... Hmm, observaţi că lumea noastră îşi pierde etosul?
Citind presa în ultimele două săptămâni am avut o senzaţie ciudată de deja vu, care mă dezorientează. Adică: se întâmplă numai lucruri previzibile. Vreau să spun că se întâmplă numai lucruri care se mai întâmplaseră înainte, sau care sunt o consecinţă evidentă a celor deja întâmplate. Înţeleg că nu mai avem capacitatea de înnoire - pentru că, la un moment dat, lumea încă mai putea să se transfigureze.
Corolar al acestei impresii este şi sindromul de criză (criză pe care unii dintre noi continuă, în mod nejustificat, să o conteste). Pe scurt, în acest timp avem parte de mult mai multe porţii de adevăr despre cine suntem cu adevărat:
1. vrem să dăm celorlalţi o imagine mai bună despre noi, deci falsă;
2. vrem să credem că suntem oameni împliniţi, nu rataţi (dar tratând împlinirea şi ratarea în cheie economică);
şi 3. dorinţa noastră de a părea mai buni decât suntem e sprijinită de creditul bancar, apărut fix la momentul oportun.
De aici şi până la criză nu mai e decât un pas, foarte uşor de făcut, şi făcut dealtfel în 2008:
4. dorinţa noastră de a apărea ca mai buni şi mai realizaţi decât suntem de fapt - dorinţa noastră de a ne minţi, de fapt - a fost atât de puternică şi iraţională încât (pe fondul relaxării exagerate a creditării) s-a ajuns la o criză de supracreditare. Nu atât de puternică la noi, dar totuşi existentă - nu voi uita niciodată momentul în care băncile austriece din România au cerut sprijin financiar de la statul român.
Un cuvânt despre credit: el este în general un instrument al clasei de mijloc, adică al clasei active, iar faptul că a luat amploare în România în ultimii ani a fost un semn bun - acest lucru însemna că în ţară se află oameni activi, care vor să îşi îmbunătăţească statutul social.
Şi totuşi, au fost lucruri care ar trebui să ne dea de gândit: comisioane mari, oameni care făceau din eligibilitatea pentru credit un scop al vieţii, şi destul de mulţi au vrut credit pentru un automobil, pentru un telefon mobil scump (de fiţe, cum se spune în limbajul argotic) sau pentru un computer ultraperformant, numai bun pentru a pierde timpul cu ultimele jocuri apărute.
Aş mai avea ceva de spus şi despre preţurile absolut aberante ale imobiliarelor (ţinute artificial sus de agenţii imobiliare şi de creditarea relaxată a băncilor) - e trist că au fost oameni care, cu toate astea, au cumpărat. Nu vreau să mă gândesc cum e sa simţi că apartamentul cumpărat cum 100,000 de euro în 2007 sau 2008, pe credit de 35 de ani, costă acum 80,000 şi va costa cel mai probabil 60,000 la sfârşitul anului. Adică să simţi că mulţi ani de muncă ţi se duc pe apa sâmbetei. E şi mai trist că aşa ceva nu s-ar fi întâmplat dacă ANLul şi-ar fi făcut treaba cum se cuvine. Dar vorbesc iar de (in)eficacitatea statului, şi nu vreau să reintru într-un cerc vicios.
Ar trebui să fim orbi încât să nu observăm o morală în toată povestea. Morala este că nu ne putem permite să avem imagini false, narcisiste, despre noi înşine. Trebuie să renunţăm la glamour pe credit şi să ştim preţul exact al viselor noastre. Am uitat de etosul protestant, care a generat o dezvoltare nemaiîntâlnită (şi care nu ne e deloc străin în România, pentru că şi creştinismul ortodox pe care ni-l asumăm preţuieşte munca, nu lenea - iar asta cu toate piedicile puse de un stat servit de o administraţie total depăşită de conjunctura actuală), şi am pus în locul lui un mimetism al unor pseudomodele. Am vrut să ştergem peste noapte decalaje create în 40 de ani. Nu se poate.
Criza economică va trece, mai devreme sau mai târziu. Eu unul sper să nu uităm, după aceea, de porţiile de adevăr pe care criza ni le-a oferit.
Un ultim lucru: nu am pretenţia să fiu prea logic în articolul de faţă. Gândurile mi-au trecut prin cap ieri de dimineaţă, la cafea, au fost scrise întâi pe hârtie... şi sunt doar atât: gânduri.
Cu bine.
Citind presa în ultimele două săptămâni am avut o senzaţie ciudată de deja vu, care mă dezorientează. Adică: se întâmplă numai lucruri previzibile. Vreau să spun că se întâmplă numai lucruri care se mai întâmplaseră înainte, sau care sunt o consecinţă evidentă a celor deja întâmplate. Înţeleg că nu mai avem capacitatea de înnoire - pentru că, la un moment dat, lumea încă mai putea să se transfigureze.
Corolar al acestei impresii este şi sindromul de criză (criză pe care unii dintre noi continuă, în mod nejustificat, să o conteste). Pe scurt, în acest timp avem parte de mult mai multe porţii de adevăr despre cine suntem cu adevărat:
1. vrem să dăm celorlalţi o imagine mai bună despre noi, deci falsă;
2. vrem să credem că suntem oameni împliniţi, nu rataţi (dar tratând împlinirea şi ratarea în cheie economică);
şi 3. dorinţa noastră de a părea mai buni decât suntem e sprijinită de creditul bancar, apărut fix la momentul oportun.
De aici şi până la criză nu mai e decât un pas, foarte uşor de făcut, şi făcut dealtfel în 2008:
4. dorinţa noastră de a apărea ca mai buni şi mai realizaţi decât suntem de fapt - dorinţa noastră de a ne minţi, de fapt - a fost atât de puternică şi iraţională încât (pe fondul relaxării exagerate a creditării) s-a ajuns la o criză de supracreditare. Nu atât de puternică la noi, dar totuşi existentă - nu voi uita niciodată momentul în care băncile austriece din România au cerut sprijin financiar de la statul român.
Un cuvânt despre credit: el este în general un instrument al clasei de mijloc, adică al clasei active, iar faptul că a luat amploare în România în ultimii ani a fost un semn bun - acest lucru însemna că în ţară se află oameni activi, care vor să îşi îmbunătăţească statutul social.
Şi totuşi, au fost lucruri care ar trebui să ne dea de gândit: comisioane mari, oameni care făceau din eligibilitatea pentru credit un scop al vieţii, şi destul de mulţi au vrut credit pentru un automobil, pentru un telefon mobil scump (de fiţe, cum se spune în limbajul argotic) sau pentru un computer ultraperformant, numai bun pentru a pierde timpul cu ultimele jocuri apărute.
Aş mai avea ceva de spus şi despre preţurile absolut aberante ale imobiliarelor (ţinute artificial sus de agenţii imobiliare şi de creditarea relaxată a băncilor) - e trist că au fost oameni care, cu toate astea, au cumpărat. Nu vreau să mă gândesc cum e sa simţi că apartamentul cumpărat cum 100,000 de euro în 2007 sau 2008, pe credit de 35 de ani, costă acum 80,000 şi va costa cel mai probabil 60,000 la sfârşitul anului. Adică să simţi că mulţi ani de muncă ţi se duc pe apa sâmbetei. E şi mai trist că aşa ceva nu s-ar fi întâmplat dacă ANLul şi-ar fi făcut treaba cum se cuvine. Dar vorbesc iar de (in)eficacitatea statului, şi nu vreau să reintru într-un cerc vicios.
Ar trebui să fim orbi încât să nu observăm o morală în toată povestea. Morala este că nu ne putem permite să avem imagini false, narcisiste, despre noi înşine. Trebuie să renunţăm la glamour pe credit şi să ştim preţul exact al viselor noastre. Am uitat de etosul protestant, care a generat o dezvoltare nemaiîntâlnită (şi care nu ne e deloc străin în România, pentru că şi creştinismul ortodox pe care ni-l asumăm preţuieşte munca, nu lenea - iar asta cu toate piedicile puse de un stat servit de o administraţie total depăşită de conjunctura actuală), şi am pus în locul lui un mimetism al unor pseudomodele. Am vrut să ştergem peste noapte decalaje create în 40 de ani. Nu se poate.
Criza economică va trece, mai devreme sau mai târziu. Eu unul sper să nu uităm, după aceea, de porţiile de adevăr pe care criza ni le-a oferit.
Un ultim lucru: nu am pretenţia să fiu prea logic în articolul de faţă. Gândurile mi-au trecut prin cap ieri de dimineaţă, la cafea, au fost scrise întâi pe hârtie... şi sunt doar atât: gânduri.
Cu bine.
No comments:
Post a Comment