Nu am fost niciodată adeptul austerităţii de dragul austerităţii. A fi zgârcit mi se pare o crimă împotriva condiţiei umane, deoarece degradează fiinţa omului.
Însă vreau să mă gândesc acum la o situaţie diferită. Ce înseamnă de fapt să fii bogat? Precizez că nu mă refer la bogăţia spirituală, ci strict la modul în care gestionezi resursele materiale pe care le ai. Reflexele educaţiei primite te determină în general să crezi că bogat este cel care câştigă mai mult. Poate că aşa ar fi, dacă fiecare ar şi consuma la fel de mult. Dar nu este cazul.
Ni se aduc în permanenţă exemple de persoane care dezvoltă un cult al luxului. Sunt din belşug, le putem găsi practic oricând pe ecranul TV sau pe paginile de ziar. Avem acolo starlete care nu ar putea iubi "sărăcani", oameni de media care colecţionează sute de perechi de pantofi sau alte personaje cu mare acoperire media care mor de ciudă dacă trece o zi în care ei să nu reuşească să epateze cu luxul lor orbitor. În treacăt fie spus, cultul pentru lux este un indiciu destul de obiectiv al mediocrităţii personale.
Ni se impune să gândim că, cu cât consumi mai mult, cu atât eşti mai bogat. Acest lucru este justificat prin ideea că trăim într-o societate de consum, care îşi găseşte sensul suprem în consum de bunuri materiale. Adevărul este însă pe dos: eşti cu atât mai bogat cu cât consumi mai puţin. În plus, eşti cu atât mai bogat cu cât eşti mai capabil ca, din resurse foarte puţine, să produci aproape tot ceea ce îţi este necesar, aşa cum îmi spunea nu cu mult timp în urmă unul din oamenii pentru care nutresc o sinceră admiraţie.
Desigur, eu personal nu mă găsesc în această situaţie. Nu mă pot descurca, nu cred că mă pot descurca, fără o serie de facilităţi generate de modul de viaţă urban, de exemplu. Însă acest lucru mi se pare potenţial periculos. Pentru că, astfel, sunt dependent - şi implicit mai sărac. Paradoxal, sentimentul acesta de dependenţă îmi e relativ nou. Vreau să scap de el cât mai repede, pentru că e un sentiment insuportabil.
Încerc să sintetizez: luxul, consumul disproporţionat şi diferitele forme de dependenţă sunt indicatori ai sărăciei. Această idee nu propovăduieşte un ideal autarhic, însă nu exclude posibilitatea ca, la nevoie, să devenim capabili să ne descurcăm prin noi înşine.
În esenţă, a fi bogat înseamnă a avea ceea ce îţi este necesar şi a-ţi asigura permanenţa acestei stări. Tot ceea ce este mai mult sau mai puţin decât atât este periculos - ambele situaţii degradează omul la fel de mult; ochii sclipind de lăcomie pe care îi văd din când în când, în jur, constituie unul din tablourile care mă determină să mă jenez din cauza condiţiei mele umane.
Însă vreau să mă gândesc acum la o situaţie diferită. Ce înseamnă de fapt să fii bogat? Precizez că nu mă refer la bogăţia spirituală, ci strict la modul în care gestionezi resursele materiale pe care le ai. Reflexele educaţiei primite te determină în general să crezi că bogat este cel care câştigă mai mult. Poate că aşa ar fi, dacă fiecare ar şi consuma la fel de mult. Dar nu este cazul.
Ni se aduc în permanenţă exemple de persoane care dezvoltă un cult al luxului. Sunt din belşug, le putem găsi practic oricând pe ecranul TV sau pe paginile de ziar. Avem acolo starlete care nu ar putea iubi "sărăcani", oameni de media care colecţionează sute de perechi de pantofi sau alte personaje cu mare acoperire media care mor de ciudă dacă trece o zi în care ei să nu reuşească să epateze cu luxul lor orbitor. În treacăt fie spus, cultul pentru lux este un indiciu destul de obiectiv al mediocrităţii personale.
Ni se impune să gândim că, cu cât consumi mai mult, cu atât eşti mai bogat. Acest lucru este justificat prin ideea că trăim într-o societate de consum, care îşi găseşte sensul suprem în consum de bunuri materiale. Adevărul este însă pe dos: eşti cu atât mai bogat cu cât consumi mai puţin. În plus, eşti cu atât mai bogat cu cât eşti mai capabil ca, din resurse foarte puţine, să produci aproape tot ceea ce îţi este necesar, aşa cum îmi spunea nu cu mult timp în urmă unul din oamenii pentru care nutresc o sinceră admiraţie.
Desigur, eu personal nu mă găsesc în această situaţie. Nu mă pot descurca, nu cred că mă pot descurca, fără o serie de facilităţi generate de modul de viaţă urban, de exemplu. Însă acest lucru mi se pare potenţial periculos. Pentru că, astfel, sunt dependent - şi implicit mai sărac. Paradoxal, sentimentul acesta de dependenţă îmi e relativ nou. Vreau să scap de el cât mai repede, pentru că e un sentiment insuportabil.
Încerc să sintetizez: luxul, consumul disproporţionat şi diferitele forme de dependenţă sunt indicatori ai sărăciei. Această idee nu propovăduieşte un ideal autarhic, însă nu exclude posibilitatea ca, la nevoie, să devenim capabili să ne descurcăm prin noi înşine.
În esenţă, a fi bogat înseamnă a avea ceea ce îţi este necesar şi a-ţi asigura permanenţa acestei stări. Tot ceea ce este mai mult sau mai puţin decât atât este periculos - ambele situaţii degradează omul la fel de mult; ochii sclipind de lăcomie pe care îi văd din când în când, în jur, constituie unul din tablourile care mă determină să mă jenez din cauza condiţiei mele umane.
No comments:
Post a Comment