Basarabia este în stare de război. Nu este vorba de un război civil sau de un conflict militar cu alt stat, ci de un război rece, semi-îngheţat chiar. Dar care se încălzeşte vizibil. Este războiul dintre cele două destine ale Basarabiei: fie parte a spaţiului românesc, fie gubernie a Rusiei.
Parte a spaţiului românesc nu înseamnă automat parte a teritoriului României. Dacă am gândi exclusiv în termeni teritoriali, toţi românii din afara teritoriului statului român ar trebui ignoraţi. Românitatea nu se suprapune unor hotare vremelnice. Ea presupune însă revendicarea naţionalităţii şi a limbii române.
De cealaltă parte, gubernie a Rusiei nu mai înseamnă acum încorporarea de jure a Basarabiei în Rusia. O "Republica Moldova" cu pretenţii de independenţă, dar intrată cu totul sub sfera de influenţă a Rusiei, e mult mai folositoare retoricii moscovite, constituind în acelaşi timp un loc numai bun pentru a supraveghea frontiera de răsărit a Uniunii Europene (implicit România) şi mai ales pentru a tempera avântul unei Ucraine prea atrase de mirajul Europei.
În acest context, disputa asupra limbii şi, implicit, a naţionalităţii "moldoveneşti" nu mai poate genera uimire. Nimic nou aici: pseudoargumentele staliniste ale anilor '20 (menite să îndepărteze Basarabia de România şi să o apropie de Rusia) sunt reluate şi amplificate de susţinătorii "statalităţii moldoveneşti", în ideea că o minciună repetată în mod obsesiv va înăbuşi în cele din urmă adevărul.
Acest lucru este sortit eşecului. Pentru simplul motiv că adjectivul de "moldovean" nu constituie monopolul administraţiei de la Chişinău. Există o singură Moldova pe lumea asta, iar cea mai mare parte a ei este pământ românesc, locuit de români care vorbesc româneşte, fără ca limba vorbită de ei să se deosebească în vreun fel de limba vorbită în stânga Prutului.
Decretând că limba Republicii Moldova nu este româna, ci "moldoveneasca", administraţia de la Chişinău întreprinde un dublu demers:
1. atacă identitatea românească în general
2. întreţine ideea că Republica Moldova trebuie "reîntregită" (este semnificativ în acest sens episodul cu "Partidul Moldovenilor").
În fond, toate actele disperate ale susţinătorilor "statalităţii moldoveneşti" vin pe fondul evenimentului major care a avut loc la 1 ianuarie 2007. România, atât de hulită de ei, a devenit membru cu drepturi depline a EU, iar ceaţa din sufletele basarabenilor s-a risipit ca prin farmec. Ezitările de până atunci au făcut loc hotărârii de a întoarce faţa către Vest. Exact ceea ce nu doreşte actuala administraţie de la Chişinău, condusă de "moldovenişti" cu nume ruseşti. Am uitat să spun că Vladimir Voronin este rusificat prin căsătoria cu o persoană de naţionalitate rusă. E bine de ştiut. Cum să accepte el că vorbeşte (mă rog, e un fel de a spune) limba română?
În încheiere, îmi justific neîncrederea în retorica administraţiei de la Chişinău şi printr-un argument preluat din dreptul canonic ortodox: un stat independent trebuie să dispună de o Biserică Ortodoxă Autocefală. Or structura eclesiastică din Republica Moldova este autonomă, nu autocefală (independentă), iar deciziile care o privesc se iau la Moscova. Cei care sunt chiar înclinaţi să creadă în retorica "statalistă" a administraţiei actuale de la Chişinău nu au decât să vadă cum a fost primit Alexei al II-lea (Patriarh al Moscovei şi bun tovarăş de arme al actualului preşedinte rus în cadrul KGB) la Chişinău.
PS: Celor care doresc să se lămurească pe deplin asupra chestiunii "limbii moldoveneşti" le recomand lecturarea cărţii One Step Back, Two Steps Forward: On the Language Policy of the Communist Party of the Soviet Union in the National Republics: Moldavian, a Look Back, a Survey, and Perspectives scrisă de lingvistul basarabean Michael Bruchis la începutul anilor '80.
Parte a spaţiului românesc nu înseamnă automat parte a teritoriului României. Dacă am gândi exclusiv în termeni teritoriali, toţi românii din afara teritoriului statului român ar trebui ignoraţi. Românitatea nu se suprapune unor hotare vremelnice. Ea presupune însă revendicarea naţionalităţii şi a limbii române.
De cealaltă parte, gubernie a Rusiei nu mai înseamnă acum încorporarea de jure a Basarabiei în Rusia. O "Republica Moldova" cu pretenţii de independenţă, dar intrată cu totul sub sfera de influenţă a Rusiei, e mult mai folositoare retoricii moscovite, constituind în acelaşi timp un loc numai bun pentru a supraveghea frontiera de răsărit a Uniunii Europene (implicit România) şi mai ales pentru a tempera avântul unei Ucraine prea atrase de mirajul Europei.
În acest context, disputa asupra limbii şi, implicit, a naţionalităţii "moldoveneşti" nu mai poate genera uimire. Nimic nou aici: pseudoargumentele staliniste ale anilor '20 (menite să îndepărteze Basarabia de România şi să o apropie de Rusia) sunt reluate şi amplificate de susţinătorii "statalităţii moldoveneşti", în ideea că o minciună repetată în mod obsesiv va înăbuşi în cele din urmă adevărul.
Acest lucru este sortit eşecului. Pentru simplul motiv că adjectivul de "moldovean" nu constituie monopolul administraţiei de la Chişinău. Există o singură Moldova pe lumea asta, iar cea mai mare parte a ei este pământ românesc, locuit de români care vorbesc româneşte, fără ca limba vorbită de ei să se deosebească în vreun fel de limba vorbită în stânga Prutului.
Decretând că limba Republicii Moldova nu este româna, ci "moldoveneasca", administraţia de la Chişinău întreprinde un dublu demers:
1. atacă identitatea românească în general
2. întreţine ideea că Republica Moldova trebuie "reîntregită" (este semnificativ în acest sens episodul cu "Partidul Moldovenilor").
În fond, toate actele disperate ale susţinătorilor "statalităţii moldoveneşti" vin pe fondul evenimentului major care a avut loc la 1 ianuarie 2007. România, atât de hulită de ei, a devenit membru cu drepturi depline a EU, iar ceaţa din sufletele basarabenilor s-a risipit ca prin farmec. Ezitările de până atunci au făcut loc hotărârii de a întoarce faţa către Vest. Exact ceea ce nu doreşte actuala administraţie de la Chişinău, condusă de "moldovenişti" cu nume ruseşti. Am uitat să spun că Vladimir Voronin este rusificat prin căsătoria cu o persoană de naţionalitate rusă. E bine de ştiut. Cum să accepte el că vorbeşte (mă rog, e un fel de a spune) limba română?
În încheiere, îmi justific neîncrederea în retorica administraţiei de la Chişinău şi printr-un argument preluat din dreptul canonic ortodox: un stat independent trebuie să dispună de o Biserică Ortodoxă Autocefală. Or structura eclesiastică din Republica Moldova este autonomă, nu autocefală (independentă), iar deciziile care o privesc se iau la Moscova. Cei care sunt chiar înclinaţi să creadă în retorica "statalistă" a administraţiei actuale de la Chişinău nu au decât să vadă cum a fost primit Alexei al II-lea (Patriarh al Moscovei şi bun tovarăş de arme al actualului preşedinte rus în cadrul KGB) la Chişinău.
PS: Celor care doresc să se lămurească pe deplin asupra chestiunii "limbii moldoveneşti" le recomand lecturarea cărţii One Step Back, Two Steps Forward: On the Language Policy of the Communist Party of the Soviet Union in the National Republics: Moldavian, a Look Back, a Survey, and Perspectives scrisă de lingvistul basarabean Michael Bruchis la începutul anilor '80.
No comments:
Post a Comment