poezie.02

(trenul către nicăieri)

Nu ştii niciodată unde se-ndreaptă,
eşti un om preocupat doar de spleen;
amar ţie, tu ignori că există acest tren.

Tu niciodată nu îl observi - el e mult prea bine mascat,
el e mult prea ciudat, încât să reuşeşti să-l înţelegi.

Trenul către nicăieri a pornit. Tu în el,
deşi e cam bizar, într-un fel,
să nu mergi la gară, să nu urci în vagonul de dormit,
să nu intri în compartimentul tău, pe locul unsprezece
- căci acest cel mai ciudat către nicăieri tren ... parcă nu e.

Şi totuşi călătoreşti, tu, omule. Deşi poate nu eşti un călător,
în existenţa ta terestră nu te crezi rătăcitor
- poate te temi să afli orice fel de veşti,
poate nu te interesează cele cereşti.

De ai ochi şi nu vezi, de ai urechi şi nu auzi,
de ai mâini şi nu simţi, cumva,
iar acest lucru te izbeşte într-o dimineaţă,
încearcă să vorbeşti cu inima ta
- poţi forma numărul special de telefon zero-zero-unu-opt-zero dragoste,
sau zero-zero-unu speranţă, cu indicativul alfa-omega...

Mai devreme - sau poate mai târziu -
vei auzi o voce neutră rostind cuvinte înainte nerostite:
"Atenţiune! Atenţiune! Trenul opt-zero-zero-cinci mii-două sute intră în ultima staţie.
Cele douăzeci şi patru de vămi să fie pregătite".

Nu am niciun alibi; eu nu sunt pregătit.
Poate că deabia când voi ajunge nicăieri voi înţelege
încotro
trebuia
să fi pornit.

20010820 Bucureşti