20071102

peregrinatio01. am fost la Belgrad

Nu e un lucru pe care visezi să îl faci. De fapt, nu e nici măcar un lucru pe care să îl doreşti chiar-chiar atât de mult. Însă - spun asta din experienţă - o plimbare până la Beograd e ca un duş rece. Din mai multe puncte de vedere.

Când eram mic copil, auzeam adeseori vorbindu-se despre Yugoslavia. Mai apoi, imediat după Revoluţie, îi vedeam pe părinţii mei întorcându-se de acolo cu primul nostru televizor color (un Telefunken nemţesc), şi cu multe sute de mărci... Iar după a venit războiul acela fratricid, nepermis de lung şi incredibil de crud. Aş spune, după ce am fost acolo, că războiul nu s-a încheiat. El încă mai bântuie prin sufletele oamenilor.

Prima dată am călcat pe fost pământ iugoslav în 2002. Ljubljana, Maribor, Nova Gorica şi nu numai. Oraşe frumoase, curate, desigur cu blocuri din timpurile lui Tito (însă care, spre deosebire de alte părţi, chiar au un aspect). Dar Slovenija nu se compară cu nici o altă ţară fost comunistă. Nu e cu nimic mai prejos de zonele italiene sau austriece din vecinătate, iar cele mai bune autostrăzi pe care le-am văzut tot pe acolo sunt. A doua vizită, în 2005, mi-a întărit aceste convingeri.

Iată însă că, în 2006, în ziua susţinerii disertaţiei, la îndemnul profesorului meu elveţian, mă urc în trenul de Beograd, pentru a reprezenta Catedra la o conferinţă internaţională din Vojvodina. Nu are sens să vorbesc despre ce înseamnă să obţii o viză pentru Yugoslavia (Federaţia încă mai exista pe atunci, încorporând Serbia şi Muntenegru), sau despre cât de jalnic arată trenul sârbesc care deserveşte ruta Beograd-Bucureşti şi retur.

A propos, ştiaţi că nu există avion direct către Beograd, din Bucureşti? Şi că nu există ţară pe lumea asta în care să fii facturat mai mult pentru o convorbire în roaming, din România, decât Serbia (2,80 dolari/minut, fără TVA)?

Drumul cu trenul durează mult. Pleci noaptea din Bucureşti, treci prin Craiova, apoi prin Timişoara, pentru ca dimineaţa următoare, pe la ora 7, să treci de vamă ....

Ajung în cele din urmă în Beograd, pe la zece, după o noapte de discuţii cu un medic albanez kosovar, care îmi explică de ce nu vrea unirea cu Albania pe care o tot cer separatiştii din Pristina, ci un Kosovo independent. Gara de acolo e atât de groaznică încât mi se face dor instant de Gara de Nord din Bucureşti. Îmi place, în schimb, că societatea lor naţională de căi ferate foloseşte locomotive româneşti.

Oraşul e foarte întins, are o geografie mult mai plăcută decât Bucureştiul şi este totuşi mai curat. Surpriză: este mai sărac. Oamenii au mai puţini bani. Ceea ce contrazice flagrant ce ştiai tu, copil român, despre Yugoslavia. E adevărat că şi preţurile sunt mai mici.

Sistemul de transport public de acolo e în colaps. În autogara din Beograd, autobuzul menit să mă ducă la Novi Sad nu apare deloc. Nici măcar cu întârziere; deloc, asta deşi am luat deja bilet. O oră mai târziu, în autobuzul următor, mi se cere să plătesc şi pentru geanta din cală, deşi asta era inclus în bilet. Şi (aproape) nimeni cu care să te poţi înţelege în engleză, franceză sau italiană. Limbajul semnelor e la putere.

Ce poţi vedea călătorind prin Serbia? Păi, în general drumuri mai proaste, maşini mai proaste (observaţie: multe Loganuri), oameni mai neîngrijiţi. Închidere faţă de exterior, manifestată printr-un naţionalism teribil, o economie destul de vraişte şi multă, multă tristeţe în cei din jur, o tristeţe sfâşietoare.

Subiectul preferat de discuţie al gazdelor noastre este şi acum constituit de bombardamentele NATO din 1999. Dovada lor vie încă mai persistă: urmele vechiului pod de pe Dunăre, din Novi Sad, turnul de televiziune de acolo, sau sediul unui minister din Beograd păzit şi acum de militari nu îi ajută pe oameni să uite. A discuta despre Slobodan Milosevic este un risc, la fel cum faptul de a încerca să vorbeşti despre conaţionalii tăi din Serbia, care nu sunt consideraţi români de către autorităţi, ci vlahi (cu excepţia celor din Vojvodina, ceea ce nu înseamnă de fapt nimic), nu te poate face să le pari un om prea simpatic. E adevărat, pe de altă parte, că nici autorităţile noastre nu ţin cu dinţii de acest subiect. Din păcate. E la fel de imposibil să discuţi despre cauzele secesiunii de la începutul anilor '90, cauzate de deciziile politice ale aceluiaşi Milosevic.

Cu toată tristeţea pe care o inspiră, Serbia este o ţară neasemuit de frumoasă. Dincolo de Beograd şi Novi Sad, mi-a rămas în suflet mănăstirea Krushe Dol (care are o legătură puternică cu dezvoltarea culturii eclesiastice medievale de la noi - Tismana) şi, mai ales, mi-au rămas în suflet câmpiile verzi ale Serbiei. Aproape la fel de frumoase ca ale noastre (admit că pot fi subiectiv).

M-am întors de acolo întristat de starea prezentă de lucruri şi de dezorientarea din sufletele oamenilor. Noi am trecut printr-o Revoluţie sângeroasă (deturnată apoi într-o banală lovitură de stat); în schimb Yugoslavia a trecut printr-un război care a durat veşnicii. Să-I mulţumim lui Dumnezeu că nu am ajuns în situaţia asta.

Termin articolul cu un îndemn: când puteţi, mergeţi la Beograd. E lângă noi. Merită: vă veţi întoarce de acolo mai împăcaţi cu voi înşivă. Şi veţi condamna mult mai greu România.


PS: Pozele prezintă efectele bombardamentelor NATO din 1999 (fostul sediu al ministerului comunicaţiilor din Beograd şi fostul turn al televiziunii iugoslave de lângă Novi Sad). Mi se par o imagine fidelă a sufletelor oamenilor pe care i-am văzut.

Update 20101227: datorită modificărilor aspectului blogului, galeria foto a fost lărgită.

1 comment:

Anonymous said...

Aceasta tema este pur si simplu fara pereche:), este foarte interesant pentru mine:P Bravo !! vreau sa mai vad in continuare discutii pe tema asta!