week’toriAl.18 globalizare şi credinţă II

Vorbeam data trecută despre anumite caracteristici şi note ale proceselor de globalizare. Voi încerca acum să aduc în discuţie interferenţele dintre globalizarea actuală şi credinţa religioasă.

Pentru a avea în vedere influenţele globalizării asupra credinţei religioase, se cuvine să ne amintim mai întâi de tipul de organizare socială determinat de procesele de modernizare. În cuvintele lui Ferdinand Tonnies, în cadrul comunităţii, ghidul acesteia, cel care deţine cunoaşterea de a ghici sau prezice care este cea mai bună cale de urmat - aşadar autoritatea supremă a înţelepciunii - este preotul. Acesta îşi asumă astfel o autoritate asupra tuturor celorlalţi membri ai comunităţii, iar autoritatea sa reprezintă cadrul prin care se consideră că chipul lui Dumnezeu merge printre oameni; prin intermediul acestei autorităţi se consideră că fiinţa divină se revelează şi comunică cu cei ameninţaţi de pericole şi de teama de moarte.

Dar, acum, noi ne confruntăm cu societalizarea extremă, cu standardizarea şi lipsa de personalizare (aş îndrăzni să spun că standardizarea a atins punctul culminant în statele totalitare - recomand în acest sens citirea cărţii Rue du Proletaire Rouge, a soţilor Nina şi Jean Kehayan, publicată la Paris în 1981). În măsura în care comunitatea este înlocuită cu societatea, scepticismul religios este o reverberaţie a procesului de societalizare pe teren religios.

Aceasta în condiţiile în care, mai mult decât oricare alt posibil factor, religia oferă culturii - şi celor care aderă la cultura respectivă - o percepţie asupra realităţii în cel mai propriu sens al cuvântului, oferind explicaţii asupra originii universului (pe care ştiinţa întârzie să le aducă - principalele controverse sunt apariţia vieţii - şi a legilor fizice - şi apariţia conştiinţei umane), dând sens istoriei şi locului ocupat de ea. Pe deasupra, religia defineşte natura binelui şi a răului, creind imagini de răsplată şi pedeapsă, iar în condiţiile în care doi oameni din trei aparţin de trei tradiţii religioase (creştinism, islam şi hinduism), religia va constitui fără îndoială una din forţele conducătoare ale viitorului nostru.

În pofida diferenţelor teologice şi filosofice, religiile lumii conţin un nucleu comun de valori morale, iar aceste valori constituie baza posibilă a unui dialog interreligios eficient. Iar aceasta, deoarece acest dialog interreligios este nu doar un termen care sună frumos, ci singura soluţie pentru evitarea conflictelor într-o lume în care una din problemele noastre principale a devenit convieţuirea într-o societate din ce în ce mai impersonală.

Problema este de a realiza un dialog interreligios ţinând cont de faptul că fiecare dintre acestea consideră că deţine adevărul absolut (adevăr pentru care au murit martirii şi misionarii, de exemplu). Acest lucru presupune în ultimă instanţă faptul că, discutând la nivel doctrinar, nu se poate ajunge la acord fără a compromite substanţa credinţelor religioase existente şi fără a admite existenţa relativismului religios. Din această cauză nu voi pune semnul egal între dialogul interreligios şi dialogul teologic specializat susţinut în cadrul întrunirilor cu caracter ecumenic (făcând totodată observaţia că ecumenismul este specific religiei creştine).

Soluţia constă în accentuarea dialogului asupra subiectelor de ordin moral şi a acceptării - la un anumit nivel, deoarece fiecare dintre noi are libertatea de a adera în orice moment la o altă credinţă - situaţiei religioase actuale a lumii. Însă tendinţele actuale sunt exact inverse.

Voi menţiona în primul rând prozelitismul virulent - atragerea prin mijloace necinstite a membrilor unei confesiuni la o altă confesiune are nu doar efecte religioase, ci direct sociale. În acest caz sunt expuse grupurile marginale şi persoanele cu grad maxim de insatisfacţie în viaţa personală.

În al doilea rând voi face referire la sincretismul religios (ca o observaţie, acesta este opusul diametral al dialogului interreligios). De origine orientală, mişcările sincretice au adepţi la nivel mondial, iar strategia lor de expansiune se bazează pe împroprierea simbolurilor religiilor mondiale, folosirea de texte cu conţinut transcultural şi melanjul doctrinar, adepţii fiind în acelaşi timp încurajaţi să rămână membri ai comunităţii religioase structurate din care provin. Acest fapt duce la amestecul doctrinar şi cultural, dar şi la impresia că religia sincretică nou îmbrăţişată are un caracter universal, care transcede sfera oricărei religii. Se cuvine astfel făcută observaţia că principiul sincretismului religios prin includere este o caracteristică fundamentală a hinduismului.

Voi trece acum la influenţa credinţei religioase asupra globalizării. Religia joacă, inclusiv în prezent, un rol extrem de important în cadrul proceselor de globalizare. De fapt, cea mai importantă mişcare populară prezentă în acest moment în cadrul globalizării este protestantismul de nuanţă penticostală, care are o extindere mondială şi angrenează un număr estimat de 250 de milioane de persoane. Cel mai important este faptul că această mişcare populară aduce cu sine o revoluţie culturală dramatică şi o moralitate în mod particular potrivită pentru acei oameni care vor să încorporeze valorile capitalismului de tip anglo-saxon.

Însă aici survine o observaţie. Rolul jucat de religie în cadrul globalizării nu este nou. De fapt, religia (creştină) a fost dintotdeauna unul din factorii globalizării. Misionarii creştini, catolici sau olandezi, au fost de multe ori primii europeni prezenţi în celelalte părţi ale lumii şi, cel mai important, ei nu au folosit raporturi de forţă cu populaţiile indigene. Pe de altă parte, ei sunt primii care vor cerceta în profunzime culturile cu care intră în contact, lăsând în urmă observaţii şi relatări de o valoare ştiinţifică incomensurabilă (recomand în acest sens citirea cărţii Culture et comportement, a lui Genevieve Vinsonneau, editions Armand Colin, Paris 2000).

Mai mult, startul globalizării este dat de călătoria lui Cristofor Columb, din 1492. Însă această călătorie se defăşoară sub semnul căutării Paradisului terestru. Aceeaşi căutare a Edenului (ca lucrul cel mai scump al coloniştilor) şi raportarea la pământul american ca la un pământ sfânt, destinat unei experienţe de valoare universală, se află la baza experienţei americane a începuturilor, iar lumea globalizată de azi este o continuare a experienţei descoperirii şi colonizării Noii Lumi. Mai mult decât orice altă naţiune modernă, Statele Unite sunt produsul Reformei în căutarea Edenului, iar era globalizării începe ca orizont al unui mare proces spiritual.

Pentru a încerca o concluzie, voi spune (citându-l pe profesorul Ilie Bădescu) că înaintarea istoriei după apariţia creştinismului este legată de răspândirea acestuia. Într-o formă sau alta, experienţa din Palestina s-a reluat prin rotaţie în toate spaţiile care au intrat în raza de extindere a religiei creştine: a urmat momentul Atenei, al Romei, al Galiei, al creştinismului cosmic euxinian, pentru a cuprinde apoi lumea slavă şi lumea germanică, pentru a culmina cu lumea americană. Ori de câte ori popoarele s-au aflat în faţa unor experienţe cruciale s-a petrecut acelaşi mare eveniment spiritual: trăirea înnoitoare după tiparul eshatologic al nostalgiei originilor. Ultima experienţă crucială majoră se leagă de poporul cel nou, cel american şi, prin aceasta, se deschide era globalizării, care va cunoaşte însă şi ea o cădere de nivel faţă de experienţa renovatoare care a creat America însăşi, făcând loc unei globalizări căzute, de nivel inferior, în care înnoirea de tip religios joacă un rol secundar.

Închei cu cuvintele preotului Gheorghe Calciu, pentru că ele constituie, dacă vreţi, motorul ultimelor mele postări: "dacă ne-am născut să fim robii materiei, ba încă printr-o justificare filosofică, atunci finalitatea vieţii este sclavia. Dacă libertatea noastră se reduce la necesitate sau la logică, atunci libertatea noastră este sclavie. Dacă toată cunoaşterea noastră se reduce la o sterilă şi niciodată împlinită înţelegere a legilor materiei, atunci cunoaşterea noastră este sclavie. Dacă iubirea noastră se reduce la lupta pentru existenţă, iar sacrificiul nostru la perpetuarea speciei, atunci ele nu sunt decât sclavaj. În sfârşit, dacă toate convingerile noastre izvorăsc dintr-o doctrină oficial impusă, atunci ele nu pot fi decât sclavie".

Numai bine.



Bibliografie orientativă:

1. Bădescu Ilie, Noologia, 2003 Bucureşti
2. Berger Peter L., Huntington Samuel P., Many globalizations...., Oxford 2003
3. Calciu Gheorghe, 7 cuvinte către tineri, Bucureşti 1996
4. Srivinas Tulasi, A tryst with destiny. The indian case of cultural globalization, 2003
5. Tonnies Ferdinand, Community and civil society, Cambridge University Press, 2001

week’toriAl.17 globalizare şi credinţă

Scriu acest articol în ideea că, de multe ori, nu facem legătura corectă între aceste două realităţi. Ceea ce duce fie la demonizarea religiei, fie la demonizarea globalizării. Astăzi, prima parte, care cuprinde o scurtă introducere şi câteva aprecieri despre globalizare.

A. Cred că ştim, sau avem impresia că ştim cu toţii ce este religia. Esenţa ei ar fi că îl integrează pe adept într-o nouă societate, care cuprinde atât societatea terestră, cât şi panteonul (în cazul religiilor politeiste), pe iniţiator (religiile de tip asiatic) sau pe Dumnezeul unic, pe îngeri şi pe sfinţi (în cazul religiilor monoteiste avraamice). Globalismul apare în schimb atunci când oamenii îşi asumă obligaţii faţă de lume în ansamblu sau valori care preiau lumea ca sistem de referinţă.

Există o cultură a globalizării, după cum ne asigură Peter Berger, cultură a cărei caracteristici ar fi cu precădere americane în origini şi conţinut. Această cultură globală este transmisă prin vehicule elitare (aşa numita cultură Davos, al cărei motor este comerţul internaţional, cultura de club universitar, care cuprinde intelectualitatea occidentală şi este generată de reţele academice, fundaţii, organizaţii nonguvernamentale, agenţii guvernamentale şi interguvernamentale - produsele acestei culturi sunt ideile şi comportamentele inventate de intelectualii occidentali: ideologiile drepturilor omului, feminismului, ecologismului sau multiculturalismului, precum şi politicile şi stilurile de viaţă îmbrăcate de aceste ideologii) şi vehicule populare (cultura McWorld, controlată de elite dar răspândită în mase).

B. Sunt însă anumite caracteristici ale globalizării care generează anumite constatări. Folosirea puterii în cadrul sistemului mondial actual generează conflict, având ca ultimă consecinţă războiul.

În istoria recentă a lumii, putem considera perioada anilor 1945-1970 ca fiind perioada de hegemonie necondiţionată a Statelor Unite ale Americii. Dar Statele Unite au avut un asemenea succes în asistenţa acordată Europei Occidentale şi Japoniei după sfârşitul celui de-al doilea război mondial încât, la mijlocul anilor '60, ambele zone ajunseseră la paritate economică cu Statele Unite, măsurabilă în faptul că producătorii americani nu mai reuşeau să se impună în faţa producătorilor din Europa Occidentală şi Japonia pe pieţele lor ci, dimpotrivă, producătorii din Europa Occidentală şi Japonia au accesat piaţa americană. În al doilea rând, restul lumii devenise o zonă de competiţie directă între producătorii acestor trei zone din Nord. În concluzie, Statele Unite nu mai aveau niciun avantaj semnificativ faţă de aliaţii săi, iar obiectivul cheie al tuturor regimurilor prezidenţiale ale Statelor Unite, de la Nixon la Clinton, a devenit încetinirea declinului structural al autorităţii şi puterii Statelor Unite în cadrul sistemului mondial.

De fapt, dintr-o perspectivă mai largă, se poate spune că statele metropolitane luptă împotriva altor state metropolitane, acţionând astfel ca nişte imperii mondiale, aşa cum au fost relaţiile între Spania, Olanda, Franţa sau Anglia în raport cu operaţia de cucerire a ariilor periferiale. În consecinţă, aceste state metropolitane tind să fie prinse într-un cerc vicios: creşterea cheltuielilor militare şi guvernamentale, presiuni spre impozitare, conflicte interne. Singura modalitate de a ieşi din acest cerc este cucerirea şi procurarea în acest fel a veniturilor necesare, sporind securitatea internă într-un ritm care să depăşească cheltuielile militare şi instabilitatea internă. Statul cel mai capabil să menţină un imperiu cucerind periferia va fi capabil să scape de acest ciclu. Eşecul statului metropolitan în războiul periferiei aduce declinul.

În acelaşi timp, trebuie să nu ne amăgim. Sistemul mondial actual nu este caracterizat de stabilitatea aparentă a Nordului dezvoltat, ci de înaintarea anarhiei (anarhia progresivă) care a dobândit un caracter global. Acest lucru poate fi verificat în ţări precum Nigeria, India, Brazilia, fosta Yugoslavie sau fosta URSS. Conceptele corolar ale anarhiei progresive sunt: captura resurselor şi marginalizarea ecologică.

Captura resurselor apare atunci când o cădere în calitatea şi cantitatea unei resurse regenerabile interacţionează cu creşterea populaţiei, încurajând grupurile puternice din cadrul unei societăţi să schimbe alocarea resurselor în favoarea lor. Această schimbare poate produce o împuţinare a resurselor naturale pentru grupuri mai sărace şi mai slabe în cadrul societăţii, ca atunci când, de exemplu, cele mai bune pământuri dintr-o zonă rurală sunt cumpărate de elite sau de fermieri bogaţi. Marginalizarea ecologică apare atunci când accesul inegal la resurse este cumulat cu creşterea populaţiei, determinând migraţii către regiuni fragile din punct de vedere ecologic, cum ar fi regiunile aflate în pericol de deşertificare, pădurile tropicale şi periferiile oraşelor. Densităţi mari ale populaţiei în aceste regiuni, combinate cu lipsa de cunoaştere şi de capital pentru a proteja resursele existente, cauzează probleme ecologice grave şi sărăcie cronică. Aceste probleme se manifestă în Filipine, munţii Himalaya, El Salvador, Honduras sau Brazilia; dar avem şi un exemplu foarte apropiat de noi, Republica Moldova.

Au fost evidenţiate cinci efecte sociale principale, deseori legate cauzal unele de altele şi care, în mod izolat sau combinat, cresc în mod substanţial probabilitatea violenţei:
- productivitate scăzută a agriculturii, adesea în regiuni cu resurse ecologice scăzute;
- productivitate economică scăzută, afectând în principal oameni foarte dependenţi de resursele naturale;
- migraţia celor afectaţi, în căutarea unei vieţi mai bune;
- o mai mare dezintegrare socială, de obicei de-a lungul clivajelor etnice deja existente;
- în cele din urmă, disoluţia instituţiilor, şi în special a statului.

Astfel că cei mai săraci oameni ai lumii pot fi localizaţi, din ce în ce mai mult, în două tipuri de regiuni: arii rurale greu accesibile şi fragile din punct de vedere ecologic, respectiv periferia ariilor urbane în extindere.

Globalizarea mai poate fi legată de terorism (amplificarea şi dezvoltarea terorismului ţin de dezvoltarea terorismului de stat în Germania nazistă şi URSS, de războiul rece, care a constituit la rândul lui fundalul celui mai grav focar de terorism de până acum - Orientul Apropiat - de căderea comunismului sau de noua configuraţie a sistemului mondial, propice dezvoltării conflictelor asimetrice) şi de totalitarism.

Totalitarismul pare a fi mai caracteristic lumii globalizate decât oricând înainte, iar aceasta are o corelare strânsă cu gradul de dezvoltare al tehnologiei, care permite, dacă e folosită în asemenea scopuri, controlul oamenilor. Pe de altă parte, dacă exemplele clasice (Germania nazistă, URSS şi lagărul socialist, China, Coreea de Nord), sunt cunoscute, trebuie avute în vedere formele subtile ale totalitarismului. Apariţia armelor cu capacitate de distrugere cosmică marchează o limită militară a războiului - planeta pe care trăim poate fi distrusă, de acum înainte, oricând. Trebuie să avem în vedere, deasemenea, simbioza produsă între mijloacele militare şi noile tehnologii de comunicare în masă - informaţia şi mai ales manipularea acesteia au transformat războiul într-un element de distrugere totală, în toate domeniile vitale ale societăţii umane. Războaiele sunt prezentate ca fiind evenimente prevalent pozitive - ceea ce generează o confuzie aproape totală - şi există tendinţe către eternizarea războiului, marcate de filme de o violenţă fără precedent, războaie-spectacol transmise live şi mai ales creşterea nivelului de violenţă în toate zonele socialului.

Din punct de vedere economic, stăpânii naturali ai societăţii comerciale sunt oamenii de afaceri şi capitaliştii. Societatea există pentru binele lor. Dar neoliberalismul economic care însoţeşte globalizarea este un rezultat al evoluţiei recente a sistemului mondial.

Una din cele trei arene de intervenţie ale Statelor Unite, la începutul anilor '70, pentru a diminua declinul puterii şi influenţei sale, a fost economia mondială, intrată pe atunci într-o fază în care rata profitului în urma activităţilor productive scădea, şomajul creştea, iar polarizarea globală se accelera. În încercarea de a diminua propriile probleme economice, Statele Unite, Europa Occidentală şi Japonia s-au angajat într-un proces de export al şomajului de la unul la celălalt şi au început să schimbe profilul economic, începând să caute profitul ca rezultat al speculaţiilor financiare. Totodată s-a renunţat la politicile de dezvoltare în Lumea a Treia, deoarece era nevoie de un influx mai mare de capital dinspre Lumea a Treia către Nord.

Astfel a apărut neoliberalismul, iar norma stabilită a fost că nu pot exista alternative la deschiderea frontierelor lumii în curs de dezvoltare faţă de exporturile din Nord şi faţă de exportul capitalurilor către Nord. În acelaşi timp, pe fondul declinului economic al anilor '70, care a determinat statele Lumii a Treia să caute împrumuturi pe piaţa mondială, Fondul Monetar Internaţional a oferit împrumuturile cerute la pachet cu un pachet intitulat "ajustare structurală", care presupunea conformarea faţă de noua ideologie americană, iar Organizaţia Mondială a Comerţului a fost programată să ia o serie de măsuri care au lipsit statele în curs de dezvoltare de dreptul de a inversa vreuna din aceste practici - şi asta în numele comerţului liber.

Rezultatul a fost că, dincolo de succesul acestei politici, ţările în curs de dezvoltare şi ţările socialiste nu au rezistat presiunii, iar limbajul de "dezvoltare" a fost înlocuit de jargonul propriu globalizării. Acest lucru explică, printre altele, prăbuşirea economiei din Europa Centrală şi de Est după căderea comunismului, dar explică şi de ce, în ultimii douăzeci de ani, China şi Vietnamul înregistrează o creştere economică continuă.

Ca o concluzie, se poate afirma că societatea globală actuală este înfăţişată ca un univers al salvării, ca un paradis terestru. Globalismul promite eliberarea universală a omului, dacă acesta consimte să trăiască într-o societate fără frontiere, fără culturi naţionale, fără comunităţi, fără religie, deci într-un spaţiu abstract care obturează specificitatea. Avem de-a face cu un paradox, vizibil în urma exemplelor de mai sus: globalismul preface starea lumii, dar nu îl înnoieşte pe om, care rămâne încărcat de egoism, patimi şi orgolii. Cel puţin aşa sugerează o lume construită pe raporturi de putere, aşa cum este lumea noastră actuală.


Bibliografie orientativă

1. Berger, Peter L., Huntington, Samuel P., Many globalizations: Cultural Diversity in the Contemporary World, Oxford University Press, Oxford 2003
2. Homer-Dixon, Thomas F., Environment, scarcity and violence, Princeton University Press 1999
3. Kaplan, Robert D., The coming anarchy: how scarcity, crime, overpopulation, tribalism and disease are rapidly destroying the social fabric of our planet, în The Atlantic Monthly, vol. 273, februarie 1994, pp. 44 et ss.
2. Wallerstein, Immanuel, Precipitate decline: The advent of multipolarity, Harvard International Review, vol. 29, 2007, pp. 50 et ss.

poezie.04

(despre imperfecţiune şi imperfect)

am întâlnit odată un om ciudat
- părea tânăr, dar era cum nu se poate mai bătrân -
mereu surâzând, frumos şi stilat...
un marinar cu un ten fantastic de brun.

povestea deseori de asta, de aia,
îi plăceau, pare-se, vântul şi ploaia;
zâmbea, netezindu-şi fără preget cărarea,
şi - Doamne! - mult îşi mai iubea marea,
trista, bătrâna, tăcuta..

mă chema cu un deget şi-ncepea să vorbească
de războaie, de furtuni şi de moarte - o! sluta -
de sine, un tânăr temător ucenic,
de cumplita limitare omenească.

"Ca tine fiind, foarte multe doream..
să zbor, să nu respir, să urc spre cer încercam.
noapte şi stele, fantastic eter;
jos şi sus; ape şi cer.."

şi atât de mult îi plăcea să-mi vorbească
încât să respire, să nu zboare, uita..
ultima oara l-am văzut sus, undeva,
contopindu-se cu noaptea albastră...

o, unchiule, unde mai eşti acum? unde eşti?
prin ce universuri de fum rătăceşti?..

20010213 Bucureşti

descriptum03. Timişoara şi dialog

Înapoi în Bucureşti.

Am ajuns de fapt sâmbăta trecută, după ce mi-am prelungit şederea la Timişoara cu o săptămână. Am avut, pe undeva, parte de o vacanţă în care am uitat de internet, de aglomeraţia şi gălăgia de aici. Îmi revin cu greu şi fără bucurie la atmosfera de Bucureşti.

Încerc o scurtă evaluare. 27 de participanţi (după numărătoarea mea), din România, Olanda, Rusia, Croaţia, Republica Moldova, Bulgaria şi Ungaria. În general am putut încadra participanţii în două categorii: mediul misionar, care a fost preponderent (inclusiv cu prezentări asupra misiunii creştine în mass-media) şi mediul academic, care a avut o notă laică. Tematica abordată a avut trei direcţii: chestiunea secularizării, misiunea creştină per ansamblu în acest moment (prezentările de acest tip au avut o tentă foarte concretă) şi misiunea creştină prin intermediul media.

Un mare câştig a fost prezenţa unor participanţi din mai multe ţări ortodoxe. Reprezentanţii Rusiei, Marina Shishova şi Alexei Bodrov, reprezentantul Bulgariei, Dimitar Kirov (decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Veliko Târnovo şi un om deosebit), cel al Republicii Moldova şi unul dintre reprezentanţii români au contribuit, din fericire, la prezenţa unei Ortodoxii cu o notă universală. Voi mai spune că ambii reprezentanţi ai Rusiei au avut prezentări foarte bine puse la punct - Marina Shishova a reprezentat un institut interbisericesc din Sankt Petersburg şi a vorbit despre secularizare în Rusia postsovietică, iar Alexei Bodrov este un fizician care a fost membru fondator, în 1991, al Institutului Sfântul Andrei din Moscova, adresat laicilor; el ne-a prezentat activitatea Institutului moscovit.

M-a impresionat în egală măsură Bert Jan Lietaert Peerbolte, de la Universitatea Protestantă din Leiden, care a vorbit despre o nouă viziune asupra teologiei pauline. Dincolo de anumite puncte de vedere protestante, inacceptabile din punct de vedere ortodox, el a arătat câteva lucruri cel puţin impresionante despre activitatea misionară a Sfântului Apostol Pavel. Nu mi-a trecut până acum prin cap, dar e simplu. Sfântul Apostol Pavel lucra cu reţele de oameni, iar după ce întemeia o comunitate creştină pleca în alte părţi şi întemeia comunităţi noi, dar cu sprijinul comunităţilor deja formate, fără a accepta aşadar sprijin de la comunitatea în curs de formare.

Am avut o experienţă edificatoare cu reprezentantul Republicii Moldova, preot în cadrul Mitropoliei Moldovei condusă de Mitropolitul Vladimir. Am împărţit camera câteva ore cu el, în prima zi. Am constatat cu uimire că, fără să fie foarte direct în această privinţă, nu îi plac "naţionaliştii români" şi nu se simte foarte bine când îi vorbesc despre Mitropolia Basarabiei. Vorbea cu plăcere limba rusă, inclusiv cu familia, la telefon. Nu s-a lăsat mai prejos - m-a întrebat şi el despre Nicolae al Banatului, care nu cu multe săptămâni în urmă se împărtăşea la sfinţirea unei biserici greco-catolice (ceea ce, evident, este o mare greşeală, ca să nu mă exprim mai direct).

Dar trebuie să spun multe lucruri de bine despre el: activitatea social-pastorală pe care o desfăşoară în condiţii extrem de grele este absolut nemaipomenită (şi bine orientată, pentru că e vorba de combaterea traficului de persoane în primul rând, dar şi de protecţia familiei şi a copiilor rămaşi singuri în ţară, părinţii lor fiind plecaţi la lucru în străinătate). În mai puţin de zece ani a înfiinţat două centre de acţiune socială. Pe de altă parte, nu se teme să ia atitudine în mod public, aşa cum a fost cazul în ceea ce priveşte, de exemplu, alegerea unui succesor al vrednicului de pomenire Dorimedont, Episcopul de Bălţi, pe care l-a cunoscut personal. În plus, m-a cucerit reacţia lui când asculta cavalul lui Grigore Leşe - a fost ceva de-a dreptul emoţionant. Înclin în cele din urmă să cred că sângele apă nu se face.

În orice caz, am rămas în principal cu două lucruri din tot acest periplu. În primul rând, avem nevoie mare de mai multe legături, pe o scară cât mai extinsă, cu oamenii din celelalte ţări ortodoxe. Pentru simplul motiv că, fără această comunicare, apar dezacorduri care altminteri nu au substanţă. Ori, dacă relaţia noastră cu Grecia, de exemplu, există şi e destul de bună, cea cu celelalte popoare preponderent ortodoxe e indiferentă, iar cea cu Rusia foarte proastă (bun, asta din cauza intereselor geopolitice ruse în Republica Moldova).

În al doilea rând, din acelaşi motiv, relaţiile între denominaţiunile creştine trebuie să treacă urgent de la ideea păguboasă dar încă actuală a ecumenismului, manifestat prin compromis doctrinar, la ideea dialogului interreligios, care nu îşi propune să intervină în mărturisirea de credinţă a unui organism religios, ci strict în raportarea organismului respectiv la societatea din care acesta constituie o parte, prin acceptarea realităţii pluralismului, inclusiv religios. De fapt tocmai aceasta a fost ideea pe care am prezentat-o în raportul de activitate înaintat la întoarcere catedrei pe care am reprezentat-o: nu avem o imagine asupra dialogului interreligios din România în acest moment şi nu dispunem nici de o metodologie de evaluare a acestui dialog. Nu mai trebuie să menţionez că acesta este, din punctul meu de vedere, singurul răspuns posibil al credinţei la provocările contextului postmodern actual.

Dacă ar fi să spun ceva de rău legat de tot ceea ce s-a întâmplat, aş spune că singurul moment neplăcut al consultaţiei a avut loc în ultima zi, când organizatorii - au făcut, pe ansamblu, o treabă excelentă - îl căutau în disperare la telefon pe Robert Lazu, care anunţase că va vorbi despre Harry Potter şi educaţia creştină. Acesta nu a răspuns. Şi nu a venit deloc. Ceea ce mi-a amintit că, totuşi, Timişoara este, şi ea, o parte a României. Inclusiv a acelei Românii balcanice, de care dorim cu toţii să ne îndepărtăm.

descriptum02. postmodernism şi credinţă. a se manevra cu atenţie

Scriu în trenul care mă duce la Timişoara, cocoţat pe unul din paturile de sus ale compartimentului de cuşetă, clasa a doua. Sunt bucuros că am găsit bilet.

Pentru prima dată îmi voi sărbători ziua de naştere altundeva decât acasă, indiferent dacă "acasă" însemna Bistriţa sau nu (pe de altă parte, Timişoara este un oraş de care nu poţi să te plângi, dacă ai ocazia să sărbătoreşti ceva pe acolo - prin Piaţa Unirii găseşti nişte locuri grozave, în care cuvântul magic Paulaner nu le pune probleme chelnerilor). Şi pentru prima dată singur - bine, ştiam asta când am primit invitaţia de participare, dar tema mi s-a părut importantă. De fapt, prea importantă ca să fie ratată.

"Communicating the Gospel to Post-modern People: Theological and Practical Reflections". Aceasta este conferinţa la care particip. Vor fi prezentări susţinute de sociologi şi teologi de diferite confesiuni din Olanda, Rusia, Bulgaria, Ucraina, Albania, Croaţia, Ungaria, Republica Moldova şi, cu voia dumneavoastră, România. Văd şi numele lui Robert Lazu (care va vorbi despre Harry Potter şi criza educaţiei creştine) pe lista participanţilor, iar acest lucru mă face curios.

Prezentarea mea, pe care am hotărât-o din primul moment, este, pur şi simplu, "Globalizare şi credinţă". O temă mare, evident, şi pe care nu voi putea nici în cele mai frumoase vise să o acopăr aşa cum trebuie în 40 de minute, câte îmi sunt alocate, sâmbătă dimineaţa. Dar nu îmi propun acest lucru. Îmi propun doar ca oamenii să reţină ceva din ceea ce le voi spune, şi în primul rând faptul că există lucruri în comun între cele două realităţi. Aş fi încântat ca oamenii să reţină că lumea - sau globul, fie - este nu numai economie mondială, politică internaţională sau societate globală, ci şi ierarhie spirituală - inclusiv din perspectivă sociologică - şi că acest lucru este esenţial. Iar dacă acest lucru îi va face mai optimişti, mai activi, mai motivaţi în mărturisirea lui Hristos - care este în fond chemarea fiecăruia dintre noi - mă voi considera extrem de fericit.

Aruncând o privire suplimentară peste program, observ că unul din reprezentanţii Rusiei va prezenta situaţia educaţiei teologice din Rusia. Titlul prezentării lui este exact titlul prezentării mele de la conferinţa anterioară, din Feketic. Aş fi încântat să aflu că, atunci când s-a gândit la subiectul său, a avut în vedere prezentarea mea din Serbia.

Sper că voi găsi timpul necesar pentru a posta actualizări. Voi încerca asta zilnic (nu am nevoie decât de curent electric pentru laptop şi de semnal pentru telefonul mobil, care îmi serveşte şi de modem). Pentru că o asemenea conferinţă este extrem de folositoare (dar şi obositoare - programul zilnic depăşeşte 12 ore): cunoşti oameni frumoşi şi deştepţi, perspective noi, locuri noi. Poţi învăţa foarte multe, poţi deveni mai bun.

Ca întotdeauna, reprezint România şi credinţa mea ortodoxă (încerc să nu fiu patetic). Sper din inimă să fac acest lucru cum se cuvine.

Pe curând.

poezie.03

Voievodul
(formă de lucru)

1.

Luminile oraşului, una câte una, s-au stins..
Andrei nu poate să doarmă – aerul e cald şi încins.
Iese afară, respiră încet aerul de seară.
Priveşte oraşul liniştit; e vară.

Dar Oana geme în somn, Oana îl cheamă;
iar el, mergând lângă soţia sa, se întinde şi se întreabă:
„Până acum, noi doi am trăit nenumărate clipe plăcute,
cum ar fi fost însă totul trăit în imemoriale timpuri trecute?”

2.

Când Voievodul plecă, în fruntea oastei, la război,
Doamna sa îl petrecu plângând, o vreme;
în tabără o luă, desmierdând-o, pe genunchii săi
şi-i spuse, surâzând: „De ce te temi? De ce plângi? Nu te teme”.

„Sigur, noi acum ne veselim, ne ospătăm;
nouă nu ne pasă azi de război;
când însă, mâine, cu turcul va trebui să ne luptăm,
nu viaţă pentru mine, ci biruinţă tu să ceri, în rugile tale pentru noi”.

„Nu viaţă pentru mine, ci pentru noi biruinţă.
Aceasta-i vrerea mea. Iar tu, Doamnă, să ştii:
chiar mort, tot lângă tine eu voi fi
şi te voi apăra mereu de suferinţă”.

Îi mai spuse atunci cuvinte multe de mângâiere
- în sinea lui, tremurând, el ştia că piere;
Când, însă, încălecă, porni fără a privi înapoi.
Plângând pe ascuns, el mergea acum, fără de teamă, la război.

3.

Andrei este un om obişnuit; el nu a primit niciun semn
- Cine însă unge capul voievodului ales, cu untdelemn?

20060424 Bucureşti

poezie.02

(trenul către nicăieri)

Nu ştii niciodată unde se-ndreaptă,
eşti un om preocupat doar de spleen;
amar ţie, tu ignori că există acest tren.

Tu niciodată nu îl observi - el e mult prea bine mascat,
el e mult prea ciudat, încât să reuşeşti să-l înţelegi.

Trenul către nicăieri a pornit. Tu în el,
deşi e cam bizar, într-un fel,
să nu mergi la gară, să nu urci în vagonul de dormit,
să nu intri în compartimentul tău, pe locul unsprezece
- căci acest cel mai ciudat către nicăieri tren ... parcă nu e.

Şi totuşi călătoreşti, tu, omule. Deşi poate nu eşti un călător,
în existenţa ta terestră nu te crezi rătăcitor
- poate te temi să afli orice fel de veşti,
poate nu te interesează cele cereşti.

De ai ochi şi nu vezi, de ai urechi şi nu auzi,
de ai mâini şi nu simţi, cumva,
iar acest lucru te izbeşte într-o dimineaţă,
încearcă să vorbeşti cu inima ta
- poţi forma numărul special de telefon zero-zero-unu-opt-zero dragoste,
sau zero-zero-unu speranţă, cu indicativul alfa-omega...

Mai devreme - sau poate mai târziu -
vei auzi o voce neutră rostind cuvinte înainte nerostite:
"Atenţiune! Atenţiune! Trenul opt-zero-zero-cinci mii-două sute intră în ultima staţie.
Cele douăzeci şi patru de vămi să fie pregătite".

Nu am niciun alibi; eu nu sunt pregătit.
Poate că deabia când voi ajunge nicăieri voi înţelege
încotro
trebuia
să fi pornit.

20010820 Bucureşti

week’toriAl.16 despre ireversibilitatea progresului tehnologic

Justificare: ultimii ani au reprezentat o schimbare majoră în viaţa mea. În februarie 2001 îmi cumpăram o combină cu magazie de 5 CDuri. Şase luni mai târziu, un CD player Philips, din Germania, după o săptămână petrecută în Olanda, care mă transformase. În octombrie, telefonul mobil. Iar înainte de licenţă, de Crăciun în 2003, computerul pe care îl folosesc şi acum. Aşa am luat contact permanent cu tehnologia digitală.

Totuşi, mă mai întâlnisem cu ea înainte. Imediat după Revoluţie, în casa unuia dintre prietenii noştri de familie din Bistriţa aparuse o combină germană cum nu mai văzusem până atunci - dincolo de pick-up şi de casetofon vedeam un fel de sertăraş care se închidea la o simplă apăsare. Adrian, gazda mea, mai tânăr decât mine, îmi spunea mândru: "Merge cu laser..." arătându-mi confidenţial ceva ce arăta a disc de vinyl cu 54 de rotaţii pe minut, dar era mult mai mic. Au fost apoi revistele aduse de mama din Austria în 1991, la care ne uitam cu orele, când am văzut că acele combine aveau şi nume, dar am văzut şi cum arată un PC. În fine, în 1992 am fost unul din elevii şcolii care au dorit să participe la un curs de operare-programare, gratuit, la centrul de calcul al oraşului. Toate aceste lucruri au crescut odată cu mine.

Ceea ce mă întreb, ceea ce face subiectul acestei postări, este dacă avansul tehnologic atât de vizibil pe care l-am trăit - eu, ca atâţia alţii - este ireversibil. În esenţă, am impresia că nu.

Noi am crescut îndopaţi cu ideologia conform căreia totul poate fi creat, totul poate fi vindecat, totul poate fi îmbunătăţit de om. Omul este atotputernic, iar atotputernicia lui devine cu atât mai evidentă pe măsură ce progresul ştiinţific şi tehnic este mai puternic. Aşa credeam, cel puţin. Dar nu ne puneam prea multe întrebări. Interesant este faptul că acest discurs, foarte puternic în perioada comunistă, nu a dispărut. El este mai şlefuit acum şi mai insistent.

Sunt un adept entuziast al cunoaşterii şi al aplicării ei în viaţa de zi cu zi. Cred că suntem datori faţă de noi înşine să avem o privire obiectivă şi pertinentă asupra realităţii. Deasemenea, sunt convins că lucrurile pot evolua în bine - în fond, mi-ar fi greu să îmi vizualizez viaţa fără acces la internet, fără telefon mobil, evident, fără computer. Cred inclusiv în menirea omului de stăpân al materiei, al întregului Univers fizic - aşa cum transpare această menire în primul capitol al Genezei, când Dumnezeu spune primului cuplu uman: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi...

În această lumină, cunoaşterea este un imperativ, iar obscurantismul medieval - concretizat în formule de genul crede şi nu cerceta - condamnabil (despre răul făcut de alunecările Bisericii Romano-Catolice pe parcursul Evului Mediu occidental ar fi multe de spus; mă mărginesc să afirm că distanţa - în realitate inexistentă - dintre pământ şi cer, raporturile cu statul şi cu societatea gândite în termeni exteriorişti au dus la apariţia sectarismului şi în cele din urmă au îndepărtat societatea de credinţă).

Însă lucrurile nu trebuie să meargă prea departe - ori exact asta simt. Pe de o parte, avem impresia că societatea în care trăim este societatea cel mai bine individualizată din istorie, ignorând în mod nejustificat perioada greco-romană şi cea asiro-babiloniană de dinaintea ei. Pe de altă parte, ni se insuflă impresia nemuririi şi mitul progresului, al avansului neîntrerupt care va rezolva toate problemele încă existente. Ori, când şi-au asumat un rol pe care nu îl puteau îndeplini, societăţile anterioare au căzut, pe cât de rău le permitea tehnologia existentă atunci.

Noi ne aflăm, în prezent, pe margine. Deţinem date pe care nu ştim să le prelucrăm din punct de vedere etic. Există, cred, un decalaj între dezvoltarea noastră ştiinţifică şi dezvoltarea noastră social-etică. Ne jucăm cu lucruri care ne pot distruge, şi asta de vreo şaizeci de ani. Medicina, globalizarea, dar şi războiul ne pun întrebări la care nu avem răspuns: clonarea, dialogul intercultural şi bomba atomică sunt câte un exemplu.

Iar ultimul nu este dat la întâmplare: pentru prima dată în istorie o cădere a civilizaţiei umane poate însemna şi dispariţia ei fizică. Nu sunt deloc liniştit să ştiu că sunt vreo câteva guverne pe lumea asta care, dacă o iau razna, pot distruge Terra în câteva minute. Dincolo de logica descurajării pe care aceste arme trebuie să o impună eventualilor adversari, ele mai înseamnă ceva: întreaga umanitate este acum, fără voia sa, captiva acestor câteva guverne, care astfel îşi asumă un rol mult supradimensionat - cel de zei moderni, care se autopropun unui cult religios bazat pe teama supuşilor, un totalitarism subtil.

În acelaşi timp, menirea cosmică a omului ca rege al creaţiei este ameninţată (ţin să precizez că, atât în viziunea creştină cât şi în cea seculară omul este stăpân al materiei - diferenţa fiind că, în viziunea creştină, faptul de a stăpâni lumea implică responsabilitate şi dragoste faţă de ceea ce omul a primit, faţă de ceea ce el gestionează temporar, faţă de ceea ce el trebuie să transmită).

În esenţă, faptul că nu putem încadra într-un sistem etic cunoaşterea pe care o deţinem mă face să fiu sceptic, foarte sceptic, faţă de avansul tehnologic continuu, nelimitat, în care credem. În fond, a avea un avans tehnologic continuu care se dezvoltă autonom faţă de vârsta noastră morală nu înseamnă altceva - în actualul context istoric - decât că ne creem zei pe bandă rulantă şi că, pe măsură ce îi consumăm, ne creem alţii, mereu mai performanţi dar niciodată durabili.

Acesta este un semn neîndoielnic al decăderii. Ceea ce nu mă face pesimist; mă determină pur şi simplu să nu am aşteptări faţă de umanitatea al cărei membru sunt şi faţă de perioada în care trăiesc, fără a renunţa în acelaşi timp să fac atât cât pot pentru ca lumea să fie mai bună.

Hristos a înviat.