridică sunt în continuare fără răspuns (varianta optimistă) sau au primit un răspuns descurajator (varianta realistă).

Puncte importante despre carte:

A. Oceanul metamorf viu - personajul principal al cărţii. Cel care face jocurile în acest roman. Kelvin (şi tot ceea ce reprezintă) este pretextul desfăşurării acţiunii. Dacă nu aş avea respect faţă de acest personaj şi faţă de umanitatea lui, l-aş numi "cobai". Oceanul este subiectul, iar ceea ce se întâmplă în carte ţine de el. Ca o observaţie, chiar şi la sfârşit, oceanul viu solarisian rămâne în mare parte o necunoscută.

B. Raportul dintre materie şi spirit. Întrebare: Suntem capabili să comunicăm cu orice tip de existenţă, raţională sau afectivă? Avem o cunoaştere care să ne permită o astfel de comunicare? Pentru că, dacă aş crede în existenţa extratereştrilor (which is not the case), Solaris m-ar face să mă gândesc de două ori dacă ei ar avea o formă (sau structură) umană - sau, fie, umanoidă (iar asta mă trimite cu gândul la faptul că noi avem tendinţa să impregnăm cu umanitatea noastră prea materializată atât lumea fizică, cât şi lumea imaginarului). De unde această tendinţă, în cele din urmă? Probabil, din faptul că avem impresia că putem înţelege mai uşor ceea ce ne seamănă şi putem domina mai uşor ceea ce înţelegem. Nu suntem numai imaturi, ci şi aroganţi.

C. Fără niciun fel de îndoială, îmi place Kelvin. Iar asta contează foarte mult :)

Aşadar, să ne gândim: cât de mult suntem de fapt dispuşi să acceptăm că omul nu este măsura tuturor lucrurilor? Cât de pregătiţi suntem pentru a susţine o comunicare de substanţă (în cadrul căreia să acceptăm şi regulile celuilalt), şi nu o formă de diplomaţie găunoasă - nu numai cu extratereştrii a căror existenţă nu o putem dovedi, ci şi cu oameni de lângă noi, a căror existenţă ni se impune de la sine?

PS. Pur întâmplător, şi numele lui Stanislav Lem a fost dat unui corp ceresc - planeta 3836, descoperită în 1979 - numită Lem.


Preview:

Nu ştiu prea bine de ce, dar şi atmosfera în care plutea secretul morţii lui Gibarian, şi însuşi viitorul meu neguros mi s-au părut brusc derizorii: cufundat în contemplarea uluitoarei, teribilei hărţi, nu-mi mai păsa de nimic. Diferitele zone ale acestei formaţii vii purtau numele cercetătorilor care s-au sacrificat încercând să le cunoască. Priveam adâncit la masivul Thexall, ce împrejmuieşte arhipelagurile ecuatoriale, când, deodată, am simţit asupră-mi privirea cuiva.

Continuam să stau înaintea hărţii, dar n-o mai vedeam; eram ca paralizat. Drept în faţa mea, uşa baricadată cu lăzi pe care le susţinea dulapul. E vreun automat, am gândit, deşi în cameră nu existase până atunci niciunul. Dar n-ar fi putut intra fără să-l fi observat! Pielea de pe ceafă şi de pe spate începuse să mă ardă, senzaţia unei priviri grele şi nemişcate devenea insuportabilă.

week'toriAl.19

Bună ziua.

Înainte de orice altceva, ţin să vă mulţumesc tuturor celor care vizitaţi acest blog.

Probabil aţi observat că frecvenţa postărilor pe blog a crescut. După o perioadă "romantică", în care blogging-ul a fost pentru mine un fel de hobby (începând din octombrie 2006, iar din octombrie 2007 pe Blog'Spot), am ajuns la concluzia că atitudinea mea faţă de acest blog trebuie reconsiderată. Aşa încât m-am gândit la lansarea unui nou concept. În esenţă, am hotărât să lucrez cu rubrici săptămânale.

Astfel că, în acest moment, blogul se bazează pe câţiva piloni:

A. pegma - raftul de literatură. Este rubrica de marţi.

B. descriptum - jurnalul. Este rubrica de miercuri. Nu este vorba neapărat despre însemnări actuale, dar nici neapărat despre însemnări cu caracter retrospectiv exclusiv. Şi reprezintă o schimbare faţă de intenţia mea iniţială de a nu conferi blogului un aspect personal - ceea ce vreau în acest moment este ca blogul să nu capete un caracter prea personal.

C. melum - melodia. Rubrica de vineri.

D. cinematographeum - prezentare film. Rubrica de sâmbătă.

E. week'toriAl - editorial de blog. Rubrica de duminică, în cadrul căreia voi comenta un eveniment relevant al săptămânii care se încheie. Eventual, voi face anunţuri legate de blog.

F. rubrici nepermanente.

Nu am vorbit până acum de o politică editorială, şi asta pentru că nu a fost cazul. Conţinutul acestui blog va fi unul în general pozitiv, fără goană după senzaţional. Voi prefera să laud, şi nu să critic. Conţinutul acestui blog nu va fi promovat prin mesaje de tip spam. Comentariile vor fi publicate fără excepţie, cu condiţia unui limbaj decent. Toate comentariile vor fi moderate înainte de a fi publicate.

Pentru prima şi ultima dată, un cuvânt despre autor, adică despre mine. Numele meu virtual este stranum53. Numele meu real este Retegan Marius, iar în clipa de faţă mă ocup cu un doctorat în sociologie. Titulatura blogului ţine exclusiv de o strategie de branding şi nu are nimic de-a face cu un joc de-a v-aţi-ascunselea. End of story.

Comentariile de orice fel sunt binevenite, indiferent de moment şi context.

La fel sunteţi şi voi :)

Numai bine. Pe mâine.

cinematographeum02. my neighbour Totoro

Mă gândeam că poate primul film pe care ar trebui să îl prezint să fie Solyaris, preferatul meu absolut. Şi totuşi, după zile bune de gândire am ajuns la concluzia că ar fi un prag poate prea abrupt.

Primul film pe care îl prezint este de fapt un anime. Nici măcar unul nou, ci un anime care a implinit două decenii de când a fost lansat (16 aprilie 1988). Şi ţin să îi mulţumesc omului care mi-a prilejuit – nu de mult - plăcerea vizionării lui (se ştie el – este unul din oamenii pe care îi voi purta mereu în suflet, cu nostalgie şi o doză deloc neînsemnată de recunoştinţă J ).

Tonari no Totoro (Vecinul meu Totoro) ne spune foarte multe despre capacitatea copiilor de a visa, împotriva tuturor dificultăţilor din jur. Şi, în acest caz, sunt multe dificultăţi. Nu ni se precizează în film, dar acţiunea are loc undeva la sfârşitul anilor ’50, mai precis în 1958, când Japonia era încă într-o stare dificilă, după ce suportase pierderi umane colosale în război; bombe atomice detonate la Hiroshima şi Nagasaki; pierderea coloniilor care susţinuseră economia japoneză în prima jumătate a secolului XX; 6,000,000 de japonezi reveniţi în ţară din aceste foste colonii; foamete; sărăcie. Relansarea economică a ţării, începută în această perioadă, la sfârşitul anilor ’50, a devenit vizibilă prin organizarea Olimpiadei de la Tokio în 1964.

Filmul este adresat copiilor, dar nu exclusiv lor. Din punctul meu de vedere, el este adresat celor care mai pun un preţ pe inocenţă. A putea să visezi şi să te minunezi de toate lucrurile frumoase care se află lângă tine atunci când familia ta s-a mutat dintr-un oraş încă afectat de război, iar mama ta se află în spital, bolnavă de tuberculoză; a rămâne unul lângă celălalt, mai ales în momentele grele - iată câteva motive bune pentru a căuta şi a vedea acest film. Cred că această intenţie introspectivă l-a animat pe realizatorul Hayao Miyazaki în 1988, şi cred că acelaşi lucru trebuie să îl căutăm şi noi.

Vizionând Totoro, vom descoperi, alături de Satsuki şi Mei, o casă bântuită, vom vedea ce sau cine sunt makkuro-kurosuke sau susuwatari, îl vom cunoaşte pe Totoro şi vom avea ocazia nemaipomenită de a face o călătorie cu autobuzul lui personal (caracterul meu preferat din film). Sunt 86 de minute de absolută încântare.

Tehnic, animaţia este nemaipomenită, cu o grijă pentru detaliu foarte rar întâlnită în alte părţi, iar personajele sunt foarte bine concepute. Un cuvânt şi despre soundtrack, pentru că merită din plin. Joe Hisaishi face o treabă foarte, foarte bună. Aveţi un exemplu mai jos. Şi ca să nu vă îndoiţi că Totoro a avut mult succes (nu numai în rândul copiilor şi al pasionaţilor de anime), trebuie să ştiţi că asteroidul 10160 îi poartă numele.

melum04. famous last words

Cântecul de azi.

E adevărat, postat târziu, mai târziu decât aş fi vrut (acum cinci, şase ore). Vina mea. Promit să fiu mai puţin nocturn the next time.

Nu laud prea mult cântecul, pentru că ceea ce vă poate convinge de valoarea lui este cântecul în sine. Spun doar că este cel mai reuşit cântec (famous last words) de pe cel mai reuşit album (the seeds of love, 1989) al uneia din cele mai bune trupe ale anilor '80 - tears for fears. Şi textul este pe măsură.

:)

descriptum05

A. 7772.20010915 sâmbătă Utrecht

Olanda începe să-mi placă, deşi are un decor atât de plat. Totodată, încep să înţeleg cam ce se întâmplă pe aici, şi de ce oamenii sunt aşa cum sunt.

Ieri am vizitat capitala ţării, Amsterdam. Gazdele noastre ne-au dus pe canalele de acolo - şi astfel am aflat că în oraş există peste 300 de poduri - cu vaporaşul, şi a fost foarte frumos, deşi am înţeles frumuseţea asta cam târziu. Am vizitat câteva catedrale, dar şi Red Light District (Cartierul cu felinare roşii) - negresele acelea grase din vitrine nu mă atrăgeau în niciun fel. La ora 12 au fost 3 minute de linişte, decretate de municipalitate în memoria celor ucişi marţi în atentatele din New York, din Washington D. C. şi din Pennysilvania. Pe noi ne-au prins în centrul oraşului, într-o piaţă plină de turişti. Pentru că unul din noi avusese excelenta idee de a lua un tricolor, ne-am strâns cu toţii la un loc şi am întins drapelul ţării, gândindu-ne la românii noştri. Am cântat un cântec funebru de trei ori, care s-a auzit foarte adânc în tăcerea absolută din piaţă. Bun, gestul mi s-a părut deplasat atunci. Acum îmi pare rău că nu am avut un drapel american.

Tot ieri am vizitat Rijksmuseum. Am văzut printre altele "Rondul de noapte" al lui Rembrandt - şi dacă am mai auzit poate de acest tablou, acum m-am izbit în mod concret de existenţa şi de celebritatea lui întru totul meritată. Am văzut şi alte lucrări valoroase (colecţia de artă flamandă pe ansamblu e nemaipomenită), iar unele chiar mi-au plăcut, deşi mi-ar fi imposibil acum să exemplific. Nu mi-au atras atenţia în mod deosebit picturile din ultimele două secole.

Iar astăzi am mers la Rotterdam. Am văzut doar o mică parte a oraşului (nişte construcţii fantastice), porţiuni din port şi extraordinarul proiect Delta (un sistem foarte complex de diguri inaugurat în 1974), prin care olandezii au îmblânzit apele Mării Nordului. Acolo ne-am petrecut cea mai mare parte din zi.

Mâine - de fapt azi, e trecut de ora 1.30am (şi plouă, ceea ce dă un aer special oraşului) vom pleca spre Germania.


B. 7773.20010916 duminică Wurzburg

E trecut de miezul nopţii, în condiţiile în care la 7.30am trebuie să fim în picioare. Dar nu am încă niciun chef să dorm ... deşi sunt foarte obosit.

Stăm aici în Wurzburg la o femeie din Botoşani, foarte de treabă, care ne-a primit împărăteşte (am mâncat la o singură masă cât în toată săptămâna, în Olanda). Ne-a povestit despre viaţa ei, şi cât de greu î-a fost să o ia de la capăt, în 1991, cu trei copii, cât de greu îi e acum şi cât de greu îi e fiului ei să îşi găsească o slujbă, pentru că are nume românesc.

Olanda a rămas în urmă. Istorie. Cu ce rămân eu ... cu alte idei despre Occident, cu totul altele. Şi cu o imagine mai fidelă a ceea ce se întâmplă aici. Pot asemăna cel mai mult Olanda cu Austria, sau Utrecht cu Linz. Şi îmi place foarte mult cum arată olandezele - deşi poate sună anapoda, dar sunt sincer.

Am hotărât un singur lucru: România trebuie, dintr-un punct de vedere, să devină o ţară occidentală. Dar mult mai important e ca ţara să nu îşi piardă identitatea. Nu ştiu încă dacă aş vrea să trăiesc în Occident. Ştiu că am avut parte de o experienţă din care voi avea foarte multe concluzii de tras şi foarte multe lucruri de schimbat.


C. 7775.20010918 marţi Arad

Înapoi în ţară.

Poate era şi timpul, deşi nu cred că vreo două-trei zile în plus în Olanda sau Germania mi-ar fi dăunat.

În aceeaşi cameră cumva anostă din motelul Petrom de lângă Arad în care am stat şi la plecare - camera numărul 6 - being boring a celor de la Pet Shop Boys îmi provoacă melancolie, şi în acelaşi timp mă determină să mă gândesc la trecut, dar şi la viitor, cu nostalgie. Nu mă plictisesc ascultând-o, cu toate că miezul nopţii a trecut.

Plouă. Gândindu-mă acum la ceea ce s-a întâmplat în ultima săptămână, totul a fost absolut... instructiv. Am văzut multe locuri necunoscute înainte, am cunoscut mulţi oameni. Am văzut o viaţă diferită, viaţa la care românii visează fără să o cunoască îndeaproape. Şi pot spune, ca o concluzie, că nu e esenţial diferită, sau neapărat de o calitate superioară. Occidentul se poate aplica şi la noi, chiar fără să ne dăm seama. România nu mai e fundamental diferită de o ţară occidentală, deşi există un handicap important, iar lucrurile se mişcă greu.


D. 7780.20010923 duminică Bucureşti

În ţară primele zile mi-au trecut destul de ciudat. Pe de o parte, în mod involuntar, vrând să vorbesc, gândeam cuvintele în limba engleză (ultimele zile în Olanda chiar au cuprins câteva situaţii comice - am început de mai multe ori să îi vorbesc lui Claudiu în engleză). Pe de altă parte, sunt acum martor al decalajelor între ceea ce am văzut în Occident şi Bucureşti. Continui să cred că oamenii, în marea lor majoritate, se aseamănă. Cred acum că diferenţele şi decalajele provin de la, sau din modul în care statul îşi tratează cetăţenii - iar acest lucru se vede în domenii precum politica salarială, asistenţă socială, servicii medicale, locuri de muncă, educaţie şi construcţia de locuinţe.

Ceea ce se întâmplă în ţară nu e deloc bine. Se vorbeşte prea mult, dar nu se face nimic. Mai mult, statul actual, în România guvernată de stânga, este o calamitate, este ca uraganul sau inundaţiile prin care am trecut acum 3 ani. Statul actual este echivalent cu birocraţia, iar scopul lui suprem este întreţinerea acestei birocraţii. Societatea i-a luat-o înainte cu mult. În situaţia asta, ceea ce vreau să obţin este independenţa financiară.

descriptum04

Am început să dezgrop jurnalul.. şi amintiri de demult ies din nou la suprafaţă. De data aceasta, amintiri din altă lună septembrie. 2001. Prima parte azi, a doua mâine.


A. 7767.20010910 luni Arad

Sunt pe drum; mă aflu într-un motel Petrom de lângă Arad - aş putea fi la fel de bine în centrul oraşului, pentru mine ar însemna acelaşi lucru. [...] Totul e foarte bine până acum. Am plecat la 7am din Bucureşti, am trecut prin Piteşti, Sibiu, Orăştie, Deva, am vizitat - două ore - centrul Aradului. România e o ţară foarte frumoasă, iar mâine cred că voi scrie la Linz, în Austria. Nu ştiu.


B. 7768.20010910 marţi Linz

Mă ţin de cuvânt şi scriu la Linz, deşi e foarte târziu, iar peste şase ore trebuie să ne trezim.

Am plecat înainte de ora 10 din Arad, şi am trecut de vama românească cu ceva emoţii, nervi, plus o doză respectabilă de intervenţii de sus.

Am traversat Ungaria trecând prin (sau pe lângă) Szeged, Kecskemeti, Budapest şi Gyor. Un drum destul de frumos, încă nou. Dacă relieful ar fi mai variat, Ungaria ar fi o ţară frumoasă, mai ales că are un aspect occidental. La întoarcere, sper să ne oprim la Budapest. Am ascultat ceva radiouri ungureşti, şi ţin să remarc că sunt destul de puţine. În ansamblu mai bune decât cele de la noi, ca muzică difuzată şi sunet, dar inferioare posturilor de radio din Bucureşti. Nu pot asculta muzică în limba maghiară fără să râd, pentru că mi se pare foarte caraghios.

Austria ne-a întâmpinat sub înfăţişarea unui agent de vamă încrezut, şi cu drumuri poate mai dezvoltate, dar mai prost asfaltate decât în Ungaria şi chiar decât în România. Oraşele sunt în schimb foarte frumoase. Linz arată mai bine decât mă aşteptam (mama mi-l caracterizase drept un oraş industrial), deşi am recunoscut câteva construcţii foarte familiare mie, care se numesc îndeobşte blocuri (imaginea mea anterioară despre Occident nu includea decât case şi blocuri turn). Am trecut pe lângă abaţia din Melk şi am văzut câteva specimene de austrieci de Linz (ţin să notez că nu diferă cu nimic faţă de ceea ce puteam vedea mai demult pe Pro7).

Motelul studenţesc în care ne aflăm - Jungen Gesthaus - e mai prost decât cel din Arad. Deşi toaleta arată foarte bine iar camera e destul de îngrijită, totuşi persistă un miros de stătut, de igrasie, pe care nu l-am mai întâlnit din 1995, la Venus. Cum peste şase ore plecăm, asta nu contează foarte mult. Mâine seară voi scrie în Olanda.

PS. ... Există pe o reclamă Winston două blocuri turn identice. Sunt gemenii din New York, "The Twins". Iar, de azi încolo, există numai pe reclamă. Un atentat le-a făcut una cu pământul. Au murit mii de oameni (inclusiv români, precum Alexandru Liviu Stan sau Eugen Lazăr)... Suntem cu toţii şocaţi. Tot restul drumului am ascultat, cu toţii, într-o linişte profundă - cu totul opusă atmosferei destinse din ţară - Radio Austria International (singurul post de radio în limba engleză pe care l-am prins), iar la hotel am tăbărât pe televizorul de lângă recepţie.


C. 7770.20010913 joi Utrecht

Aş fi vrut să scriu şi ieri seară, dar eram literalmente prea obosit. Am sosit aici în Utrecht ieri, în jurul orei 22, după 13 ore de drum continuu şi aproximativ 1,000 de kilometri străbătuţi. Parohia Sint Dominicus, ai cărei oaspeţi suntem, arată bine - birouri foarte bine puse la punct, sală de consiliu, biserica îngrijită, plus o şcoală întreţinută exclusiv de parohie. Am făcut apoi cunoştinţă cu gazdele noastre şi, după o scurtă rugăciune la vicariat, am ajuns aici.

Eu şi Claudiu stăm la doi oameni maturi, dar nu în vârstă. Se numesc F. H. şi W. K. El e senior consultant în ministerul transporturilor, iar ea este cadru universitar în Amsterdam. Nu ştiu dacă sunt căsătoriţi, deşi tind să cred că da. Sunt oameni simpatici, deşi parcă puţin distanţi şi în orice caz deloc prea vorbăreţi. Locuiesc pe strada Chopin, într-o zonă frumoasă a oraşului, la câteva minute de mers pe jos de parohie. Poate sună ciudat, nu au maşină, deşi cred că şi-ar permite una foarte bună.

Ne-au primit ieri cu o cină relativ simplă (două feluri, stropite cu vin roşu sec din Africa de Sud) şi cu muzică de Chopin, apoi ne-au arătat camera fiecăruia. Claudiu şi-a ales mansarda, aşa că mie mi-a rămas camera de la etajul unu. Îmi place fereastra, care e aproape cât tot peretele (cu cadru din aluminiu), şi biblioteca, cu cărţi de calitate, în patru limbi (olandeză, germană, franceză şi engleză). În casă m-au impresionat şi colecţia de discuri, dar şi computerul cu acces internet. Înainte de somn, din nou în camera de zi, le-am prezentat cadourile noastre, şi sper că le-au plăcut. Mai sper că le-am făcut o impresie bună.

Programul de azi a fost obositor. Am vizitat centrul vechi al oraşului Utrecht; printre altele Domul, înalt de 112 metri - noi am urcat până pe platforma de la 102 metri şi am ascultat melodia de oră fixă a clopotelor; mai multe catedrale, o moschee, câteva muzee, un centru comercial imens... Totul este impecabil de curat - te poţi aşeza pe jos fără nicio problemă - iar oraşul îţi dă impresia unei săli imense. Cu excepţia străzilor locuite de arabi, care sunt mai murdare decât străzile din Bucureşti.

Am fost şi la primărie, unde ne-a primit primarul oraşului Utrecht (o doamnă care vorbea o engleză cu accent foarte pronunţat), iar seara am fost invitaţi în Bunnik, de un om de afaceri, la o cină la care a luat parte şi cardinalul vechi catolic al Olandei, Hadriaan.

Mă mărginesc să povestesc ceea ce văd, pentru că în ultimele 48 de ore creierul meu a fost pur şi simplu bombardat cu informaţie. Am trecut pentru prima dată în viaţă prin Ungaria, Austria şi Germania; Olanda este copleşitoare până acum. Iar mâine... vizităm Amsterdam.

pegma01. Silas Marner

Silas Marner - la prima vedere, o carte fără mari pretenţii, scrisă de Marian Evans (1819-1880), alias George Eliot, în 1861.

Personajul principal este un ţesător străin, singur, retras, venit de nicăieri la Raveloe, acceptat greu de o comunitate închisă precum cea a unui sat britanic din secolul XVII, supus stereotipiilor legate de tot ceea ce înseamnă un "venetic" (i se atribuie acte de vrăjitorie şi vindecări miraculoase - e mult mai uşor să afirmi aşa ceva când în cauză e un străin, posesor al unui chip "galben ca ceara" şi a unor ochi "castanii, bulbucaţi şi miopi", care mai cunoaşte şi stări de catalepsie).

Citind, aflu că trecutul meşterului Marner nu e chiar încântător. Încerc să mă pun în pielea unui om trădat de cel mai bun prieten, alungat pe deasupra din comunitatea din Lantern Yard în care trăia, în plus, părăsit la ceva timp după de logodnică, devenită soţia trădătorului. Brrr.

"Jobul" îl salvează. E lipsă de ţesători buni, aşa că meşterul Marner descoperă la Raveloe plăcerea de a simţi monezile de aur în palmă (în lipsa unei alte dorinţe, mai puternice), şi devine colecţionar avid de guinee. Hobby care durează vreo cincisprezece ani.

În "rol" secundar - Godfrey Cass, fiul moşierului din sat, caracter "nehotărât şi laş", încărcat de tot soiul de griji. Godfrey este - în prima parte a poveştii - posesor de: una bucată cal (Wildfire), una bucată frate (beţivul şi şantajistul Dunstan) şi una bucată soţie ţinută la secret, din motive de (lipsă de) respectabilitate (Molly Farren pe numele ei, instrument al lui Dunstan, dependentă de opium şi mama fiicei neştiute a lui Godfrey).

După ingrediente, câte ceva despre acţiunea propriu-zisă: Marner este jefuit de cele 272 de guinee strânse în răstimpul venirii lui în Raveloe. Primeşte în schimb, din partea Providenţei, un minunat cadou de ajun de An Nou: pe Eppie, fiica de curând născută - practic abandonată - a lui Godfrey Cass şi a lui Molly Farren. Auriul guineelor este înlocuit de auriul natural al părului unui copil, sufletul lui Silas Marner învie, iar întrebarea este cum se împacă cu această stare de lucruri Godfrey Cass, nevoit să tacă.

Pentru mine, este relevantă desprinderea de singurătate a unui om care a cunoscut starea asta prea bine, atât de mult timp, după alungarea din comunitatea puritană de la Lantern Yard. Într-un fel, lectura poate fi făcută şi în cheia legăturii lui Silas Marner cu Dumnezeu. Pe de altă parte, cartea - cu un pronunţat caracter etic - pune întrebări şi loveşte în prejudecăţi, în religia organizată, în procesele de industrializare sau în establishment-ul britanic al epocii, fiind o admirabilă pledoarie în favoarea dreptăţii (sociale). Deşi stilul ei este greoi, mi se pare cuceritoare şi lectura ei mă emoţionează de fiecare dată. Este, din acest motiv, una din cărţile mele de căpătâi. Vă rog să o citiţi.

PS. Cartea a avut o influenţă apreciabilă asupra literaturii, dar şi asupra cinematografiei. Să ne amintim doar de Leon, din 1994, cu Jean Reno în rolul principal ...

Preview:

Deodată, pe când copilul se rostogoli în jos pe genunchii mamei, ud în întregime din pricina zăpezii, ochii săi fură atraşi de o lumină strălucind undeva pe întinderea albă şi, cu inconsecvenţa copilăriei, fu pe dată absorbită de acea lumină ce venea parcă în întâmpinarea ei. Acea lumină vie şi strălucitoare trebuie prinsă; şi într-o clipă copilul se afla în patru labe şi întinse o mânuţă să prindă sclipirea. Dar sclipirea nu se lăsă prinsă, şi atunci copilul îşi ridică fruntea pentru a vedea de unde venea şireata licărire. Venea dintr-un punct luminos; copilul, ridicându-se în picioare, merse şovăitor prin zăpadă, ţinând basmaua soioasă în care era înfăşurat, şi boneţica atârnându-i pe spate. Se îndreptă fără siguranţă spre uşa deschisă a casei lui Silas Marner, intră, apoi se duse direct la vatra caldă, unde ardea un foc strălucitor din buşteni şi aşchii, ce încălzise sacul vechi (paltonul lui Silas) întins peste cărămizi, la uscat. Copilul obişnuit să stea singur ore întregi, fără niciun semn de atenţie din partea mamei, se ghemui pe sac şi-şi întinse mâinile mici spre flacără, pe deplin mulţumit, bolborosind şi comunicând focului vesel multe gânduri nearticulate, ca un boboc de gâscă de curând ieşit din ou, care începe să se simtă bine. Îndată, căldura îl adormi şi căpşorul auriu se prăbuşi pe sacul vechi, iar ochii albaştri fură acoperiţi de pleoapele delicate, uşor străvezii.

(traducere Mihai Rădulescu, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti 1969)

peregrinatio.03 Vatra Dornei

Aşa cum spuneam, călătoria mea de luna trecută nu s-a mărginit doar la Bistriţa. Am ajuns puţin mai departe, în Bucovina.

De la bun început voi spune că drumul dinspre Bistriţa spre Vatra Dornei este unul din cele mai frumoase drumuri pe care mi-a fost dat să trec în ţară. Nu mă refer, evident, la calitatea asfaltului, ci la munţii nemaipomenit de frumoşi şi blânzi care te însoţesc, nu mult după ieşirea din Bistriţa. Din cei 85 de kilometri, 60 sunt o încântare. Drumul tot urcă şi iar urcă, până la Piatra Fântânele, iar plafonul de nori se apropie de tine din ce în ce mai mult.

Un cuvânt despre Pasul Tihuţa. Se găsesc acolo: linişte din belşug, peisaje mirifice, una bucată drum european (care e în lucru, aproape gata, şi trebuie să spun că lucrarea e de o calitate bună), multe pensiuni şi un hotel. Nu ştiu mare lucru despre pensiuni, însă hotelul, numit Castel Dracula şi inaugurat în 1983, este cel mai bun resort hotelier din judeţul Bistriţa Năsăud. Bun, este cam scump (nu încercaţi să petreceţi un revelion acolo) şi nu în întregime lipsit de kitsch, dar impresia de ansamblu este foarte bună, cu servicii ireproşabile, cu un restaurant absolut decent şi cu un sicriu în camera de la subsol care justifică întru totul (re)numele hotelului.

Vatra Dornei este o staţiune pe care îmi dorisem mult timp să o vizitez, după ce trecusem pe acolo în copilărie, ultima dată în 1992, şi rămăsesem fascinat de frumuseţea locurilor. Mi-am îndeplinit această dorinţă prima dată anul trecut, în prima jumătate a lui iunie, când mi-am sărbătorit acolo ziua de naştere. Vă asigur că nu bistriţeanul din mine, mândru de plaiurile natale, mărturiseşte cu mâna pe inimă că acolo sunt cei mai frumoşi munţi din ţara asta.

Staţiunea este (ca şi Tihuţa) înzestrată cu telescaune, trasee pentru drumeţii şi pârtii de ski (dacă îmi amintesc eu bine, patru la număr). În plus, luna trecută, am observat că urma să aibă loc un concurs de mountain bike. Am observat, tot atunci, şi călăreţi de ocazie, mai citadini de felul lor ( :) ), călărind pe cai închiriaţi, într-una din pădurile situate în marginea Vatrei. Mănăstirile din nordul Moldovei nu sunt nici ele departe, însă pentru un orăşean obosit ca mine, fugit preţ de un week-end din Bucureşti, plimbările prin parcul dendrologic şi prin staţiunea propriu-zisă (şi munţii din jurul ei) au fost arhisuficiente.

Pe parcursul şederii mele acolo am stat în complexul Bradul-Călimani, cotat ***. Camera destul de OK, restaurantul acceptabil, preţurile idem. De notat că în complex e cuprinsă şi o piscină (care ar fi mult mai curată şi mai liniştită dacă nu ar fi populată zilnic de copiii din staţiune - însă e oricum mai bine că există, chiar şi aşa) şi o bază de tratament cu acces din hotel (am avut parte de un masaj absolut excelent acolo, care m-a pus pe picioare pentru o durată lungă de timp). Marele avantaj al hotelului de fapt nu este legat de servicii, ci de amplasare, pentru că hotelul este aşezat exact lângă parcul staţiunii, care merită întotdeauna o vizită.

Vatra Dornei este departe de Bucureşti şi nu e poate la fel de atractivă ca Valea Prahovei, de exemplu, în care s-a investit mult mai mult, iar oferta turistică e mult mai diversificată. Totuşi, are anumite avantaje. Odată, se poate ajunge şi acolo cu un tren direct, acceleratul 1653, care te ia din Gara de Nord la ora 21.00 şi te lasă în inima staţiunii la ora 6.25. Noaptea de somn în cuşeta lipsită de confort din tren va fi compensată de o natură cel puţin la fel de frumoasă şi mult mai multă linişte decât în orice loc din Valea Prahovei. Preţuri ceva mai terestre decât la Sinaia sau Predeal. În plus, mult mai puţină subcultură - un lucru care nu trebuie, nici el, trecut cu vederea...

Numai bine.

poetry.08

(today)


I.

I'm not expecting you to understand;
but please, leave me alone today, my dear friend.
I want to have a short chat with my dreams
- today, my soul accepts no outside guests, it seems.

Please, don't look bothered, please, don't ask.
Accept this... it is not an easy task:
I want to have a short chat with my dreams
- today, I cannot talk to you, or so it seems.


II.

'Might call you back tomorrow, dear friend.
By that time, my interrogations might just end;
I want to have a short chat with my dreams
- today, and the remaining time I've got, it seems...

(20080904 Bucureşti)