(despre imperfecţiune şi imperfect)
am întâlnit odată un om ciudat
- părea tânăr, dar era cum nu se poate mai bătrân -
mereu surâzând, frumos şi stilat...
un marinar cu un ten fantastic de brun.
povestea deseori de asta, de aia,
îi plăceau, pare-se, vântul şi ploaia;
zâmbea, netezindu-şi fără preget cărarea,
şi - Doamne! - mult îşi mai iubea marea,
trista, bătrâna, tăcuta..
mă chema cu un deget şi-ncepea să vorbească
de războaie, de furtuni şi de moarte - o! sluta -
de sine, un tânăr temător ucenic,
de cumplita limitare omenească.
"Ca tine fiind, foarte multe doream..
să zbor, să nu respir, să urc spre cer încercam.
noapte şi stele, fantastic eter;
jos şi sus; ape şi cer.."
şi atât de mult îi plăcea să-mi vorbească
încât să respire, să nu zboare, uita..
ultima oara l-am văzut sus, undeva,
contopindu-se cu noaptea albastră...
o, unchiule, unde mai eşti acum? unde eşti?
prin ce universuri de fum rătăceşti?..
20010213 Bucureşti
No comments:
Post a Comment