Înapoi în Bucureşti.
Am ajuns de fapt sâmbăta trecută, după ce mi-am prelungit şederea la Timişoara cu o săptămână. Am avut, pe undeva, parte de o vacanţă în care am uitat de internet, de aglomeraţia şi gălăgia de aici. Îmi revin cu greu şi fără bucurie la atmosfera de Bucureşti.
Încerc o scurtă evaluare. 27 de participanţi (după numărătoarea mea), din România, Olanda, Rusia, Croaţia, Republica Moldova, Bulgaria şi Ungaria. În general am putut încadra participanţii în două categorii: mediul misionar, care a fost preponderent (inclusiv cu prezentări asupra misiunii creştine în mass-media) şi mediul academic, care a avut o notă laică. Tematica abordată a avut trei direcţii: chestiunea secularizării, misiunea creştină per ansamblu în acest moment (prezentările de acest tip au avut o tentă foarte concretă) şi misiunea creştină prin intermediul media.
Un mare câştig a fost prezenţa unor participanţi din mai multe ţări ortodoxe. Reprezentanţii Rusiei, Marina Shishova şi Alexei Bodrov, reprezentantul Bulgariei, Dimitar Kirov (decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Veliko Târnovo şi un om deosebit), cel al Republicii Moldova şi unul dintre reprezentanţii români au contribuit, din fericire, la prezenţa unei Ortodoxii cu o notă universală. Voi mai spune că ambii reprezentanţi ai Rusiei au avut prezentări foarte bine puse la punct - Marina Shishova a reprezentat un institut interbisericesc din Sankt Petersburg şi a vorbit despre secularizare în Rusia postsovietică, iar Alexei Bodrov este un fizician care a fost membru fondator, în 1991, al Institutului Sfântul Andrei din Moscova, adresat laicilor; el ne-a prezentat activitatea Institutului moscovit.
M-a impresionat în egală măsură Bert Jan Lietaert Peerbolte, de la Universitatea Protestantă din Leiden, care a vorbit despre o nouă viziune asupra teologiei pauline. Dincolo de anumite puncte de vedere protestante, inacceptabile din punct de vedere ortodox, el a arătat câteva lucruri cel puţin impresionante despre activitatea misionară a Sfântului Apostol Pavel. Nu mi-a trecut până acum prin cap, dar e simplu. Sfântul Apostol Pavel lucra cu reţele de oameni, iar după ce întemeia o comunitate creştină pleca în alte părţi şi întemeia comunităţi noi, dar cu sprijinul comunităţilor deja formate, fără a accepta aşadar sprijin de la comunitatea în curs de formare.
Am avut o experienţă edificatoare cu reprezentantul Republicii Moldova, preot în cadrul Mitropoliei Moldovei condusă de Mitropolitul Vladimir. Am împărţit camera câteva ore cu el, în prima zi. Am constatat cu uimire că, fără să fie foarte direct în această privinţă, nu îi plac "naţionaliştii români" şi nu se simte foarte bine când îi vorbesc despre Mitropolia Basarabiei. Vorbea cu plăcere limba rusă, inclusiv cu familia, la telefon. Nu s-a lăsat mai prejos - m-a întrebat şi el despre Nicolae al Banatului, care nu cu multe săptămâni în urmă se împărtăşea la sfinţirea unei biserici greco-catolice (ceea ce, evident, este o mare greşeală, ca să nu mă exprim mai direct).
Dar trebuie să spun multe lucruri de bine despre el: activitatea social-pastorală pe care o desfăşoară în condiţii extrem de grele este absolut nemaipomenită (şi bine orientată, pentru că e vorba de combaterea traficului de persoane în primul rând, dar şi de protecţia familiei şi a copiilor rămaşi singuri în ţară, părinţii lor fiind plecaţi la lucru în străinătate). În mai puţin de zece ani a înfiinţat două centre de acţiune socială. Pe de altă parte, nu se teme să ia atitudine în mod public, aşa cum a fost cazul în ceea ce priveşte, de exemplu, alegerea unui succesor al vrednicului de pomenire Dorimedont, Episcopul de Bălţi, pe care l-a cunoscut personal. În plus, m-a cucerit reacţia lui când asculta cavalul lui Grigore Leşe - a fost ceva de-a dreptul emoţionant. Înclin în cele din urmă să cred că sângele apă nu se face.
În orice caz, am rămas în principal cu două lucruri din tot acest periplu. În primul rând, avem nevoie mare de mai multe legături, pe o scară cât mai extinsă, cu oamenii din celelalte ţări ortodoxe. Pentru simplul motiv că, fără această comunicare, apar dezacorduri care altminteri nu au substanţă. Ori, dacă relaţia noastră cu Grecia, de exemplu, există şi e destul de bună, cea cu celelalte popoare preponderent ortodoxe e indiferentă, iar cea cu Rusia foarte proastă (bun, asta din cauza intereselor geopolitice ruse în Republica Moldova).
În al doilea rând, din acelaşi motiv, relaţiile între denominaţiunile creştine trebuie să treacă urgent de la ideea păguboasă dar încă actuală a ecumenismului, manifestat prin compromis doctrinar, la ideea dialogului interreligios, care nu îşi propune să intervină în mărturisirea de credinţă a unui organism religios, ci strict în raportarea organismului respectiv la societatea din care acesta constituie o parte, prin acceptarea realităţii pluralismului, inclusiv religios. De fapt tocmai aceasta a fost ideea pe care am prezentat-o în raportul de activitate înaintat la întoarcere catedrei pe care am reprezentat-o: nu avem o imagine asupra dialogului interreligios din România în acest moment şi nu dispunem nici de o metodologie de evaluare a acestui dialog. Nu mai trebuie să menţionez că acesta este, din punctul meu de vedere, singurul răspuns posibil al credinţei la provocările contextului postmodern actual.
Dacă ar fi să spun ceva de rău legat de tot ceea ce s-a întâmplat, aş spune că singurul moment neplăcut al consultaţiei a avut loc în ultima zi, când organizatorii - au făcut, pe ansamblu, o treabă excelentă - îl căutau în disperare la telefon pe Robert Lazu, care anunţase că va vorbi despre Harry Potter şi educaţia creştină. Acesta nu a răspuns. Şi nu a venit deloc. Ceea ce mi-a amintit că, totuşi, Timişoara este, şi ea, o parte a României. Inclusiv a acelei Românii balcanice, de care dorim cu toţii să ne îndepărtăm.
Am ajuns de fapt sâmbăta trecută, după ce mi-am prelungit şederea la Timişoara cu o săptămână. Am avut, pe undeva, parte de o vacanţă în care am uitat de internet, de aglomeraţia şi gălăgia de aici. Îmi revin cu greu şi fără bucurie la atmosfera de Bucureşti.
Încerc o scurtă evaluare. 27 de participanţi (după numărătoarea mea), din România, Olanda, Rusia, Croaţia, Republica Moldova, Bulgaria şi Ungaria. În general am putut încadra participanţii în două categorii: mediul misionar, care a fost preponderent (inclusiv cu prezentări asupra misiunii creştine în mass-media) şi mediul academic, care a avut o notă laică. Tematica abordată a avut trei direcţii: chestiunea secularizării, misiunea creştină per ansamblu în acest moment (prezentările de acest tip au avut o tentă foarte concretă) şi misiunea creştină prin intermediul media.
Un mare câştig a fost prezenţa unor participanţi din mai multe ţări ortodoxe. Reprezentanţii Rusiei, Marina Shishova şi Alexei Bodrov, reprezentantul Bulgariei, Dimitar Kirov (decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Veliko Târnovo şi un om deosebit), cel al Republicii Moldova şi unul dintre reprezentanţii români au contribuit, din fericire, la prezenţa unei Ortodoxii cu o notă universală. Voi mai spune că ambii reprezentanţi ai Rusiei au avut prezentări foarte bine puse la punct - Marina Shishova a reprezentat un institut interbisericesc din Sankt Petersburg şi a vorbit despre secularizare în Rusia postsovietică, iar Alexei Bodrov este un fizician care a fost membru fondator, în 1991, al Institutului Sfântul Andrei din Moscova, adresat laicilor; el ne-a prezentat activitatea Institutului moscovit.
M-a impresionat în egală măsură Bert Jan Lietaert Peerbolte, de la Universitatea Protestantă din Leiden, care a vorbit despre o nouă viziune asupra teologiei pauline. Dincolo de anumite puncte de vedere protestante, inacceptabile din punct de vedere ortodox, el a arătat câteva lucruri cel puţin impresionante despre activitatea misionară a Sfântului Apostol Pavel. Nu mi-a trecut până acum prin cap, dar e simplu. Sfântul Apostol Pavel lucra cu reţele de oameni, iar după ce întemeia o comunitate creştină pleca în alte părţi şi întemeia comunităţi noi, dar cu sprijinul comunităţilor deja formate, fără a accepta aşadar sprijin de la comunitatea în curs de formare.
Am avut o experienţă edificatoare cu reprezentantul Republicii Moldova, preot în cadrul Mitropoliei Moldovei condusă de Mitropolitul Vladimir. Am împărţit camera câteva ore cu el, în prima zi. Am constatat cu uimire că, fără să fie foarte direct în această privinţă, nu îi plac "naţionaliştii români" şi nu se simte foarte bine când îi vorbesc despre Mitropolia Basarabiei. Vorbea cu plăcere limba rusă, inclusiv cu familia, la telefon. Nu s-a lăsat mai prejos - m-a întrebat şi el despre Nicolae al Banatului, care nu cu multe săptămâni în urmă se împărtăşea la sfinţirea unei biserici greco-catolice (ceea ce, evident, este o mare greşeală, ca să nu mă exprim mai direct).
Dar trebuie să spun multe lucruri de bine despre el: activitatea social-pastorală pe care o desfăşoară în condiţii extrem de grele este absolut nemaipomenită (şi bine orientată, pentru că e vorba de combaterea traficului de persoane în primul rând, dar şi de protecţia familiei şi a copiilor rămaşi singuri în ţară, părinţii lor fiind plecaţi la lucru în străinătate). În mai puţin de zece ani a înfiinţat două centre de acţiune socială. Pe de altă parte, nu se teme să ia atitudine în mod public, aşa cum a fost cazul în ceea ce priveşte, de exemplu, alegerea unui succesor al vrednicului de pomenire Dorimedont, Episcopul de Bălţi, pe care l-a cunoscut personal. În plus, m-a cucerit reacţia lui când asculta cavalul lui Grigore Leşe - a fost ceva de-a dreptul emoţionant. Înclin în cele din urmă să cred că sângele apă nu se face.
În orice caz, am rămas în principal cu două lucruri din tot acest periplu. În primul rând, avem nevoie mare de mai multe legături, pe o scară cât mai extinsă, cu oamenii din celelalte ţări ortodoxe. Pentru simplul motiv că, fără această comunicare, apar dezacorduri care altminteri nu au substanţă. Ori, dacă relaţia noastră cu Grecia, de exemplu, există şi e destul de bună, cea cu celelalte popoare preponderent ortodoxe e indiferentă, iar cea cu Rusia foarte proastă (bun, asta din cauza intereselor geopolitice ruse în Republica Moldova).
În al doilea rând, din acelaşi motiv, relaţiile între denominaţiunile creştine trebuie să treacă urgent de la ideea păguboasă dar încă actuală a ecumenismului, manifestat prin compromis doctrinar, la ideea dialogului interreligios, care nu îşi propune să intervină în mărturisirea de credinţă a unui organism religios, ci strict în raportarea organismului respectiv la societatea din care acesta constituie o parte, prin acceptarea realităţii pluralismului, inclusiv religios. De fapt tocmai aceasta a fost ideea pe care am prezentat-o în raportul de activitate înaintat la întoarcere catedrei pe care am reprezentat-o: nu avem o imagine asupra dialogului interreligios din România în acest moment şi nu dispunem nici de o metodologie de evaluare a acestui dialog. Nu mai trebuie să menţionez că acesta este, din punctul meu de vedere, singurul răspuns posibil al credinţei la provocările contextului postmodern actual.
Dacă ar fi să spun ceva de rău legat de tot ceea ce s-a întâmplat, aş spune că singurul moment neplăcut al consultaţiei a avut loc în ultima zi, când organizatorii - au făcut, pe ansamblu, o treabă excelentă - îl căutau în disperare la telefon pe Robert Lazu, care anunţase că va vorbi despre Harry Potter şi educaţia creştină. Acesta nu a răspuns. Şi nu a venit deloc. Ceea ce mi-a amintit că, totuşi, Timişoara este, şi ea, o parte a României. Inclusiv a acelei Românii balcanice, de care dorim cu toţii să ne îndepărtăm.
No comments:
Post a Comment