Încotro mergem? Avem vreun proiect durabil de viitor?
Îndrăznesc să spun că la 1 ianuarie 2007 am încheiat un parcurs. România a devenit membră a EU, după ce cu câţiva ani înainte devenise membră a NATO. Aceste lucruri sunt menite să ne garanteze securitatea şi să ne aducă în cele din urmă şi prosperitatea, însă ele mai înseamnă ceva: toate proiectele mari pe care noi le aveam în gând în 1989 au fost epuizate. Ori, identitatea noastră comună de români se construieşte în jurul acestor mari proiecte, reuşite sau nereuşite.
Cred că în perioada care urmează trebuie să consolidăm ceea ce am dobândit până acum şi să ne propunem mai mult. Cu toate tarele sistemului nostru politic, sunt de părere că trebuie să consolidăm democraţia ţării noastre, dar şi puterea ei economică. Tradus în fapt, înseamnă că fiecare dintre noi poate încerca să devină independent în gândire, să nu aştepte ajutor de la instanţe superioare, şi pe de altă parte că fiecare dintre noi trebuie să fie dispus să muncească pentru sine.
Aceste lucruri nu ţin de politicieni sau de contexte politice. Politicienii ar putea să se gândească în schimb, şi asta la modul foarte serios, dacă România vrea sau nu să fie un stat de nucleu al EU.
Şi cred că avem mare nevoie de un proiect care să îi ţină laolaltă pe românii de pretutindeni: emigranţii şi descendenţii lor în Europa Occidentală, America şi Australia, românii din Europa Centrală şi din Balcani, în fine românii din fostul spaţiu sovietic. Mai importantă decât unirea unor teritorii este unirea din suflete. Ori, din păcate, această unire din suflete ne lipseşte aproape cu desăvârşire, şi singurii vinovaţi suntem noi.
Cu alte cuvinte, militez pentru înfiinţarea unui minister al românilor de pretutindeni, a cărui activitate să fie completată de o reţea mondială de centre culturale destinate românilor din afara teritoriului României, subordonate Institutului Cultural Român. Din acest punct de vedere fac observaţia că o astfel de reţea, dar o reţea cu specificitate aparte, există deja: este vorba de eparhiile din străinătate ale Bisericii Ortodoxe Române.
Ne aşteaptă un viitor în care lucrurile vor avea loc foarte repede, un viitor în care e posibil ca nu totul să meargă din ce în ce mai bine. Dacă acest viitor ne va prinde nepregătiţi, crispaţi sau exaltaţi, e posibil să nu ajungem nicăieri.
Îndrăznesc să spun că la 1 ianuarie 2007 am încheiat un parcurs. România a devenit membră a EU, după ce cu câţiva ani înainte devenise membră a NATO. Aceste lucruri sunt menite să ne garanteze securitatea şi să ne aducă în cele din urmă şi prosperitatea, însă ele mai înseamnă ceva: toate proiectele mari pe care noi le aveam în gând în 1989 au fost epuizate. Ori, identitatea noastră comună de români se construieşte în jurul acestor mari proiecte, reuşite sau nereuşite.
Cred că în perioada care urmează trebuie să consolidăm ceea ce am dobândit până acum şi să ne propunem mai mult. Cu toate tarele sistemului nostru politic, sunt de părere că trebuie să consolidăm democraţia ţării noastre, dar şi puterea ei economică. Tradus în fapt, înseamnă că fiecare dintre noi poate încerca să devină independent în gândire, să nu aştepte ajutor de la instanţe superioare, şi pe de altă parte că fiecare dintre noi trebuie să fie dispus să muncească pentru sine.
Aceste lucruri nu ţin de politicieni sau de contexte politice. Politicienii ar putea să se gândească în schimb, şi asta la modul foarte serios, dacă România vrea sau nu să fie un stat de nucleu al EU.
Şi cred că avem mare nevoie de un proiect care să îi ţină laolaltă pe românii de pretutindeni: emigranţii şi descendenţii lor în Europa Occidentală, America şi Australia, românii din Europa Centrală şi din Balcani, în fine românii din fostul spaţiu sovietic. Mai importantă decât unirea unor teritorii este unirea din suflete. Ori, din păcate, această unire din suflete ne lipseşte aproape cu desăvârşire, şi singurii vinovaţi suntem noi.
Cu alte cuvinte, militez pentru înfiinţarea unui minister al românilor de pretutindeni, a cărui activitate să fie completată de o reţea mondială de centre culturale destinate românilor din afara teritoriului României, subordonate Institutului Cultural Român. Din acest punct de vedere fac observaţia că o astfel de reţea, dar o reţea cu specificitate aparte, există deja: este vorba de eparhiile din străinătate ale Bisericii Ortodoxe Române.
Ne aşteaptă un viitor în care lucrurile vor avea loc foarte repede, un viitor în care e posibil ca nu totul să meargă din ce în ce mai bine. Dacă acest viitor ne va prinde nepregătiţi, crispaţi sau exaltaţi, e posibil să nu ajungem nicăieri.
No comments:
Post a Comment