week’toriAl.11 noua faţă a Coreei de Nord în România

Mă plimbam în ultimele zile ale lui 2007 pe internet. Şi m-a apucat curiozitatea să aflu cum o mai duc nord-coreenii, acei privilegiaţi supuşi ai lui Kim Jong Il.....

Aşa că intru pe site-ul oficial al Coreei de Nord şi dau din întâmplare peste secţiunea alocată KFA. KFA (Korean Friendship Association) este o asociaţie "culturală" de prietenie cu Coreea de Nord, cu sediul în Spania. Iar surpriza apare în momentul în care văd, scris mare pe forumul său, o invitaţie la vizionarea paginii româneşti a KFA. Adresa este următoarea:

http://www.korea-dpr.com/users/romania/kfa-romania.htm

Dilema mea constă în faptul că, oricum ai da-o, orice asociaţie de prietenie cu o ţară precum Coreea de Nord nu poate eluda aspectul politico-ideologic. În primul rând, KFA este legată, instituţional, de comitetul cultural al partidului comunist nord-coreean. În al doilea rând, printre membrii KFA, în marea lor majoritate cetăţeni ai statelor occidentale, circulă opinia că "noi suntem elita DPRK dinafara Coreei de Nord".

Deşi se declară apolitic, reprezentantul filialei române a asociaţiei începe prin a face o prezentare a "ideilor" Juche, iar asta nu are nicio legătură cu domeniul strict cultural, câtă vreme ideile respective sunt "opera" lui Kim Ir Sen şi a lui Kim Jong Il. Pe scurt, prezentarea acestor "idei" (care seamănă foarte mult cu naţional-socialismul din timpul lui Ceauşescu - vezi conceptul songun) face trimiteri clare către domeniul politic şi, mai puţin evident, către cel religios.

Dar nu numai atât. Una din secţiunile site-ului ne aminteşte de cea de a nu ştiu câta aniversare a unei "eroine revoluţionare", pentru ca la sfârşitul prezentării să aflăm că e vorba de ... mama actualului dictator de la Pyongyang. Şi, imediat după încheierea acestui panegiric, pe aceeaşi pagină, ne sunt prezentate ... oportunităţile de afaceri în Coreea de Nord. Bineînţeles, este vorba de oportunităţi de afaceri cu statul comunist, adică cu "Iubitul Conducător". Înţeleg din toată povestea că reprezentanţa diplomatică a Coreei de Nord de la Sofia şi Bucureşti stă degeaba şi aşteaptă ca treaba ei să fie făcută de altcineva... Şi ce are asta de a face cu cultura?

Am verificat toate paginile de forum ale KFA (primele datează de prin 2004), ca să aflu, spre relativa mea surprindere, că pagina românească a respectivei asociaţii datează din 2006 şi că, în luna octombrie a aceluiaşi an, a avut loc o întâlnire a KFA la Bucureşti.

Toate lucrurile pe care le-am menţionat mai sus ar fi, în mod normal, o pierdere de vreme. Totuşi, am făcut acest lucru. Deoarece:

1. KFA este finanţată de dictatura de la Pyongyang (după cum specifică site-ul, statutul de membru KFA nu implică achitarea unei cotizaţii)
2. nord-coreenii mor în continuare de foame, şi aceasta pentru că guvernul de acolo echivalează cu o tornadă care băntuie fără încetare la nord de DMZ. Mă deranjează să ştiu că, pe teritoriul ţării mele, au loc activităţi finanţate de o dictatură precum cea de la Pyongyang. Aceste lucruri nu îi ajută pe nord-coreeni, ci pe nomenklatura de acolo.

În fond, schimbarea situaţiei actuale din DPRK nu poate avea loc prin măsuri paleative, ci prin permiterea liberei iniţiative pe o bază juridică stabilă. Adică prin reforme fundamentale, care depind de administraţia de la Pyongyang, deoarece poporul nord-coreean este prea înfometat, dezinformat şi îndoctrinat pentru a-şi putea cere drepturile. Unui muritor de foame care stă pe malul lacului nu îi tot dai peşti, ci îl înveţi să pescuiască. Însă acest lucru este improbabil: în Coreea de Nord înfometarea populaţiei este o politică de stat şi principala modalitate de control exercitată de nomenklatura de acolo.

Vă reamintesc că primul articol de pe blogul acesta încerca, într-un mod destul de stângaci, o comparaţie între România şi Coreea de Nord în 2007, deoarece ambele ţări se aflau în acelaşi punct în 1989. Atunci spuneam că ţara noastră a făcut o alegere bună, cu toate imperfecţiunile ei. Acum spun că şi Coreea de Nord trebuie să facă acelaşi lucru. Nu ştiu când se va întâmpla asta, dar sper, pentru binele celor care mor de foame acolo idolatrizându-l pe "binefăcătorul" Kim Jong Il, că în cel mai scurt timp.

PS: DPRK - Republica Populară Democrată Coreeană

Găsiţi un documentar dacă verificaţi linkul următor:
http://www.youtube.com/watch?v=FJ6E3cShcVU

Şi câteva surse de informare:
http://www.nkeconwatch.com/ (de departe, cea mai bună resursă asupra DPRK)
http://english.yonhapnews.co.kr/
http://www.dailynk.com/english/
http://www.koryogroup.com/index.html
http://www.dprk-economy.com/en/ (site DPRK)
http://www.kcckp.net/en/ (site DPRK)
http://www.nkmall.com/ (site DPRK)
http://www.uriminzokkiri.com/ (site DPRK)

week’toriAl.10 Crăciun fericit!

Este urarea pe care ne-o adresăm unul altuia în această perioadă, pe post de salut. De obicei, pe lângă urare, mai adăugăm şi două-trei vorbe, nu neapărat pline de sens, gen "să petreci alături de cei dragi", sau câteva trimiteri la "colinde / cozonaci / stele / cer / sărbători".

Stau acasă azi, după o săptămână în care nu a fost zi în care să nu trec măcar odată pe la supermarketul din vecinătate. Întotdeauna multă lume, cozi la casă. Ocazional, vorbe grele, generate de grabă şi nervi. Sunt destul de ispitit să cred că, astfel, Crăciunul devine mai degrabă un prilej pentru a ferici lanţurile de magazine, pentru a mânca mai mult decât de obicei şi pentru a le readuce aminte celorlalţi de existenţa noastră, prin mesajele pe care le trimitem utilizând diferite canale sau prin prezenţa la cât mai multe party-uri. Nu departe de aici, la Chişinău Crăciunul a devenit chiar un subiect aprig de dezbatere politică. La ce bun?

Accentuăm diferite laturi ale acestei sărbători (comercial, gastronomic, social sau politic), eventual adăugăm acestei palete discuţii despre originea Crăciunului, despre datini de Crăciun, dar nu prea mai ţinem cont de mesajul strict religios. Vedeţi, ne interesează felul în care sărbătorim Crăciunul, dar nu şi semnificaţia lui. Dacă dăm la o parte cumpărăturile, mâncarea, petrecerile, bradul, mai rămânem cu ceva? Au loc pentru noi, în aceeaşi frază, termenii "Crăciun" şi "mântuire"?

Pe lângă toate aceste lucruri, am impresia că am pierdut simţul timpului sacru. Dar în această privinţă nu am încredere în propriile capacităţi de exprimare, aşa încât citez un scriitor celebru:

(excerpt - eng.)

We are incapable to transfigure [...] the ordinary time of a day into the sacred time of a celebration. We shamefully fail in any try as such, ending by carrying on our failure and living it as a fear of the celebration. We are trying to cover the huge chaos of a sacred day by reading the newspapers, listening to the music, talking nonsense, sleeping or having fun. We are capable of any hedonistic gesture, just in order to stay untouched and un-spotted by the hardness of the sacred time. Even more, this “sibylline” expression (“sacred time”) has stopped from a long time ago having a sense to some of us. It represents an abstract and revolving foolish desire of some revolute spirits, stubborn to carry on the Christian tradition.

Întâmplător sau nu, astăzi am făcut aproape toate lucrurile menţionate în citatul de mai sus: ascult muzică, citesc presa, "comunic" şi probabil voi vedea un film... Dar port în mine această întrebare: de ce sărbătorim aşa Crăciunul? Cu ce ne face mai buni acest mod de a sărbători Crăciunul? Pe scurt, temerea mea este că noi am confiscat Crăciunul şi l-am transformat într-o manifestare laică desacralizată, fără a-L lăsa pe Dumnezeu să vină mai aproape de noi. Suntem o adunătură de orbi "sărbătorind" răsăritul soarelui.

Nădăjduiesc că mă înşel şi că exprim un punct de vedere (prea) radical. Tocmai de aceea, închei postarea de azi cu urarea:

Hristos Se naşte, măriţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă; cântaţi Domnului tot pământul şi cu veselie lăudaţi-L, popoare, că S-a preamărit! Aliluia, aliluia, aliluia!

Tuturor, din inimă:

Crăciun fericit!

week’toriAl.09 frig la Chişinău

Suntem cu două săptămâni înaintea Crăciunului şi cu trei săptămâni înainte de Anul Nou. Ar trebui ca primul loc pe ordinea de zi de azi să fie cumpărăturile, pregătitul casei pentru sărbători şi planurile pentru 2008.

Însă presa de la Bucureşti şi cea din Chişinău, plus câteva cotidiene internaţionale, ba în plus toţi locuitorii Chişinăului, au primit o nouă ocupaţie zilele astea. Poate ar trebui să adaug pe listă şi guvernul de la Bucureşti şi ambasada noastră de la Chişinău.

De când România a devenit membru cu drepturi depline al EU mai mulţi rinoceri cocoţaţi în posturi de conducere în Basarabia nu mai pot închide ochii, încercând, ca măsură de compensaţie, să aducă cât mai multă lume în aceeaşi stare.

Am aflat, brusc, că nu se mai poate sărbători Crăciunul pe stil nou în Basarabia. Preşedintele Republicii Moldova nu a reuşit să adoarmă de ciudă în noaptea de duminică spre luni până ce nu a văzut bradul instalat de primăria municipiului Chişinău mutilat şi mutat la "adăpostul" unui monument sovietic.

După aceea, am mai aflat că decizia primăriei municipiului Chişinău de a anula o hotărâre netransparentă a fostului consiliu municipal, dominat de comunişti (luată în luna ianuarie, prin care tariful unei gigacalorii creştea de le 233 la 540 de lei "moldoveneşti") a supărat atât de mult societatea care deţine monopolul distribuţiei agentului termic în Chişinău, încât căldura nu a mai fost distribuită în oraş. Răi şi buni platnici, persoane fizice şi juridice de-a valma, dar în frunte cu primăria Chişinăului (care - a propos - are de primit de la CETuri cam 100,000,000 de lei, fără să datoreze un ban) au fost debranşaţi cu mânie proletară. În plus, se promite şi debranşarea şcolilor şi a spitalelor...

Acţiunea este evident justificată politic. Nu toţi locuitorii Chişinăului au datorii la Termocom. Şi cu atât mai puţin agenţii economici. Dar se doreşte compromiterea actualului primar al capitalei Basarabiei, sau dacă nu falimentarea Primăriei - care a primit de la guvernul moldovean o finanţare în bătaie de joc pentru 2008, asta în condiţiile în care, mai nou, Termocomul cere un preţ de 715 lei pe gigacalorie.

Aici nu este vorba de un simplu şantaj. Este o doză incredibilă de ipocrizie. Te numeşti comunist, dar accepţi ca preţul energiei, plătit de oamenii obişnuiţi, să crească dintr-o dată de mai mult de două ori. Curat murdar. Şi de ar fi asta totul, dar povestea pe ansamblu încalcă cele mai elementare drepturi ale omului. Iar totul seamănă atât de mult a răzbunare prostească pentru pierderea alegerilor locale din vara acestui an...

Dar, stai aşa: te răzbuni pe copii, pentru că părinţii lor s-au săturat să nu mai aibă ce să le cumpere de mâncare şi au votat schimbarea, făcându-i să îngheţe de frig? Şi asta nu numai în case, dar şi în şcoli şi în grădiniţe? Te răzbuni pe un brad prăpădit de 15 metri, cumpărat pentru oameni, din banii oamenilor, pe care îl mutilezi şi îl ascunzi?

Una este să şicanezi presa independentă şi să dai afară de pe teritoriul RM diplomaţi români, fără niciun motiv. Dar este cu totul altceva să lupţi împotriva propriilor cetăţeni, şi în plus să faci asta pe faţă, cu un tupeu dublat de o mujicie fără seamăn. Acesta este un comportament specific unui regim de ocupaţie pe timp de război.

Întrebarea pe care mi-o pun este: care sunt cele mai potrivite măsuri de răspuns la adresa provocărilor prezente şi viitoare?

România are, după 1 ianuarie 2007, un ascendent extrem de puternic şi foarte vizibil asupra Basarabiei. Se vede cu ochiul liber şi de la Chişinău că în România lucrurile se mişcă, nivelul de trai creşte şi că se poate trăi. Prestigiul României în Basarabia este la cote mai ridicate ca niciodată şi, cel mai important, este vorba de o situaţie durabilă. Basarabenii privesc din nou cu speranţă la România, al şaptelea stat - ca mărime - al EU, şi acest lucru îl distruge pe rusofilul Voronin. Pe deasupra, toate provocările de până acum nu au avut ca efect o reacţie deplasată la Bucureşti. Dimpotrivă, efectul este o apropiere mai mare de românii basarabeni a Bucureştiului.

Acest lucru este cu atât mai urgent cu cât guvernarea antieuropeană prorusă de la Chişinău se îndepărtează din ce în ce mai vizibil de respectarea drepturilor omului. Accesul la informaţie al oamenilor este limitat, dreptul lor de opinie este limitat şi, spre deosebire de Rusia, nivelul de trai nu creşte. Oamenii sunt ţinuţi în mod voit la starea de turmă. Pe deasupra, li se fură identitatea şi trecutul. Actuala Basarabie seamănă din ce în ce mai mult cu fosta RDG.

Însă, atunci când activitatea presei independente din Basarabia va fi oprită sau când activitatea Mitropoliei Basarabiei va fi împiedicată, ceea ce din păcate mi se pare o chestiune de timp, măsurile luate de administraţia noastră ar trebui, zic eu, să fie mai radicale. Nu atât declararea ca persona non grata pe teritoriul României a responsabililor actuali de la Chişinău cât, de exemplu, un embargo asupra produselor de lux, susţinut de România şi Ucraina, dublat de acordarea cetăţeniei României, într-un termen care să nu depăşească 5 ani, tuturor acelor cetăţeni ai Republicii Moldova care cer acest lucru - pentru că sunt şi vor fi din ce în ce mai mulţi români basarabeni care nu acceptă să li se spună altfel decât Români. Dar şi reconsiderarea statutului de refugiat politic.

Morala: când te apuci să lupţi prosteşte împotriva copiilor înseamnă că deja ai pierdut.

week’toriAl.08 câteva cuvinte despre Kosovo

După cum ştiţi, zilele acestea se discută foarte mult despre independenţa provinciei Kosovo. Adesea de pe poziţii partizane, cu argumente găsite doar pentru a sprijini o concepţie pre-existentă. Cele două extreme ar fi:

1. partizanii independenţei provinciei ar spune că trebuie ca provincia să fie independentă (şi deci e bine ca noi să susţinem acest lucru) pentru că aşa doresc aliaţii noştri occidentali, în frunte cu USA
2. partizanii păstrării provinciei în cadrul Serbiei ar spune că provincia Kosovo trebuie să rămână în cadrul Serbiei, deoarece este cadrul în care s-a format şi a dăinuit poporul sârb. Amândouă argumentele prezentate sunt adevărate şi la fel de cinice.

Kosovo este leagănul istoriei şi culturii sârbe. Constantin Porfirogenetul vorbeşte, în secolul X, de două viitoare oraşe din Kosovo - Soli (Tuzla) şi Drstnic, ridicate de sârbi. După aceea, esenţială este data de 28 iunie 1389, când are loc lupta de la Kosovopolje (Câmpia Mierlei), în care mor atât marele prinţ Lazăr cât şi sultanul turc Murat I. Această dată este un fel de moment zero al naţiunii sârbe, un moment de eternizare a ei, deşi victoria aparţine turcilor. Albanezii au apărut aici mai târziu.

Dar... Situaţia demografică actuală din Kosovo are mai multe explicaţii. Odată, trebuie menţionată colonizarea populaţiilor iugoslave din 1945, când mulţi sârbi au părăsit Kosovo. În plus, dacă la jumătatea secolului XX perioada teoretică de dublare a populaţiei era de 3,500 de ani în Vojvodina, ea era de... 28-29 de ani în Kosovo. Dacă în 1948 existau 379,000 de persoane sub 20 de ani în Kosovo, în 1981 numărul lor era de 828,000, la o populaţie totală de aproape 1,900,000 de oameni, din care 90 % albanezi. Totodată, musulmani. Sârbii au avut şi au o natalitate scăzută, au fost mai expuşi iugoslavizării decât orice altă naţiune din fosta Yugoslavie, şi în acelaşi timp au dat cel mai mare număr de emigranţi. În acest moment, vorbim de aproximativ 2,500,000 persoane, dintre care 40 % sub 20 de ani. Din acestea 88 % sunt albanezi şi 7 % sârbi (estimări ale OSCE).

După aceea, ar fi bine să trecem puţin în revistă constituţia iugoslavă din 1974, în care Kosovo apare (articolul 2) ca provincie autonomă în cadrul Serbiei. Noutatea constă nu în autonomia provinciei (Kosovo fiind autonomă din 1945), ci în faptul că provincia, parte a Serbiei federative, era considerată simultan parte a Federaţiei Yugoslave. La fel ca şi Vojvodina. Tradus în fapt, era încurajat naţionalismul albanez şi se dorea prevenirea celui sârbesc. Să mai reţinem că, prin capitolul IV (paragraf 2, subparagraf 3), orice republică sau provincie se putea desprinde din cadrul Federaţiei, în virtutea dreptului de autodeterminare.

Odată cu apariţia acestei legi fundamentale Federaţia Yugoslavă nu mai funcţionează, iar din acest moment indicatorii economici o iau în jos, din ce în ce mai repede, fără nici o pauză, până în 1990, anul izbucnirii conflictului fratricid iugoslav. Milosevic a încercat, târziu, să facă ceva, dar a luat măsuri disproporţionate, care au grăbit deznodământul.

Acum trec la discuţia pe care am avut-o pe tren, când mergeam către Beograd, anul trecut, cu acel medic kosovar. Ce îmi spunea el? Îmi spunea, în esenţă, că albanezii din Kosovo doresc independenţa faţă de Serbia, dar nu unirea cu Albania. Deoarece nivelul de trai din Kosovo este mult superior celui din Albania.

Totuşi, deşi poate nu argumentez prea bine acest fapt, ceea ce spunea acest medic albanez mi se pare deficitar. Nu este foarte logic ca o provincie a Serbiei să se desprindă de Serbia fără a căuta un punct de sprijin nou. Mai ales când Albania se află în vecinătatea provinciei Kosovo, şi când nu există diferenţe culturale importante între albanezii din Albania şi cei kosovari. Pe scurt, despărţirea de Serbia nu mi se pare că ajută Kosovo, ci că îi face rău, social şi economic, după cum şi Serbia va fi afectată.

În orice caz, în acest moment spaţiul fostei Yugoslavii este mai divizat ca niciodată. Până şi Muntenegru a ieşit din "Mica Iugoslavie", şi singura despărţire pe care o mai văd posibilă e secesiunea provinciei Kosovo, care are loc sub ochii noştri. Independenţa Kosovo duce la absolut spargerea Yugoslaviei, fără a pune ceva în schimb. De exemplu, unificarea albanezilor într-un singur stat. Nu mi se pare logic. Repet, toţi protagoniştii au de pierdut dintr-o partitură interpretată în acest registru.

Însă este dreptul lor. Kosovo este locuit de 2,500,000 de oameni, din care 90 % albanezi. Îşi doresc independenţa, iar în virtutea dreptului la autodeterminare ea nu le poate fi refuzată. Şi nu vorbim de o regiune liliputană, de dimensiunile aşa numitului "Ţinut secuiesc" cu o populaţie foarte discutabilă de 300,000 de locuitori, care nu prea au de ce să lupte pentru autonomie, deoarece se află deja pe teritoriu EU, ceea ce implică un grad relativ ridicat de autonomie locală...

Din acest punct de vedere, semnalele de alarmă trase de mari "analişti" din presa centrală de la noi, inclusiv în presa de ieri, mi se par plagiate alarmiste şi interesate după Vladimir Putin. Oricât de mult am trâmbiţa prietenia cu poporul sărb (care există), nu trebuie ca, de dragul ei sau de teama cuiva, să uităm de principiul autodeterminării. Tocmai pentru că vorbim de milioane de persoane, iar situaţia de la faţa locului nu prea lasă loc de conflicte.

Singura rezolvare pe termen lung a situaţiei mi se pare extinderea EU în aceste zone. Din păcate, perspectivele de aderare ale Balcanilor de Vest sunt proaste. Se menţionează un an pentru Croaţia, parcă 2008 sau 2009, dar nimic pentru Serbia. Ce să mai vorbim de Bosnia, de Macedonia, de Muntenegru, de Albania sau de noul stat independent Kosovo... Iar o Serbie lăsată în halul ăsta este victimă sigură a Moscovei.

Perspective europene palpabile pentru Serbia, generatoare de stabilitate, ar linişti România. Altfel, cu armate ruse în Transnistria şi cu un aliat al Rusiei la graniţa de vest, nu prea avem motive să stăm foarte liniştiţi. Deoarece independenţa Kosovo mi se pare inevitabilă şi până la un punct normală, nu pot să sper decât că nu vom avea parte de încă un conflict în momentul declarării independenţei Kosovo. Însă pe un teritoriu locuit în proporţie de 90 % de peste două milioane de albanezi, trupele sârbe nu ar lupta acasă.

week’toriAl.07 metehnele vechi ale comentatorului de sport...

Scriu azi din postura de spectator. Sau, mai precis, telespectator şi suporter al echipei de handbal feminin a României, care participă zilele acestea la campionatul mondial de handbal din Franţa.

Handbalul este sportul copilăriei mele. Am fost în echipa de handbal a şcolii mele din Bistriţa începând cu clasa a patra până când a venit pregătirea pentru liceu. Handbalul mi-a prilejuit prima ieşire în public, la un turneu al echipelor de handbal din oraş, dar şi prima deplasare în "interes de serviciu". Eu eram "portarul trăznit".

Cred că handbalul este unul din sporturile care poate da acestei ţări şansa de a trece de situaţia penibilă în care, atunci când spui sport, spui automat fotbal. Să ne înţelegem, acest joc nu îmi este indiferent, am trăit momentele de aur ale fotbalului nostru la intensitate mare, din momentul în care am avut discernământ. Adică de prin 1989 încoace.

Însă acestui sport i se acordă o importanţă nejustificată. Deoarece menirea primordială a sportului nu este să ne facă să pierdem timpul în faţa televizorului, ci să propună un anumit model de om. Iar în ceea ce priveşte fotbalul – nu numai cel românesc – discrepanţele între un model ideal şi realitate sunt uriaşe.

Fără a exagera, gimnastica şi handbalul sunt cele două sporturi în care România a strălucit. Sunt sporturi care ne caracterizează mai bine decât fotbalul. Spre deosebire de fotbal, aceste sporturi ne-au adus nenumărate titluri europene, mondiale sau olimpice, deci mult mai multă vizibilitate. Mai important este însă faptul că aceste sporturi ne-au propus în permanenţă modele de oameni mai reuşite decât fotbalul.

Trecând acum pe un alt registru, chiar nu pot să nu remarc prestaţia excesiv de proastă a comentatorului postului naţional de televiziune, care asigură transmisia în direct a partidelor susţinute de echipa noastră. Cu toată sinceritatea, domnia sa mi se pare mult prea autoritar, de multe ori penibil de incoerent… şi toate ar fi cum ar fi dacă dânsul ar avea o cunoaştere mai aprofundată a acestui sport – ceea ce nu este cazul. A debita truisme, şi într-o asemenea cantitate, chiar nu te face să priveşti partidele susţinute de echipa noastră cu mai multă atenţie. Rolul unui comentator nu este de a ieşi în evidenţă. Probabil că nu toţi comentatorii de sport din ţara asta au fost prezenţi la lecţia respectivă.

Altfel, sâmbătă avem din nou meci. Probabil vom câştiga iar aşa cum câştigă Italia un meci de fotbal – cu cel mai urât joc din lume. În situaţia asta, ca suporter, mă apucă deja frisoanele când ştiu că va trebui să rabd 45-50 de minute de lamentări, acuzaţii, exclamaţii.... Va trebui să răzbat la imagini prin toată perdeaua asta de zgomote.

Sau poate mă voi sătura odată şi voi privi partida online, pe alt post…

Hai ROMÂNIA !!!

week’toriAl.06 despre situaţia Ortodoxiei în Basarabia

Joia trecută a avut loc o întâlnire, la mănăstirea Trojan, situată la 180 de kilometri de Sofia, între reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române şi cei ai Bisericii Ortodoxe Ruse, privind situaţia din Basarabia.

Să nu ne inchipuim că a fost o întâlnire protocolară şi că spiritul de dialog a dominat. Un dialog substanţial nu era posibil. Dar să luăm discuţia de la început.

Canonul 34 apostolic spune aşa (excerpt): Se cade ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept căpetenie şi nimic mai de seamă să nu facă fără încuviinţarea acestuia; şi fiecare să facă numai acelea care privesc parohia (eparhia) sa şi satele de sub stăpânirea ei [...]. Canonul următor, 35, spune că (excerpt): Episcopul să nu îndrăznească să facă hirotoniri în afara eparhiei sale, în cetăţile şi în satele care nu-i sunt supuse lui [...]. Precizez că aceste canoane apostolice constituie fondul juridic de bază al Bisericii Ortodoxe.

Canonul 34 afirmă, pe scurt, principiul etnic al autocefaliei (independenţei) unei structuri eclesiastice. Se mai afirmă tot aici principiul ierarhiei, al sinodalităţii şi principiul autonomiei eparhiale. Practic, acest canon recunoaşte unei naţiuni dreptul de a avea o structură eclesiastică proprie, independentă de alte structuri eclesiastice. Canonul 35 arată că niciun ierarh nu are dreptul de a se amesteca în problemele altei eparhii.

Despre naţiunea care locuieşte Basarabia nu sunt prea multe de zis. Eu cred, ca şi restul românilor, că e română, guvernul de acolo o numeşte "moldovenească", dar nimeni nu afirmă că ar fi rusă. Orice legătură a Basarabiei cu Biserica Ortodoxă Rusă nu are nimic de a face cu principiul etnic. Iar din punct de vedere eclesiastic, Basarabia a fost parte a Mitropoliei Moldovei, după înfiinţarea acesteia în 1401. Biserica Ortodoxă Rusă nu avea ce să caute în Basarabia pe atunci, deoarece Rusia se afla sub stăpânire mongolă.

Dealtfel, Biserica Ortodoxă Rusă a înglobat aceste eparhii în 1812, în urma războiului ruso-turc, câştigat de Imperiul Ţarist şi încheiat cu pacea de la Bucureşti, semnată la hanul lui Manuc. Dar înglobarea Basarabiei în Imperiul Ţarist nu a ţinut cont de faptul că Basarabia era teritoriu românesc, şi nu turcesc (cazul Bulgariei, de exemplu), iar Rusia nu avea dreptul formal de a îngloba acest teritoriu. Mai adaug faptul că Rusia se declarase protectoare a tuturor ortodocşilor din Imperiul Otoman, ceea ce, exclusiv în viziunea sa, îi conferea legitimitatea de a îngloba toate teritoriile locuite de credincioşi ortodocşi - inclusiv capitala Imperiului Otoman, Istanbul.

Situaţia strict eclesiastică era următoarea: în 1812 Biserica Ortodoxă Rusă era, în lipsa unei Patriarhii Ecumenice puternice (doar Constantinopolul era sub stăpânire turcească, iar Patriarhul ecumenic era la mâna sultanului), extrem de dependentă de ţarul rus. Patriarhie din 1589 (în urma unei poveşti destul de interesante legate de Ivan IV cel Groaznic şi de Patriarhul Ecumenic adus la Moskva, ţinut captiv atât timp cât a fost necesar pentru a fi "convins" să ridice Biserica Ortodoxă Rusă la rangul de Patriarhie), Biserica Ortodoxă Rusă nu avea un Patriarh din 1721.

De facto, din 1700. Petru cel Mare reorganizase atunci Biserica Ortodoxă Rusă pe model luteran, înlocuind forma de conducere patriarhală cu un Sinod (colegiu) controlat de un funcţionar laic (Ober-Prokuror-ul), consilier al ţarului. Mai fac şi observaţia - tangenţială - că instituţia Ober-Prokuror-ului încă dăinuie la Moskva, cel puţin ca formă mentală (actualul Patriarh rus, Alexey Rediger, este de naţionalitate estonă şi fost agent KGB).

Cu alte cuvinte, era absolut logic (deşi necanonic, conform canonului apostolic 35) ca un teritoriu locuit de ortodocşi, înglobat în 1812 în Imperiul Ţarist, să intre sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse. Bineînţeles că, în acest context, pentru ierarhii ruşi şi cei aserviţi lor, istoria Basarabiei începe după anul 1812. În fond, el arată că, pentru aceşti ierarhi ruşi, dispoziţiile ţarului sunt mai importante decât canoanele apostolice.

Ghici cum au motivat joi reprezentanţii Patriarhiei Moscovei drepturile acesteia asupra Basarabiei? Citez după NewsIn: Patriarhia Moscovei a arătat toate documentele istorice care confirmă că nici în secolul al XIX-lea, când teritoriul Moldovei intra în componenţa Bisericii Ortodoxe Ruse, nici după cel de-al Doilea Război Mondial, Biserica Română nu a pretins că teritoriul moldovenesc ar intra în spaţiul ei canonic. Mă întreb: de vreme ce Basarabia fusese parte a vechii Mitropolii a Moldovei, cu sedii succesive la Suceava şi Iaşi, începând cu 1401, era nevoie ca Biserica Ortodoxă Română să pretindă recunoaşterea unui adevăr evident?

În 1944 se repetă episodul din 1812, fără ca în 1990 să se repete evenimentele din 1918. Patriarhia Rusă nu mai vrea să plece din Basarabia. Totuşi, în 1992 (pe fondul dispariţiei URSS) este reactivată Mitropolia Basarabiei, de către Patriarhul Teoctist. Autorităţile comuniste de la Chişinău o recunosc în 2002, forţate de decizia Curţii Europene pentru Drepturile Omului, iar în 2006 Mitropolia Basarabiei este recunoscută juridic ca succesoare a vechii Mitropolii a Basarabiei, în acelaşi context. Este evident faptul că autorităţile comuniste au mizat pe faptul că aceste dispoziţii legale nu vor fi aplicate de către Biserica Ortodoxă Română.

Pe de altă parte, statutul de succesor al vechii Mitropolii a Basarabiei permite şi întreprinderea de demersuri pentru recuperarea patrimoniului acesteia, iar acest subiect chiar că agită spiritele la Chişinău, pentru că acest patrimoniu - atât cât mai e - ar face ca Mitropolia Basarabiei (şi implicit Biserica Ortodoxă Română) să devină cel mai puternic actor nonguvernamental din Basarabia. În acelaşi timp, Mitropolia Moldovei ar trebui să retrocedeze sute de lăcaşe de cult şi alte posesiuni. Cu alte cuvinte, aplicarea până la capăt a deciziei CEDO din 2002 ar schimba esenţial raportul eclesiastic din Basarabia, în favoarea Bisericii Ortodoxe Române.

Or, iată că în octombrie 2007 Biserica Ortodoxă Română reactivează eparhiile din Basarabia. Aşa că Patriarhia Moscovei, cu toate instituţiile eclesiastice care îi sunt subordonate (Bisericile din fostul spaţiu sovietic, Biserica Ortodoxă din Polonia, cea din Finlanda), încearcă să facă cât mai mult zgomot, acuzând Biserica Ortodoxă Română de încălcarea canonului 35, evitând totodată o discuţie cu canoanele în faţă. Deoarece este clar faptul că prima încălcare a acestui canon, în cazul Basarabiei, a avut loc în 1812.

Şi revin la ziua de joi şi la întâlnirea "prietenească" de la mănăstirea Trojan. Mergând pe site-ul Patriarhiei Române puteţi constata care a fost atitudinea Bisericii Ortodoxe Române faţă de această întâlnire. Iat-o pe cea a Bisericii Ortodoxe Ruse:

(episcopul Mark) Dacă pe timpul precedentului Patriarh român se făceau unele încercări de construire a unor relaţii diplomatice, frăţeşti, în prezent, toate barierele au fost eliminate. Din păcate, Biserica Ortodoxă Română s-a încurcat în această aventură naţionalistă, s-a lăsat influenţată de forţe din afara Bisericii şi anticreştine [...].

Şi uite că ierarhul rus a scăpat fără să vrea adevărul pe gură: aventură naţionalistă? Păi cum naţionalistă? Doar moldovenii şi românii sunt, în viziunea sa, două popoare diferite! Sau treaba asta cu două popoare diferite e doar praf în ochi pentru cei slabi la minte..... ?

La modul concret, întâlnirea de joi a decurs cam aşa: Patriarhia Moscovei a încercat internaţionalizarea discuţiilor, prin participarea neanunţată a mitropolitului bulgar Gavriil Lovcianski. Apoi, ierarhii ruşi au cerut invalidarea deciziilor Sinodului de la Bucureşti, sau măcar înlocuirea episcopiilor cu forme asociative sau cu un exarhat. Ceea ce, evident, nu putea fi acceptat. Mai trebuie spus că masa din sala de întâlniri a trebuit să suporte mulţi pumni de ierarhi ruşi - şi hârţoage trântite gălăgios - cu scopul de a dramatiza...

Surpriza întâlnirii a venit în momentul în care reprezentanţii Patriarhiei Române au vorbit de autocefalia Mitropoliei Basarabiei - situaţie care ar corespunde cel mai bine realităţii statului independent şi suveran Republica Moldova, conform canonului apostolic 34 (deşi "neam" înseamnă mai degrabă "naţiune", nu neapărat "stat"). Punerea în practică a acestei decizii canonice ar schimba fundamental coordonatele acestei chestiuni, fără a constitui o atitudine "schimbătoare şi neclară", cum au afirmat reprezentanţii Patriarhiei Moscovei. Asta deoarece Patriarhia Moscovei nu ar accepta niciodată să acorde autocefalia Mitropoliei Moldovei, pe care o controlează în acest moment. Aşa se face că reprezentanţii Patriarhiei Moscovei nu au trecut de testul sincerităţii.

În concluzie, un lucru mi se pare clar: Patriarhia Română este decisă să meargă până la capăt în privinţa Basarabiei, indiferent de contextul politic, arătând aceeaşi determinare ca în 1992, fără a neglija dialogul cu Biserica Ortodoxă Rusă. Iar teama Patriarhiei Moscovei este generată de faptul că şi credincioşii ortodocşi români din Basarabia ştiu acum mult mai bine ce vor.

În fond, nu-i aşa, toate aceste lucruri pun în adevărata lumină chestiunea limbii şi a naţionalităţii "moldoveneşti", având un singur partener strategic privilegiat. Ştim foarte bine care.

week’toriAl.05 puţină politică

Astăzi vreau să scriu câte ceva despre politică. Politica românească a anului 2007, evident. Şi asta deoarece lucrurile au ajuns - din nou - prea departe.

Precizez de la bun început că ideologia mea politică este neoconservatorismul. Nu mă regăsesc în acest moment în ideologia niciunui partid, nu am afinităţi cu o anumită personalitate a scenei noastre politice. Am optat dintotdeauna pentru echitate (în detrimentul egalitarismului care standardizează şi depersonalizează), pentru însuşirea tradiţiei şi adaptarea ei permanentă la modernitate, pentru asumarea credinţei religioase la nivel individual (în detrimentul unui laicism care tinde spre ateism), pentru stat minimal, elite, diversitate şi respectul principial faţă de valorile naţionale, pentru o cât mai bună dinamică economică şi pentru o cât mai profundă integrare europeană a ţării mele. Am fost membru al UFD, până în momentul absorbţiei acestui partid de către PNL, când am refuzat funcţia oferită şi mi-am dat demisia.

Scriu atât de multe despre acest lucru deoarece mă minunează multitudinea de gafe pe care PNL actual, incluzându-i pe Adrian Iorgulescu şi Varujan Vosganian - foşti preşedinţi ai UFD - le comite fără să roşească. Cu neruşinare şi tupeu. Cu o energie şi o îndrăzneală demne de cauze (mult) mai bune. Dau câteva exemple:

1. În primul rând, scindarea coaliţiei DA şi încercarea de demitere a preşedintelui. Traian Băsescu nu este nici pe departe un model de a face politică, însă a făcut alegeri bune. Justiţie independentă, relaţii privilegiate cu Statele Unite, o relaţie mult mai directă cu românii din Basarabia, opţiune europeană fermă, demnitate în relaţia cu Rusia. Cel puţin până acum. Plus faptul, extrem de important, că a dus PD în PPE. Ceea ce înseamnă că cel mai important partid din România (în perspectivă) este membru cu drepturi depline al celui mai important partid european. Nu sunt neapărat ideile lui Traian Băsescu, dar el le-a aplicat.

Şi ce vedem la începutul lui 2007? Pe premierul Călin Popescu Tăriceanu încercând să îl demită pe preşedinte, după ieşirea PD de la guvernare. Vedem PNL aliindu-se cu PSD. Vedem un Parlament care încearcă să invalideze votul oamenilor, vot exprimat democratic la alegerile generale. Tradus în fapt, acest lucru înseamnă că PNL nu mai funcţionează conform regulilor democratice, ci conform unor interese de grup. Într-un singur cuvânt, dictatură.

2. Miniştrii PNL au o prestaţie oribilă, în condiţiile în care nu există nici măcar un ministru care să se evidenţieze prin rezultate pozitive. Cazurile (cele mai) flagrante încep cu Decebal Traian Remeş, continuă cu Adrian Cioroianu şi se încheie cu Tudor Chiuariu.

a. Decebal Traian Remeş este omul care m-a făcut pentru prima dată să mă simt jenat că sunt ardelean. Dacă aş putea, i-aş retrage această calitate. Din păcate nu se poate. Episodul cu caltaboşii este înfiorător: un ministru al unui stat EU poate fi cumpărat cu un viţel ..... Este penibil şi felul în care PNL încearcă să îl salveze. No further comment.

b. Adrian Cioroianu este unul din semnele că PNL citeşte cu sârg din literatura legionară. Credeam că purificarea etnică este un instrument de tip eminamente fascist, ca să constat că un ministru român de externe din 2007 are altă părere. Enunţul domniei sale, care include referiri la ţigani şi la deşerturile egiptene, mă face să râd, pe de o parte. Deoarece rezonanţa numelui actualului ministru de externe mă face să mă gândesc dacă, enunţând această frază, domnia sa nu avea cumva în vedere un auto-exil în vecinătatea piramidelor.

Pe de altă parte, la modul serios, fraza în cauză îi face pe absolut toţi ţiganii români cetăţeni de rangul doi. Desigur, nu îi putem compara pe ţigani cu nemţii, însă ţin să îi reamintesc celebrului nostru yes man că lipsa lor de integrare în societate este dovada incapacităţii guvernelor noastre; în acelaşi timp, domnia sa îi reprezintă şi pe cetăţenii români de etnie romă şi este plătit din impozitele pe care şi aceşti cetăţeni le varsă la bugetul de stat.

Dacă măcar domnul Cioroianu ar avea vreo viziune asupra politicii noastre externe, încât să justifice în vreun fel funcţia pe care o ocupă... Nu este cazul. În acest moment, politica externă a României - în viziunea PNL - arată cam aşa: nici cu Statele Unite (mulţumim, Bogdan Olteanu, pentru clarificare), nici cu EU. În schimb, relaţii "pragmatice" cu Rusia şi, mai interesant, cu puterea comunistă de la Chişinău.

Acest ultim aspect merită să fie detaliat. Economic vorbind, pe termen scurt, pragmatismul cerut de partidul lui Călin Popescu Tăriceanu în relaţia cu Chişinăul actual ar putea aduce mai multe beneficii unor grupuri de interese din România decât poziţia intransigentă a preşedintelui român (a cărui poziţie vis-a-vis de guvernarea de la Chişinău este vajnic criticată de liberali, pe un ton care aduce a copy-paste din Vladimir Voronin). Însă acest lucru arată că PNL-ului nu îi pasă, de fapt, de atacurile guvernării românofobe de la Chişinău asupra identităţii româneşti. Şi atunci, mă întreb, de ce PNL îşi mai atribuie epitetul de partid "Naţional"? Nu uit nici faptul că Leonard Orban, comisar european pentru multilingvism din partea PNL, a acceptat iniţial noţiunea de "limbă moldovenească".

c. Tudor Chiuariu este un model de "cum să nu faci justiţie". Ca şi în cazul ministrului de externe, diferenţa faţă de predecesorul deţinător al portofoliului sare în ochi. Domnia sa ridică glasul la organismele europene, cu aprobare de la partid, pe un ton arogant, nespecific unui profesionist al politicii, în timp ce bruma de justiţie adusă de ministeriatul Monicăi Macovei (ministeriat întrerupt de premier) îşi dă obştescul sfârşit. Nu avem corupţie (cu excepţia democraţilor), nu avem grupuri de interese (cu excepţia democraţilor), totul e minunat (cu excepţia democraţilor), nu-i aşa? Ne întoarcem în timpurile bune ale guvernării PSD.

Pe scurt, se pare că avem un guvern liberal antieuropean, antiamerican, pro-rus, pro-moldovean (???!??), populist (cresc pensiile şi salariile, dar în mod artificial) şi vag naţionalist, pentru că apărător al interesului naţional nu mi se pare a fi, în niciun caz.

Toate semnele din ultimul timp mă fac să cred că PNL încearcă să câştige electorat de la PSD şi de la partidele extremiste. Nu îmi rămâne decât să le doresc epigonilor liberali, ale căror gafe trebuie să le suport zilnic, să ia cât mai repede urma PNŢCD. Aşa că mâine mă duc să votez.

week’toriAl.04 ce înseamnă să fii bogat

Nu am fost niciodată adeptul austerităţii de dragul austerităţii. A fi zgârcit mi se pare o crimă împotriva condiţiei umane, deoarece degradează fiinţa omului.

Însă vreau să mă gândesc acum la o situaţie diferită. Ce înseamnă de fapt să fii bogat? Precizez că nu mă refer la bogăţia spirituală, ci strict la modul în care gestionezi resursele materiale pe care le ai. Reflexele educaţiei primite te determină în general să crezi că bogat este cel care câştigă mai mult. Poate că aşa ar fi, dacă fiecare ar şi consuma la fel de mult. Dar nu este cazul.

Ni se aduc în permanenţă exemple de persoane care dezvoltă un cult al luxului. Sunt din belşug, le putem găsi practic oricând pe ecranul TV sau pe paginile de ziar. Avem acolo starlete care nu ar putea iubi "sărăcani", oameni de media care colecţionează sute de perechi de pantofi sau alte personaje cu mare acoperire media care mor de ciudă dacă trece o zi în care ei să nu reuşească să epateze cu luxul lor orbitor. În treacăt fie spus, cultul pentru lux este un indiciu destul de obiectiv al mediocrităţii personale.

Ni se impune să gândim că, cu cât consumi mai mult, cu atât eşti mai bogat. Acest lucru este justificat prin ideea că trăim într-o societate de consum, care îşi găseşte sensul suprem în consum de bunuri materiale. Adevărul este însă pe dos: eşti cu atât mai bogat cu cât consumi mai puţin. În plus, eşti cu atât mai bogat cu cât eşti mai capabil ca, din resurse foarte puţine, să produci aproape tot ceea ce îţi este necesar, aşa cum îmi spunea nu cu mult timp în urmă unul din oamenii pentru care nutresc o sinceră admiraţie.

Desigur, eu personal nu mă găsesc în această situaţie. Nu mă pot descurca, nu cred că mă pot descurca, fără o serie de facilităţi generate de modul de viaţă urban, de exemplu. Însă acest lucru mi se pare potenţial periculos. Pentru că, astfel, sunt dependent - şi implicit mai sărac. Paradoxal, sentimentul acesta de dependenţă îmi e relativ nou. Vreau să scap de el cât mai repede, pentru că e un sentiment insuportabil.

Încerc să sintetizez: luxul, consumul disproporţionat şi diferitele forme de dependenţă sunt indicatori ai sărăciei. Această idee nu propovăduieşte un ideal autarhic, însă nu exclude posibilitatea ca, la nevoie, să devenim capabili să ne descurcăm prin noi înşine.

În esenţă, a fi bogat înseamnă a avea ceea ce îţi este necesar şi a-ţi asigura permanenţa acestei stări. Tot ceea ce este mai mult sau mai puţin decât atât este periculos - ambele situaţii degradează omul la fel de mult; ochii sclipind de lăcomie pe care îi văd din când în când, în jur, constituie unul din tablourile care mă determină să mă jenez din cauza condiţiei mele umane.

week’toriAl.03 avem nevoie de un viitor

Încotro mergem? Avem vreun proiect durabil de viitor?

Îndrăznesc să spun că la 1 ianuarie 2007 am încheiat un parcurs. România a devenit membră a EU, după ce cu câţiva ani înainte devenise membră a NATO. Aceste lucruri sunt menite să ne garanteze securitatea şi să ne aducă în cele din urmă şi prosperitatea, însă ele mai înseamnă ceva: toate proiectele mari pe care noi le aveam în gând în 1989 au fost epuizate. Ori, identitatea noastră comună de români se construieşte în jurul acestor mari proiecte, reuşite sau nereuşite.

Cred că în perioada care urmează trebuie să consolidăm ceea ce am dobândit până acum şi să ne propunem mai mult. Cu toate tarele sistemului nostru politic, sunt de părere că trebuie să consolidăm democraţia ţării noastre, dar şi puterea ei economică. Tradus în fapt, înseamnă că fiecare dintre noi poate încerca să devină independent în gândire, să nu aştepte ajutor de la instanţe superioare, şi pe de altă parte că fiecare dintre noi trebuie să fie dispus să muncească pentru sine.

Aceste lucruri nu ţin de politicieni sau de contexte politice. Politicienii ar putea să se gândească în schimb, şi asta la modul foarte serios, dacă România vrea sau nu să fie un stat de nucleu al EU.

Şi cred că avem mare nevoie de un proiect care să îi ţină laolaltă pe românii de pretutindeni: emigranţii şi descendenţii lor în Europa Occidentală, America şi Australia, românii din Europa Centrală şi din Balcani, în fine românii din fostul spaţiu sovietic. Mai importantă decât unirea unor teritorii este unirea din suflete. Ori, din păcate, această unire din suflete ne lipseşte aproape cu desăvârşire, şi singurii vinovaţi suntem noi.

Cu alte cuvinte, militez pentru înfiinţarea unui minister al românilor de pretutindeni, a cărui activitate să fie completată de o reţea mondială de centre culturale destinate românilor din afara teritoriului României, subordonate Institutului Cultural Român. Din acest punct de vedere fac observaţia că o astfel de reţea, dar o reţea cu specificitate aparte, există deja: este vorba de eparhiile din străinătate ale Bisericii Ortodoxe Române.

Ne aşteaptă un viitor în care lucrurile vor avea loc foarte repede, un viitor în care e posibil ca nu totul să meargă din ce în ce mai bine. Dacă acest viitor ne va prinde nepregătiţi, crispaţi sau exaltaţi, e posibil să nu ajungem nicăieri.

cinematographeum01. stranum53, producător de film

Sunt un mare consumator de filme. Este desigur o afirmaţie comună multora. Nici faptul că am o colecţie destul de importantă de filme nu este ceva nemaipomenit. Însă am avut, de curând, o ocazie absolut fantastică: am fost, vara aceasta, producătorul unui film.

Cinematografia a devenit un domeniu de interes pentru mine în adolescenţă. Practic, cum nu aveam televizor în timpul liceului, la bunica, unde stăteam, şi cum din 1998 am renunţat pentru totdeauna la televizor (una din cele mai bune decizii din viaţa mea), am deprins obiceiul de a merge la cinema. În general, o dată sau de două ori pe săptămână, paralel cu mersul la operă sau, mai rar, la concertele de la Filarmonică.

A urmat lentul proces de selecţie. În fond, dacă vrei să rămâi cu ceva din ceea ce ai făcut, îţi notezi observaţii. Îţi place mai mult imaginea de aici, mişcarea de cameră de acolo, sunetul de dincolo, jocul actorilor tot de dincolo şi aşa mai departe. Aşa că, după aceşti ani, multe filme pe care le-am văzut nu îmi mai spun nimic, în timp ce unele îmi ajung şi acum la suflet.

După ce începi să ai şi tu o parere, vine momentul în care încerci să ai o abordare generală asupra domeniului. Citeşti cărţi de specialitate, vizitezi site-uri de specialitate şi descoperi că poţi vedea de la cap la coadă filme vechi sau filme de artă, ba mai mult, descoperi că aceste filme îţi şi transmit un mesaj foarte bine conturat.

Însă nu îţi poţi face iluzii: chiar dacă ai propria cameră de filmat, nu vei fi niciodată mai mult decât un amator. Nu vei fi niciodată un profesionist, este virtual imposibil să participi vreodată la un festival de film, este virtual imposibil să câştigi Palme d'Or. Iar în România anului 2007, cu atât mai puţin. Succesele recente ale cinematografiei noastre (profesioniste), obţinute împotriva orientării instituţiilor de profil din ţară, cum ar fi CNC sau MC, sunt din punctul meu de vedere excepţia (fericită) care confirmă regula. Ideea mea de fond este că, în România de azi, e virtual imposibil să devii un cineast profesionist. E premiza de modestie de la care trebuie să pleci întotdeauna şi de care nu trebuie să te desparţi niciodată.

Şi totuşi, compania la care lucrez a lansat în vara aceasta o provocare pentru angajaţi (care sunt în cea mai mare parte studenţi): să facem un filmuleţ de 7 minute, inspirat dintr-un film celebru. Evident, apel pe bază de voluntariat.

Aşa că voluntarii apar, se încheagă echipa şi se împart primele responsabilităţi. Eu - responsabil cu soundtrack-ul. Şi începe discuţia asupra scenariului.

Câteva săptămâni mai târziu, producătorul dispare. Nu mai apare, pur şi simplu, la lucru, şi după ceva timp compania primeşte demisia lui, scrisă de mână ... Iar eu sunt numit noul producător. Şi începe haosul. Pentru că totul trebuie luat de la început.

Descopăr dintr-o dată că echipa este foarte fluidă, că scenariul este praf şi trebuie refăcut. Că oamenii nu vin la şedinţe, şi trebuie să alerg după fiecare. Activitatea mea obişnuită în cadrul firmei este dată cu totul peste cap, iar acasă nu mai reuşesc să mă gândesc la nimic altceva.

Activitatea merge greu, foarte greu, scenariul e în continuare prost, încep repetiţiile. Filmarea este întârziată, din varii motive, de mai multe ori. La repetiţia generală trebuie sa iau locul regizorului, care e plecat în vacanţă, şi să înlocuiesc peste noapte pe cameraman şi pe una din actriţele principale, care îmi spusese cu o zi înainte că nu poate veni.....

Şi dintr-o dată, minune! Lucrurile încep să se lege. În săptămâna dinaintea filmărilor echipa se adună, scenariul începe să capete coerenţă şi viaţă, avem echipamentele necesare pentru filmări, repetiţiile curg. Ne lipsesc totuşi, în continuare, multe lucruri.

Filmările au loc într-o sâmbătă. Încep la 8 dimineaţa şi se termină a doua zi, la ora 2.30 am. Este consemnată o altă minune: dacă filmările s-au urnit greu şi au durat mult mai mult decât credeam, dacă au fost şi probleme de natură organizatorică pe care nu le prevedeam nici în ruptul capului, rezultatul este cu mult peste aşteptările noastre. Oamenii trec peste oboseală şi îşi ţin nervii sub control de o manieră absolut admirabilă, iar treaba odată începută şi ritmul de lucru stabilit nu se mai face nici o pauză până la sfârşit. Eu alerg prin supermarketuri şi imi aduc echipamentele de acasă, am grijă ca ritmul de lucru să nu scadă, mă ocup de catering şi de celelalte "mici" detalii, cum ar fi boomul. De pe la miezul nopţii sunt stors ca o lămâie.

Postproducţia este ca un fel de concluzie. Acolo vedem, dintr-o dată, mult mai obiectiv, ce a fost bine şi ce a fost mai puţin bine, vedem că trebuie să sacrificăm câteva minute de material filmat, şi e dureros, e ca şi cum ai tăia în carne vie, reconsiderăm soundtrack-ul, vedem cât de important este rolul naratorului (personaj propus de mine) atunci când trebuie să spui o poveste în 7 minute, vedem şi cum totul devine mult mai coerent...

Nu voi fi niciodată mai mult de un simplu amator. Despre implicarea mea ca producător, pot spune că: este o activitate extrem de complexă, pentru care trebuie să fii foarte bine pregătit, şi care are propria individualitate. Trebuie să ţii in permanenţă contactul cu toată lumea, trebuie să fii la curent cu toate detaliile care privesc filmul, trebuie să fii în stare să intervii oriunde, pentru a duce filmul la bun sfârşit. Filmul creşte sub ochii tăi. Colaborarea producător-regizor este esenţială pentru reuşita filmului. Dacă ceva nu merge sau merge prost, oalele se sparg în capul tău. A fi producător de film, fie şi unul de scurtmetraj, e o experienţă absolut unică. Şi extenuantă.

Pentru cei care vor să înţeleagă de ce s-au întâmplat toate aceste lucruri nu am decât recomandarea de a vizita pagina de mai jos:

http://www.teachersfilmfestival.ro/

peregrinatio01. am fost la Belgrad

Nu e un lucru pe care visezi să îl faci. De fapt, nu e nici măcar un lucru pe care să îl doreşti chiar-chiar atât de mult. Însă - spun asta din experienţă - o plimbare până la Beograd e ca un duş rece. Din mai multe puncte de vedere.

Când eram mic copil, auzeam adeseori vorbindu-se despre Yugoslavia. Mai apoi, imediat după Revoluţie, îi vedeam pe părinţii mei întorcându-se de acolo cu primul nostru televizor color (un Telefunken nemţesc), şi cu multe sute de mărci... Iar după a venit războiul acela fratricid, nepermis de lung şi incredibil de crud. Aş spune, după ce am fost acolo, că războiul nu s-a încheiat. El încă mai bântuie prin sufletele oamenilor.

Prima dată am călcat pe fost pământ iugoslav în 2002. Ljubljana, Maribor, Nova Gorica şi nu numai. Oraşe frumoase, curate, desigur cu blocuri din timpurile lui Tito (însă care, spre deosebire de alte părţi, chiar au un aspect). Dar Slovenija nu se compară cu nici o altă ţară fost comunistă. Nu e cu nimic mai prejos de zonele italiene sau austriece din vecinătate, iar cele mai bune autostrăzi pe care le-am văzut tot pe acolo sunt. A doua vizită, în 2005, mi-a întărit aceste convingeri.

Iată însă că, în 2006, în ziua susţinerii disertaţiei, la îndemnul profesorului meu elveţian, mă urc în trenul de Beograd, pentru a reprezenta Catedra la o conferinţă internaţională din Vojvodina. Nu are sens să vorbesc despre ce înseamnă să obţii o viză pentru Yugoslavia (Federaţia încă mai exista pe atunci, încorporând Serbia şi Muntenegru), sau despre cât de jalnic arată trenul sârbesc care deserveşte ruta Beograd-Bucureşti şi retur.

A propos, ştiaţi că nu există avion direct către Beograd, din Bucureşti? Şi că nu există ţară pe lumea asta în care să fii facturat mai mult pentru o convorbire în roaming, din România, decât Serbia (2,80 dolari/minut, fără TVA)?

Drumul cu trenul durează mult. Pleci noaptea din Bucureşti, treci prin Craiova, apoi prin Timişoara, pentru ca dimineaţa următoare, pe la ora 7, să treci de vamă ....

Ajung în cele din urmă în Beograd, pe la zece, după o noapte de discuţii cu un medic albanez kosovar, care îmi explică de ce nu vrea unirea cu Albania pe care o tot cer separatiştii din Pristina, ci un Kosovo independent. Gara de acolo e atât de groaznică încât mi se face dor instant de Gara de Nord din Bucureşti. Îmi place, în schimb, că societatea lor naţională de căi ferate foloseşte locomotive româneşti.

Oraşul e foarte întins, are o geografie mult mai plăcută decât Bucureştiul şi este totuşi mai curat. Surpriză: este mai sărac. Oamenii au mai puţini bani. Ceea ce contrazice flagrant ce ştiai tu, copil român, despre Yugoslavia. E adevărat că şi preţurile sunt mai mici.

Sistemul de transport public de acolo e în colaps. În autogara din Beograd, autobuzul menit să mă ducă la Novi Sad nu apare deloc. Nici măcar cu întârziere; deloc, asta deşi am luat deja bilet. O oră mai târziu, în autobuzul următor, mi se cere să plătesc şi pentru geanta din cală, deşi asta era inclus în bilet. Şi (aproape) nimeni cu care să te poţi înţelege în engleză, franceză sau italiană. Limbajul semnelor e la putere.

Ce poţi vedea călătorind prin Serbia? Păi, în general drumuri mai proaste, maşini mai proaste (observaţie: multe Loganuri), oameni mai neîngrijiţi. Închidere faţă de exterior, manifestată printr-un naţionalism teribil, o economie destul de vraişte şi multă, multă tristeţe în cei din jur, o tristeţe sfâşietoare.

Subiectul preferat de discuţie al gazdelor noastre este şi acum constituit de bombardamentele NATO din 1999. Dovada lor vie încă mai persistă: urmele vechiului pod de pe Dunăre, din Novi Sad, turnul de televiziune de acolo, sau sediul unui minister din Beograd păzit şi acum de militari nu îi ajută pe oameni să uite. A discuta despre Slobodan Milosevic este un risc, la fel cum faptul de a încerca să vorbeşti despre conaţionalii tăi din Serbia, care nu sunt consideraţi români de către autorităţi, ci vlahi (cu excepţia celor din Vojvodina, ceea ce nu înseamnă de fapt nimic), nu te poate face să le pari un om prea simpatic. E adevărat, pe de altă parte, că nici autorităţile noastre nu ţin cu dinţii de acest subiect. Din păcate. E la fel de imposibil să discuţi despre cauzele secesiunii de la începutul anilor '90, cauzate de deciziile politice ale aceluiaşi Milosevic.

Cu toată tristeţea pe care o inspiră, Serbia este o ţară neasemuit de frumoasă. Dincolo de Beograd şi Novi Sad, mi-a rămas în suflet mănăstirea Krushe Dol (care are o legătură puternică cu dezvoltarea culturii eclesiastice medievale de la noi - Tismana) şi, mai ales, mi-au rămas în suflet câmpiile verzi ale Serbiei. Aproape la fel de frumoase ca ale noastre (admit că pot fi subiectiv).

M-am întors de acolo întristat de starea prezentă de lucruri şi de dezorientarea din sufletele oamenilor. Noi am trecut printr-o Revoluţie sângeroasă (deturnată apoi într-o banală lovitură de stat); în schimb Yugoslavia a trecut printr-un război care a durat veşnicii. Să-I mulţumim lui Dumnezeu că nu am ajuns în situaţia asta.

Termin articolul cu un îndemn: când puteţi, mergeţi la Beograd. E lângă noi. Merită: vă veţi întoarce de acolo mai împăcaţi cu voi înşivă. Şi veţi condamna mult mai greu România.

PS: Pozele prezintă efectele bombardamentelor NATO din 1999 (fostul sediu al ministerului comunicaţiilor din Beograd şi fostul turn al televiziunii iugoslave de lângă Novi Sad). Mi se par o imagine fidelă a sufletelor oamenilor pe care i-am văzut.

Update 20101227: datorită modificărilor aspectului blogului, galeria foto a fost lărgită.

week’toriAl.02 despre "limba moldovenească"

Basarabia este în stare de război. Nu este vorba de un război civil sau de un conflict militar cu alt stat, ci de un război rece, semi-îngheţat chiar. Dar care se încălzeşte vizibil. Este războiul dintre cele două destine ale Basarabiei: fie parte a spaţiului românesc, fie gubernie a Rusiei.

Parte a spaţiului românesc nu înseamnă automat parte a teritoriului României. Dacă am gândi exclusiv în termeni teritoriali, toţi românii din afara teritoriului statului român ar trebui ignoraţi. Românitatea nu se suprapune unor hotare vremelnice. Ea presupune însă revendicarea naţionalităţii şi a limbii române.

De cealaltă parte, gubernie a Rusiei nu mai înseamnă acum încorporarea de jure a Basarabiei în Rusia. O "Republica Moldova" cu pretenţii de independenţă, dar intrată cu totul sub sfera de influenţă a Rusiei, e mult mai folositoare retoricii moscovite, constituind în acelaşi timp un loc numai bun pentru a supraveghea frontiera de răsărit a Uniunii Europene (implicit România) şi mai ales pentru a tempera avântul unei Ucraine prea atrase de mirajul Europei.

În acest context, disputa asupra limbii şi, implicit, a naţionalităţii "moldoveneşti" nu mai poate genera uimire. Nimic nou aici: pseudoargumentele staliniste ale anilor '20 (menite să îndepărteze Basarabia de România şi să o apropie de Rusia) sunt reluate şi amplificate de susţinătorii "statalităţii moldoveneşti", în ideea că o minciună repetată în mod obsesiv va înăbuşi în cele din urmă adevărul.

Acest lucru este sortit eşecului. Pentru simplul motiv că adjectivul de "moldovean" nu constituie monopolul administraţiei de la Chişinău. Există o singură Moldova pe lumea asta, iar cea mai mare parte a ei este pământ românesc, locuit de români care vorbesc româneşte, fără ca limba vorbită de ei să se deosebească în vreun fel de limba vorbită în stânga Prutului.

Decretând că limba Republicii Moldova nu este româna, ci "moldoveneasca", administraţia de la Chişinău întreprinde un dublu demers:

1. atacă identitatea românească în general
2. întreţine ideea că Republica Moldova trebuie "reîntregită" (este semnificativ în acest sens episodul cu "Partidul Moldovenilor").

În fond, toate actele disperate ale susţinătorilor "statalităţii moldoveneşti" vin pe fondul evenimentului major care a avut loc la 1 ianuarie 2007. România, atât de hulită de ei, a devenit membru cu drepturi depline a EU, iar ceaţa din sufletele basarabenilor s-a risipit ca prin farmec. Ezitările de până atunci au făcut loc hotărârii de a întoarce faţa către Vest. Exact ceea ce nu doreşte actuala administraţie de la Chişinău, condusă de "moldovenişti" cu nume ruseşti. Am uitat să spun că Vladimir Voronin este rusificat prin căsătoria cu o persoană de naţionalitate rusă. E bine de ştiut. Cum să accepte el că vorbeşte (mă rog, e un fel de a spune) limba română?

În încheiere, îmi justific neîncrederea în retorica administraţiei de la Chişinău şi printr-un argument preluat din dreptul canonic ortodox: un stat independent trebuie să dispună de o Biserică Ortodoxă Autocefală. Or structura eclesiastică din Republica Moldova este autonomă, nu autocefală (independentă), iar deciziile care o privesc se iau la Moscova. Cei care sunt chiar înclinaţi să creadă în retorica "statalistă" a administraţiei actuale de la Chişinău nu au decât să vadă cum a fost primit Alexei al II-lea (Patriarh al Moscovei şi bun tovarăş de arme al actualului preşedinte rus în cadrul KGB) la Chişinău.

PS: Celor care doresc să se lămurească pe deplin asupra chestiunii "limbii moldoveneşti" le recomand lecturarea cărţii One Step Back, Two Steps Forward: On the Language Policy of the Communist Party of the Soviet Union in the National Republics: Moldavian, a Look Back, a Survey, and Perspectives scrisă de lingvistul basarabean Michael Bruchis la începutul anilor '80.

week’toriAl.01 privire în oglindă

Întrebarea pe care mi-o pun este: cum ar fi arătat România azi ca ţară comunistă?

Ne zbatem de 17 ani într-o tranziţie urâtă căreia nu îi mai găsim sensuri, care ajunge să ne deprime. Ne-am pierdut de mult timp iluziile că lucrurile se vor schimba în ritmul în care ne dorim noi asta. Şi totuşi, eu cred că lucrurile puteau decurge şi mai rău.

Eram copil în 1989, aşa că nu pot pretinde să ştiu tot ce se întâmpla atunci. Dar îmi amintesc de cozi la pâine, de zahăr şi ulei luate cu buletinul, de peşte vândut condiţionat. Magazine jegoase şi goale, în care se vindeau produse proaste. Două ore de program TV pe zi, şi el denaturat peste măsură, pe care îl puteam urmări la un Sirius 237 prăpădit, pe care mulţi alţii nu îl aveau. Şi, mai mult decât toate lipsurile, o societate stratificată de tip feudal asiatic, adică o societate structurată pe verticală, cu simţăminte umane atrofiate. Toate acestea învelite în mult, foarte mult conformism. Michael Voslensky numea asta "capitalism de stat".

Ce este acum nu este perfect, dar este mai bun. Trag concluzia asta comparând România cu o ţară cam de aceeaşi mărime, care la un moment dat era unul dintre principalii noştri parteneri externi: Coreea de Nord. Oricine regretă comunismul, nu are decât să viziteze statul nord-coreean. Se poate; costă cam 2,000 de dolari.

În Coreea de Nord, în 2007, lucrurile stau cam aşa: după desfiinţarea CAERului economia a intrat în picaj, agricultura s-a prăbuşit, şi aproximativ 2,000,000 de coreeni au murit de foame. Lucrurile nu merg prea bine nici în clipa de faţă, cu toate raţionalizările la sânge care se fac. Libertatea este inexistentă: nu te poţi muta dintr-un oraş în altul, nu poţi călători în străinătate (decât la lucru în Siberia şi mai ales în China, dar asta numai dacă eşti norocos), nu ai acces la alte surse de informare decât cele guvernamentale; în fine, dacă ceva nu le place la tine ai multe şanse să ajungi într-unul din lagărele cu care ţara este încă împânzită.

A existat telefonie mobilă în Coreea de Nord, prin 2004, dar pentru că autorităţile s-au temut că scapă populaţia de sub controlul informaţional serviciile de telefonie mobilă au fost scoase în afara legii câteva luni mai târziu. Accesul la internet este practic imposibil. Există o reţea naţională de intranet (care seamănă cu o reţea de internet de acum 30 de ani), strict controlată de autorităţi, iar conexiunea la internet se face prin nişte servere din China, însă pentru a putea accesa internetul trebuie să fii demnitar de rang înalt. Ca să închei, posturile de radio şi televiziune străine sunt bruiate. E vorba mai ales de posturile sud-coreene. Muzica străină - interzisă, CDurile, DVDurile şi casetele video sau audio - asemenea.

Paradoxurile de imagine nord-coreene sunt că, într-una din cele mai sărace ţări din lume, găseşti cel mai mare stadion din lume, cel mai înalt hotel din lume (330 de metri, abandonat în stadiul de schelet de beton), cel mai rapid metrou din lume. Dar şi bombe atomice. Şi o dictatură bazată pe o succesiune de tip imperial, dotată cu o ideologie ultranaţionalistă - juche - pe care o puteţi studia in extenso pe cele câteva site-uri web nord-coreene (că doar toate aceste site-uri sunt ale dictaturii de la Pyongyang), ideologie care ne arată de ce România lui Ceauşescu din 1989 nu se deosebea aproape deloc de Coreea lui Kim Ir Sen.

Aş putea spune mult mai multe despre Coreea lui Kim Jong Il şi a preşedintelui "etern" Kim Ir Sen, dar esenţa este asta: să ne bucurăm că nu trăim, în 2007, în România lui Nicu Ceauşescu, chipul în oglindă al lui Kim Jong Il. Şi să apreciem mai mult puţinul pe care totuşi îl avem.

Altfel toată libertatea noastră e risipită fără rost.