Sunt un mare consumator de filme. Este desigur o afirmaţie comună multora. Nici faptul că am o colecţie destul de importantă de filme nu este ceva nemaipomenit. Însă am avut, de curând, o ocazie absolut fantastică: am fost, vara aceasta, producătorul unui film.
Cinematografia a devenit un domeniu de interes pentru mine în adolescenţă. Practic, cum nu aveam televizor în timpul liceului, la bunica, unde stăteam, şi cum din 1998 am renunţat pentru totdeauna la televizor (una din cele mai bune decizii din viaţa mea), am deprins obiceiul de a merge la cinema. În general, o dată sau de două ori pe săptămână, paralel cu mersul la operă sau, mai rar, la concertele de la Filarmonică.
A urmat lentul proces de selecţie. În fond, dacă vrei să rămâi cu ceva din ceea ce ai făcut, îţi notezi observaţii. Îţi place mai mult imaginea de aici, mişcarea de cameră de acolo, sunetul de dincolo, jocul actorilor tot de dincolo şi aşa mai departe. Aşa că, după aceşti ani, multe filme pe care le-am văzut nu îmi mai spun nimic, în timp ce unele îmi ajung şi acum la suflet.
După ce începi să ai şi tu o parere, vine momentul în care încerci să ai o abordare generală asupra domeniului. Citeşti cărţi de specialitate, vizitezi site-uri de specialitate şi descoperi că poţi vedea de la cap la coadă filme vechi sau filme de artă, ba mai mult, descoperi că aceste filme îţi şi transmit un mesaj foarte bine conturat.
Însă nu îţi poţi face iluzii: chiar dacă ai propria cameră de filmat, nu vei fi niciodată mai mult decât un amator. Nu vei fi niciodată un profesionist, este virtual imposibil să participi vreodată la un festival de film, este virtual imposibil să câştigi Palme d'Or. Iar în România anului 2007, cu atât mai puţin. Succesele recente ale cinematografiei noastre (profesioniste), obţinute împotriva orientării instituţiilor de profil din ţară, cum ar fi CNC sau MC, sunt din punctul meu de vedere excepţia (fericită) care confirmă regula. Ideea mea de fond este că, în România de azi, e virtual imposibil să devii un cineast profesionist. E premiza de modestie de la care trebuie să pleci întotdeauna şi de care nu trebuie să te desparţi niciodată.
Şi totuşi, compania la care lucrez a lansat în vara aceasta o provocare pentru angajaţi (care sunt în cea mai mare parte studenţi): să facem un filmuleţ de 7 minute, inspirat dintr-un film celebru. Evident, apel pe bază de voluntariat.
Aşa că voluntarii apar, se încheagă echipa şi se împart primele responsabilităţi. Eu - responsabil cu soundtrack-ul. Şi începe discuţia asupra scenariului.
Câteva săptămâni mai târziu, producătorul dispare. Nu mai apare, pur şi simplu, la lucru, şi după ceva timp compania primeşte demisia lui, scrisă de mână ... Iar eu sunt numit noul producător. Şi începe haosul. Pentru că totul trebuie luat de la început.
Descopăr dintr-o dată că echipa este foarte fluidă, că scenariul este praf şi trebuie refăcut. Că oamenii nu vin la şedinţe, şi trebuie să alerg după fiecare. Activitatea mea obişnuită în cadrul firmei este dată cu totul peste cap, iar acasă nu mai reuşesc să mă gândesc la nimic altceva.
Activitatea merge greu, foarte greu, scenariul e în continuare prost, încep repetiţiile. Filmarea este întârziată, din varii motive, de mai multe ori. La repetiţia generală trebuie sa iau locul regizorului, care e plecat în vacanţă, şi să înlocuiesc peste noapte pe cameraman şi pe una din actriţele principale, care îmi spusese cu o zi înainte că nu poate veni.....
Şi dintr-o dată, minune! Lucrurile încep să se lege. În săptămâna dinaintea filmărilor echipa se adună, scenariul începe să capete coerenţă şi viaţă, avem echipamentele necesare pentru filmări, repetiţiile curg. Ne lipsesc totuşi, în continuare, multe lucruri.
Filmările au loc într-o sâmbătă. Încep la 8 dimineaţa şi se termină a doua zi, la ora 2.30 am. Este consemnată o altă minune: dacă filmările s-au urnit greu şi au durat mult mai mult decât credeam, dacă au fost şi probleme de natură organizatorică pe care nu le prevedeam nici în ruptul capului, rezultatul este cu mult peste aşteptările noastre. Oamenii trec peste oboseală şi îşi ţin nervii sub control de o manieră absolut admirabilă, iar treaba odată începută şi ritmul de lucru stabilit nu se mai face nici o pauză până la sfârşit. Eu alerg prin supermarketuri şi imi aduc echipamentele de acasă, am grijă ca ritmul de lucru să nu scadă, mă ocup de catering şi de celelalte "mici" detalii, cum ar fi boomul. De pe la miezul nopţii sunt stors ca o lămâie.
Postproducţia este ca un fel de concluzie. Acolo vedem, dintr-o dată, mult mai obiectiv, ce a fost bine şi ce a fost mai puţin bine, vedem că trebuie să sacrificăm câteva minute de material filmat, şi e dureros, e ca şi cum ai tăia în carne vie, reconsiderăm soundtrack-ul, vedem cât de important este rolul naratorului (personaj propus de mine) atunci când trebuie să spui o poveste în 7 minute, vedem şi cum totul devine mult mai coerent...
Nu voi fi niciodată mai mult de un simplu amator. Despre implicarea mea ca producător, pot spune că: este o activitate extrem de complexă, pentru care trebuie să fii foarte bine pregătit, şi care are propria individualitate. Trebuie să ţii in permanenţă contactul cu toată lumea, trebuie să fii la curent cu toate detaliile care privesc filmul, trebuie să fii în stare să intervii oriunde, pentru a duce filmul la bun sfârşit. Filmul creşte sub ochii tăi. Colaborarea producător-regizor este esenţială pentru reuşita filmului. Dacă ceva nu merge sau merge prost, oalele se sparg în capul tău. A fi producător de film, fie şi unul de scurtmetraj, e o experienţă absolut unică. Şi extenuantă.
Pentru cei care vor să înţeleagă de ce s-au întâmplat toate aceste lucruri nu am decât recomandarea de a vizita pagina de mai jos:
1 comment:
bine ai venit in blogosfera :)
Post a Comment