Justificare: ultimii ani au reprezentat o schimbare majoră în viaţa mea. În februarie 2001 îmi cumpăram o combină cu magazie de 5 CDuri. Şase luni mai târziu, un CD player Philips, din Germania, după o săptămână petrecută în Olanda, care mă transformase. În octombrie, telefonul mobil. Iar înainte de licenţă, de Crăciun în 2003, computerul pe care îl folosesc şi acum. Aşa am luat contact permanent cu tehnologia digitală.
Totuşi, mă mai întâlnisem cu ea înainte. Imediat după Revoluţie, în casa unuia dintre prietenii noştri de familie din Bistriţa aparuse o combină germană cum nu mai văzusem până atunci - dincolo de pick-up şi de casetofon vedeam un fel de sertăraş care se închidea la o simplă apăsare. Adrian, gazda mea, mai tânăr decât mine, îmi spunea mândru: "Merge cu laser..." arătându-mi confidenţial ceva ce arăta a disc de vinyl cu 54 de rotaţii pe minut, dar era mult mai mic. Au fost apoi revistele aduse de mama din Austria în 1991, la care ne uitam cu orele, când am văzut că acele combine aveau şi nume, dar am văzut şi cum arată un PC. În fine, în 1992 am fost unul din elevii şcolii care au dorit să participe la un curs de operare-programare, gratuit, la centrul de calcul al oraşului. Toate aceste lucruri au crescut odată cu mine.
Ceea ce mă întreb, ceea ce face subiectul acestei postări, este dacă avansul tehnologic atât de vizibil pe care l-am trăit - eu, ca atâţia alţii - este ireversibil. În esenţă, am impresia că nu.
Noi am crescut îndopaţi cu ideologia conform căreia totul poate fi creat, totul poate fi vindecat, totul poate fi îmbunătăţit de om. Omul este atotputernic, iar atotputernicia lui devine cu atât mai evidentă pe măsură ce progresul ştiinţific şi tehnic este mai puternic. Aşa credeam, cel puţin. Dar nu ne puneam prea multe întrebări. Interesant este faptul că acest discurs, foarte puternic în perioada comunistă, nu a dispărut. El este mai şlefuit acum şi mai insistent.
Sunt un adept entuziast al cunoaşterii şi al aplicării ei în viaţa de zi cu zi. Cred că suntem datori faţă de noi înşine să avem o privire obiectivă şi pertinentă asupra realităţii. Deasemenea, sunt convins că lucrurile pot evolua în bine - în fond, mi-ar fi greu să îmi vizualizez viaţa fără acces la internet, fără telefon mobil, evident, fără computer. Cred inclusiv în menirea omului de stăpân al materiei, al întregului Univers fizic - aşa cum transpare această menire în primul capitol al Genezei, când Dumnezeu spune primului cuplu uman: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi...
În această lumină, cunoaşterea este un imperativ, iar obscurantismul medieval - concretizat în formule de genul crede şi nu cerceta - condamnabil (despre răul făcut de alunecările Bisericii Romano-Catolice pe parcursul Evului Mediu occidental ar fi multe de spus; mă mărginesc să afirm că distanţa - în realitate inexistentă - dintre pământ şi cer, raporturile cu statul şi cu societatea gândite în termeni exteriorişti au dus la apariţia sectarismului şi în cele din urmă au îndepărtat societatea de credinţă).
Însă lucrurile nu trebuie să meargă prea departe - ori exact asta simt. Pe de o parte, avem impresia că societatea în care trăim este societatea cel mai bine individualizată din istorie, ignorând în mod nejustificat perioada greco-romană şi cea asiro-babiloniană de dinaintea ei. Pe de altă parte, ni se insuflă impresia nemuririi şi mitul progresului, al avansului neîntrerupt care va rezolva toate problemele încă existente. Ori, când şi-au asumat un rol pe care nu îl puteau îndeplini, societăţile anterioare au căzut, pe cât de rău le permitea tehnologia existentă atunci.
Noi ne aflăm, în prezent, pe margine. Deţinem date pe care nu ştim să le prelucrăm din punct de vedere etic. Există, cred, un decalaj între dezvoltarea noastră ştiinţifică şi dezvoltarea noastră social-etică. Ne jucăm cu lucruri care ne pot distruge, şi asta de vreo şaizeci de ani. Medicina, globalizarea, dar şi războiul ne pun întrebări la care nu avem răspuns: clonarea, dialogul intercultural şi bomba atomică sunt câte un exemplu.
Iar ultimul nu este dat la întâmplare: pentru prima dată în istorie o cădere a civilizaţiei umane poate însemna şi dispariţia ei fizică. Nu sunt deloc liniştit să ştiu că sunt vreo câteva guverne pe lumea asta care, dacă o iau razna, pot distruge Terra în câteva minute. Dincolo de logica descurajării pe care aceste arme trebuie să o impună eventualilor adversari, ele mai înseamnă ceva: întreaga umanitate este acum, fără voia sa, captiva acestor câteva guverne, care astfel îşi asumă un rol mult supradimensionat - cel de zei moderni, care se autopropun unui cult religios bazat pe teama supuşilor, un totalitarism subtil.
În acelaşi timp, menirea cosmică a omului ca rege al creaţiei este ameninţată (ţin să precizez că, atât în viziunea creştină cât şi în cea seculară omul este stăpân al materiei - diferenţa fiind că, în viziunea creştină, faptul de a stăpâni lumea implică responsabilitate şi dragoste faţă de ceea ce omul a primit, faţă de ceea ce el gestionează temporar, faţă de ceea ce el trebuie să transmită).
În esenţă, faptul că nu putem încadra într-un sistem etic cunoaşterea pe care o deţinem mă face să fiu sceptic, foarte sceptic, faţă de avansul tehnologic continuu, nelimitat, în care credem. În fond, a avea un avans tehnologic continuu care se dezvoltă autonom faţă de vârsta noastră morală nu înseamnă altceva - în actualul context istoric - decât că ne creem zei pe bandă rulantă şi că, pe măsură ce îi consumăm, ne creem alţii, mereu mai performanţi dar niciodată durabili.
Acesta este un semn neîndoielnic al decăderii. Ceea ce nu mă face pesimist; mă determină pur şi simplu să nu am aşteptări faţă de umanitatea al cărei membru sunt şi faţă de perioada în care trăiesc, fără a renunţa în acelaşi timp să fac atât cât pot pentru ca lumea să fie mai bună.
Hristos a înviat.
Totuşi, mă mai întâlnisem cu ea înainte. Imediat după Revoluţie, în casa unuia dintre prietenii noştri de familie din Bistriţa aparuse o combină germană cum nu mai văzusem până atunci - dincolo de pick-up şi de casetofon vedeam un fel de sertăraş care se închidea la o simplă apăsare. Adrian, gazda mea, mai tânăr decât mine, îmi spunea mândru: "Merge cu laser..." arătându-mi confidenţial ceva ce arăta a disc de vinyl cu 54 de rotaţii pe minut, dar era mult mai mic. Au fost apoi revistele aduse de mama din Austria în 1991, la care ne uitam cu orele, când am văzut că acele combine aveau şi nume, dar am văzut şi cum arată un PC. În fine, în 1992 am fost unul din elevii şcolii care au dorit să participe la un curs de operare-programare, gratuit, la centrul de calcul al oraşului. Toate aceste lucruri au crescut odată cu mine.
Ceea ce mă întreb, ceea ce face subiectul acestei postări, este dacă avansul tehnologic atât de vizibil pe care l-am trăit - eu, ca atâţia alţii - este ireversibil. În esenţă, am impresia că nu.
Noi am crescut îndopaţi cu ideologia conform căreia totul poate fi creat, totul poate fi vindecat, totul poate fi îmbunătăţit de om. Omul este atotputernic, iar atotputernicia lui devine cu atât mai evidentă pe măsură ce progresul ştiinţific şi tehnic este mai puternic. Aşa credeam, cel puţin. Dar nu ne puneam prea multe întrebări. Interesant este faptul că acest discurs, foarte puternic în perioada comunistă, nu a dispărut. El este mai şlefuit acum şi mai insistent.
Sunt un adept entuziast al cunoaşterii şi al aplicării ei în viaţa de zi cu zi. Cred că suntem datori faţă de noi înşine să avem o privire obiectivă şi pertinentă asupra realităţii. Deasemenea, sunt convins că lucrurile pot evolua în bine - în fond, mi-ar fi greu să îmi vizualizez viaţa fără acces la internet, fără telefon mobil, evident, fără computer. Cred inclusiv în menirea omului de stăpân al materiei, al întregului Univers fizic - aşa cum transpare această menire în primul capitol al Genezei, când Dumnezeu spune primului cuplu uman: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi...
În această lumină, cunoaşterea este un imperativ, iar obscurantismul medieval - concretizat în formule de genul crede şi nu cerceta - condamnabil (despre răul făcut de alunecările Bisericii Romano-Catolice pe parcursul Evului Mediu occidental ar fi multe de spus; mă mărginesc să afirm că distanţa - în realitate inexistentă - dintre pământ şi cer, raporturile cu statul şi cu societatea gândite în termeni exteriorişti au dus la apariţia sectarismului şi în cele din urmă au îndepărtat societatea de credinţă).
Însă lucrurile nu trebuie să meargă prea departe - ori exact asta simt. Pe de o parte, avem impresia că societatea în care trăim este societatea cel mai bine individualizată din istorie, ignorând în mod nejustificat perioada greco-romană şi cea asiro-babiloniană de dinaintea ei. Pe de altă parte, ni se insuflă impresia nemuririi şi mitul progresului, al avansului neîntrerupt care va rezolva toate problemele încă existente. Ori, când şi-au asumat un rol pe care nu îl puteau îndeplini, societăţile anterioare au căzut, pe cât de rău le permitea tehnologia existentă atunci.
Noi ne aflăm, în prezent, pe margine. Deţinem date pe care nu ştim să le prelucrăm din punct de vedere etic. Există, cred, un decalaj între dezvoltarea noastră ştiinţifică şi dezvoltarea noastră social-etică. Ne jucăm cu lucruri care ne pot distruge, şi asta de vreo şaizeci de ani. Medicina, globalizarea, dar şi războiul ne pun întrebări la care nu avem răspuns: clonarea, dialogul intercultural şi bomba atomică sunt câte un exemplu.
Iar ultimul nu este dat la întâmplare: pentru prima dată în istorie o cădere a civilizaţiei umane poate însemna şi dispariţia ei fizică. Nu sunt deloc liniştit să ştiu că sunt vreo câteva guverne pe lumea asta care, dacă o iau razna, pot distruge Terra în câteva minute. Dincolo de logica descurajării pe care aceste arme trebuie să o impună eventualilor adversari, ele mai înseamnă ceva: întreaga umanitate este acum, fără voia sa, captiva acestor câteva guverne, care astfel îşi asumă un rol mult supradimensionat - cel de zei moderni, care se autopropun unui cult religios bazat pe teama supuşilor, un totalitarism subtil.
În acelaşi timp, menirea cosmică a omului ca rege al creaţiei este ameninţată (ţin să precizez că, atât în viziunea creştină cât şi în cea seculară omul este stăpân al materiei - diferenţa fiind că, în viziunea creştină, faptul de a stăpâni lumea implică responsabilitate şi dragoste faţă de ceea ce omul a primit, faţă de ceea ce el gestionează temporar, faţă de ceea ce el trebuie să transmită).
În esenţă, faptul că nu putem încadra într-un sistem etic cunoaşterea pe care o deţinem mă face să fiu sceptic, foarte sceptic, faţă de avansul tehnologic continuu, nelimitat, în care credem. În fond, a avea un avans tehnologic continuu care se dezvoltă autonom faţă de vârsta noastră morală nu înseamnă altceva - în actualul context istoric - decât că ne creem zei pe bandă rulantă şi că, pe măsură ce îi consumăm, ne creem alţii, mereu mai performanţi dar niciodată durabili.
Acesta este un semn neîndoielnic al decăderii. Ceea ce nu mă face pesimist; mă determină pur şi simplu să nu am aşteptări faţă de umanitatea al cărei membru sunt şi faţă de perioada în care trăiesc, fără a renunţa în acelaşi timp să fac atât cât pot pentru ca lumea să fie mai bună.
Hristos a înviat.
1 comment:
tehnologia se va dezvolta in continuare, cum? ramane de vazut
Post a Comment