După cum ştiţi, zilele acestea se discută foarte mult despre independenţa provinciei Kosovo. Adesea de pe poziţii partizane, cu argumente găsite doar pentru a sprijini o concepţie pre-existentă. Cele două extreme ar fi:
1. partizanii independenţei provinciei ar spune că trebuie ca provincia să fie independentă (şi deci e bine ca noi să susţinem acest lucru) pentru că aşa doresc aliaţii noştri occidentali, în frunte cu USA
2. partizanii păstrării provinciei în cadrul Serbiei ar spune că provincia Kosovo trebuie să rămână în cadrul Serbiei, deoarece este cadrul în care s-a format şi a dăinuit poporul sârb. Amândouă argumentele prezentate sunt adevărate şi la fel de cinice.
Kosovo este leagănul istoriei şi culturii sârbe. Constantin Porfirogenetul vorbeşte, în secolul X, de două viitoare oraşe din Kosovo - Soli (Tuzla) şi Drstnic, ridicate de sârbi. După aceea, esenţială este data de 28 iunie 1389, când are loc lupta de la Kosovopolje (Câmpia Mierlei), în care mor atât marele prinţ Lazăr cât şi sultanul turc Murat I. Această dată este un fel de moment zero al naţiunii sârbe, un moment de eternizare a ei, deşi victoria aparţine turcilor. Albanezii au apărut aici mai târziu.
Dar... Situaţia demografică actuală din Kosovo are mai multe explicaţii. Odată, trebuie menţionată colonizarea populaţiilor iugoslave din 1945, când mulţi sârbi au părăsit Kosovo. În plus, dacă la jumătatea secolului XX perioada teoretică de dublare a populaţiei era de 3,500 de ani în Vojvodina, ea era de... 28-29 de ani în Kosovo. Dacă în 1948 existau 379,000 de persoane sub 20 de ani în Kosovo, în 1981 numărul lor era de 828,000, la o populaţie totală de aproape 1,900,000 de oameni, din care 90 % albanezi. Totodată, musulmani. Sârbii au avut şi au o natalitate scăzută, au fost mai expuşi iugoslavizării decât orice altă naţiune din fosta Yugoslavie, şi în acelaşi timp au dat cel mai mare număr de emigranţi. În acest moment, vorbim de aproximativ 2,500,000 persoane, dintre care 40 % sub 20 de ani. Din acestea 88 % sunt albanezi şi 7 % sârbi (estimări ale OSCE).
După aceea, ar fi bine să trecem puţin în revistă constituţia iugoslavă din 1974, în care Kosovo apare (articolul 2) ca provincie autonomă în cadrul Serbiei. Noutatea constă nu în autonomia provinciei (Kosovo fiind autonomă din 1945), ci în faptul că provincia, parte a Serbiei federative, era considerată simultan parte a Federaţiei Yugoslave. La fel ca şi Vojvodina. Tradus în fapt, era încurajat naţionalismul albanez şi se dorea prevenirea celui sârbesc. Să mai reţinem că, prin capitolul IV (paragraf 2, subparagraf 3), orice republică sau provincie se putea desprinde din cadrul Federaţiei, în virtutea dreptului de autodeterminare.
Odată cu apariţia acestei legi fundamentale Federaţia Yugoslavă nu mai funcţionează, iar din acest moment indicatorii economici o iau în jos, din ce în ce mai repede, fără nici o pauză, până în 1990, anul izbucnirii conflictului fratricid iugoslav. Milosevic a încercat, târziu, să facă ceva, dar a luat măsuri disproporţionate, care au grăbit deznodământul.
Acum trec la discuţia pe care am avut-o pe tren, când mergeam către Beograd, anul trecut, cu acel medic kosovar. Ce îmi spunea el? Îmi spunea, în esenţă, că albanezii din Kosovo doresc independenţa faţă de Serbia, dar nu unirea cu Albania. Deoarece nivelul de trai din Kosovo este mult superior celui din Albania.
Totuşi, deşi poate nu argumentez prea bine acest fapt, ceea ce spunea acest medic albanez mi se pare deficitar. Nu este foarte logic ca o provincie a Serbiei să se desprindă de Serbia fără a căuta un punct de sprijin nou. Mai ales când Albania se află în vecinătatea provinciei Kosovo, şi când nu există diferenţe culturale importante între albanezii din Albania şi cei kosovari. Pe scurt, despărţirea de Serbia nu mi se pare că ajută Kosovo, ci că îi face rău, social şi economic, după cum şi Serbia va fi afectată.
În orice caz, în acest moment spaţiul fostei Yugoslavii este mai divizat ca niciodată. Până şi Muntenegru a ieşit din "Mica Iugoslavie", şi singura despărţire pe care o mai văd posibilă e secesiunea provinciei Kosovo, care are loc sub ochii noştri. Independenţa Kosovo duce la absolut spargerea Yugoslaviei, fără a pune ceva în schimb. De exemplu, unificarea albanezilor într-un singur stat. Nu mi se pare logic. Repet, toţi protagoniştii au de pierdut dintr-o partitură interpretată în acest registru.
Însă este dreptul lor. Kosovo este locuit de 2,500,000 de oameni, din care 90 % albanezi. Îşi doresc independenţa, iar în virtutea dreptului la autodeterminare ea nu le poate fi refuzată. Şi nu vorbim de o regiune liliputană, de dimensiunile aşa numitului "Ţinut secuiesc" cu o populaţie foarte discutabilă de 300,000 de locuitori, care nu prea au de ce să lupte pentru autonomie, deoarece se află deja pe teritoriu EU, ceea ce implică un grad relativ ridicat de autonomie locală...
Din acest punct de vedere, semnalele de alarmă trase de mari "analişti" din presa centrală de la noi, inclusiv în presa de ieri, mi se par plagiate alarmiste şi interesate după Vladimir Putin. Oricât de mult am trâmbiţa prietenia cu poporul sărb (care există), nu trebuie ca, de dragul ei sau de teama cuiva, să uităm de principiul autodeterminării. Tocmai pentru că vorbim de milioane de persoane, iar situaţia de la faţa locului nu prea lasă loc de conflicte.
Singura rezolvare pe termen lung a situaţiei mi se pare extinderea EU în aceste zone. Din păcate, perspectivele de aderare ale Balcanilor de Vest sunt proaste. Se menţionează un an pentru Croaţia, parcă 2008 sau 2009, dar nimic pentru Serbia. Ce să mai vorbim de Bosnia, de Macedonia, de Muntenegru, de Albania sau de noul stat independent Kosovo... Iar o Serbie lăsată în halul ăsta este victimă sigură a Moscovei.
Perspective europene palpabile pentru Serbia, generatoare de stabilitate, ar linişti România. Altfel, cu armate ruse în Transnistria şi cu un aliat al Rusiei la graniţa de vest, nu prea avem motive să stăm foarte liniştiţi. Deoarece independenţa Kosovo mi se pare inevitabilă şi până la un punct normală, nu pot să sper decât că nu vom avea parte de încă un conflict în momentul declarării independenţei Kosovo. Însă pe un teritoriu locuit în proporţie de 90 % de peste două milioane de albanezi, trupele sârbe nu ar lupta acasă.
1. partizanii independenţei provinciei ar spune că trebuie ca provincia să fie independentă (şi deci e bine ca noi să susţinem acest lucru) pentru că aşa doresc aliaţii noştri occidentali, în frunte cu USA
2. partizanii păstrării provinciei în cadrul Serbiei ar spune că provincia Kosovo trebuie să rămână în cadrul Serbiei, deoarece este cadrul în care s-a format şi a dăinuit poporul sârb. Amândouă argumentele prezentate sunt adevărate şi la fel de cinice.
Kosovo este leagănul istoriei şi culturii sârbe. Constantin Porfirogenetul vorbeşte, în secolul X, de două viitoare oraşe din Kosovo - Soli (Tuzla) şi Drstnic, ridicate de sârbi. După aceea, esenţială este data de 28 iunie 1389, când are loc lupta de la Kosovopolje (Câmpia Mierlei), în care mor atât marele prinţ Lazăr cât şi sultanul turc Murat I. Această dată este un fel de moment zero al naţiunii sârbe, un moment de eternizare a ei, deşi victoria aparţine turcilor. Albanezii au apărut aici mai târziu.
Dar... Situaţia demografică actuală din Kosovo are mai multe explicaţii. Odată, trebuie menţionată colonizarea populaţiilor iugoslave din 1945, când mulţi sârbi au părăsit Kosovo. În plus, dacă la jumătatea secolului XX perioada teoretică de dublare a populaţiei era de 3,500 de ani în Vojvodina, ea era de... 28-29 de ani în Kosovo. Dacă în 1948 existau 379,000 de persoane sub 20 de ani în Kosovo, în 1981 numărul lor era de 828,000, la o populaţie totală de aproape 1,900,000 de oameni, din care 90 % albanezi. Totodată, musulmani. Sârbii au avut şi au o natalitate scăzută, au fost mai expuşi iugoslavizării decât orice altă naţiune din fosta Yugoslavie, şi în acelaşi timp au dat cel mai mare număr de emigranţi. În acest moment, vorbim de aproximativ 2,500,000 persoane, dintre care 40 % sub 20 de ani. Din acestea 88 % sunt albanezi şi 7 % sârbi (estimări ale OSCE).
După aceea, ar fi bine să trecem puţin în revistă constituţia iugoslavă din 1974, în care Kosovo apare (articolul 2) ca provincie autonomă în cadrul Serbiei. Noutatea constă nu în autonomia provinciei (Kosovo fiind autonomă din 1945), ci în faptul că provincia, parte a Serbiei federative, era considerată simultan parte a Federaţiei Yugoslave. La fel ca şi Vojvodina. Tradus în fapt, era încurajat naţionalismul albanez şi se dorea prevenirea celui sârbesc. Să mai reţinem că, prin capitolul IV (paragraf 2, subparagraf 3), orice republică sau provincie se putea desprinde din cadrul Federaţiei, în virtutea dreptului de autodeterminare.
Odată cu apariţia acestei legi fundamentale Federaţia Yugoslavă nu mai funcţionează, iar din acest moment indicatorii economici o iau în jos, din ce în ce mai repede, fără nici o pauză, până în 1990, anul izbucnirii conflictului fratricid iugoslav. Milosevic a încercat, târziu, să facă ceva, dar a luat măsuri disproporţionate, care au grăbit deznodământul.
Acum trec la discuţia pe care am avut-o pe tren, când mergeam către Beograd, anul trecut, cu acel medic kosovar. Ce îmi spunea el? Îmi spunea, în esenţă, că albanezii din Kosovo doresc independenţa faţă de Serbia, dar nu unirea cu Albania. Deoarece nivelul de trai din Kosovo este mult superior celui din Albania.
Totuşi, deşi poate nu argumentez prea bine acest fapt, ceea ce spunea acest medic albanez mi se pare deficitar. Nu este foarte logic ca o provincie a Serbiei să se desprindă de Serbia fără a căuta un punct de sprijin nou. Mai ales când Albania se află în vecinătatea provinciei Kosovo, şi când nu există diferenţe culturale importante între albanezii din Albania şi cei kosovari. Pe scurt, despărţirea de Serbia nu mi se pare că ajută Kosovo, ci că îi face rău, social şi economic, după cum şi Serbia va fi afectată.
În orice caz, în acest moment spaţiul fostei Yugoslavii este mai divizat ca niciodată. Până şi Muntenegru a ieşit din "Mica Iugoslavie", şi singura despărţire pe care o mai văd posibilă e secesiunea provinciei Kosovo, care are loc sub ochii noştri. Independenţa Kosovo duce la absolut spargerea Yugoslaviei, fără a pune ceva în schimb. De exemplu, unificarea albanezilor într-un singur stat. Nu mi se pare logic. Repet, toţi protagoniştii au de pierdut dintr-o partitură interpretată în acest registru.
Însă este dreptul lor. Kosovo este locuit de 2,500,000 de oameni, din care 90 % albanezi. Îşi doresc independenţa, iar în virtutea dreptului la autodeterminare ea nu le poate fi refuzată. Şi nu vorbim de o regiune liliputană, de dimensiunile aşa numitului "Ţinut secuiesc" cu o populaţie foarte discutabilă de 300,000 de locuitori, care nu prea au de ce să lupte pentru autonomie, deoarece se află deja pe teritoriu EU, ceea ce implică un grad relativ ridicat de autonomie locală...
Din acest punct de vedere, semnalele de alarmă trase de mari "analişti" din presa centrală de la noi, inclusiv în presa de ieri, mi se par plagiate alarmiste şi interesate după Vladimir Putin. Oricât de mult am trâmbiţa prietenia cu poporul sărb (care există), nu trebuie ca, de dragul ei sau de teama cuiva, să uităm de principiul autodeterminării. Tocmai pentru că vorbim de milioane de persoane, iar situaţia de la faţa locului nu prea lasă loc de conflicte.
Singura rezolvare pe termen lung a situaţiei mi se pare extinderea EU în aceste zone. Din păcate, perspectivele de aderare ale Balcanilor de Vest sunt proaste. Se menţionează un an pentru Croaţia, parcă 2008 sau 2009, dar nimic pentru Serbia. Ce să mai vorbim de Bosnia, de Macedonia, de Muntenegru, de Albania sau de noul stat independent Kosovo... Iar o Serbie lăsată în halul ăsta este victimă sigură a Moscovei.
Perspective europene palpabile pentru Serbia, generatoare de stabilitate, ar linişti România. Altfel, cu armate ruse în Transnistria şi cu un aliat al Rusiei la graniţa de vest, nu prea avem motive să stăm foarte liniştiţi. Deoarece independenţa Kosovo mi se pare inevitabilă şi până la un punct normală, nu pot să sper decât că nu vom avea parte de încă un conflict în momentul declarării independenţei Kosovo. Însă pe un teritoriu locuit în proporţie de 90 % de peste două milioane de albanezi, trupele sârbe nu ar lupta acasă.
No comments:
Post a Comment