Întrebarea pe care mi-o pun este: cum ar fi arătat România azi ca ţară comunistă?
Ne zbatem de 17 ani într-o tranziţie urâtă căreia nu îi mai găsim sensuri, care ajunge să ne deprime. Ne-am pierdut de mult timp iluziile că lucrurile se vor schimba în ritmul în care ne dorim noi asta. Şi totuşi, eu cred că lucrurile puteau decurge şi mai rău.
Eram copil în 1989, aşa că nu pot pretinde să ştiu tot ce se întâmpla atunci. Dar îmi amintesc de cozi la pâine, de zahăr şi ulei luate cu buletinul, de peşte vândut condiţionat. Magazine jegoase şi goale, în care se vindeau produse proaste. Două ore de program TV pe zi, şi el denaturat peste măsură, pe care îl puteam urmări la un Sirius 237 prăpădit, pe care mulţi alţii nu îl aveau. Şi, mai mult decât toate lipsurile, o societate stratificată de tip feudal asiatic, adică o societate structurată pe verticală, cu simţăminte umane atrofiate. Toate acestea învelite în mult, foarte mult conformism. Michael Voslensky numea asta "capitalism de stat".
Ce este acum nu este perfect, dar este mai bun. Trag concluzia asta comparând România cu o ţară cam de aceeaşi mărime, care la un moment dat era unul dintre principalii noştri parteneri externi: Coreea de Nord. Oricine regretă comunismul, nu are decât să viziteze statul nord-coreean. Se poate; costă cam 2,000 de dolari.
În Coreea de Nord, în 2007, lucrurile stau cam aşa: după desfiinţarea CAERului economia a intrat în picaj, agricultura s-a prăbuşit, şi aproximativ 2,000,000 de coreeni au murit de foame. Lucrurile nu merg prea bine nici în clipa de faţă, cu toate raţionalizările la sânge care se fac. Libertatea este inexistentă: nu te poţi muta dintr-un oraş în altul, nu poţi călători în străinătate (decât la lucru în Siberia şi mai ales în China, dar asta numai dacă eşti norocos), nu ai acces la alte surse de informare decât cele guvernamentale; în fine, dacă ceva nu le place la tine ai multe şanse să ajungi într-unul din lagărele cu care ţara este încă împânzită.
A existat telefonie mobilă în Coreea de Nord, prin 2004, dar pentru că autorităţile s-au temut că scapă populaţia de sub controlul informaţional serviciile de telefonie mobilă au fost scoase în afara legii câteva luni mai târziu. Accesul la internet este practic imposibil. Există o reţea naţională de intranet (care seamănă cu o reţea de internet de acum 30 de ani), strict controlată de autorităţi, iar conexiunea la internet se face prin nişte servere din China, însă pentru a putea accesa internetul trebuie să fii demnitar de rang înalt. Ca să închei, posturile de radio şi televiziune străine sunt bruiate. E vorba mai ales de posturile sud-coreene. Muzica străină - interzisă, CDurile, DVDurile şi casetele video sau audio - asemenea.
Paradoxurile de imagine nord-coreene sunt că, într-una din cele mai sărace ţări din lume, găseşti cel mai mare stadion din lume, cel mai înalt hotel din lume (330 de metri, abandonat în stadiul de schelet de beton), cel mai rapid metrou din lume. Dar şi bombe atomice. Şi o dictatură bazată pe o succesiune de tip imperial, dotată cu o ideologie ultranaţionalistă - juche - pe care o puteţi studia in extenso pe cele câteva site-uri web nord-coreene (că doar toate aceste site-uri sunt ale dictaturii de la Pyongyang), ideologie care ne arată de ce România lui Ceauşescu din 1989 nu se deosebea aproape deloc de Coreea lui Kim Ir Sen.
Aş putea spune mult mai multe despre Coreea lui Kim Jong Il şi a preşedintelui "etern" Kim Ir Sen, dar esenţa este asta: să ne bucurăm că nu trăim, în 2007, în România lui Nicu Ceauşescu, chipul în oglindă al lui Kim Jong Il. Şi să apreciem mai mult puţinul pe care totuşi îl avem.
Altfel toată libertatea noastră e risipită fără rost.
Ne zbatem de 17 ani într-o tranziţie urâtă căreia nu îi mai găsim sensuri, care ajunge să ne deprime. Ne-am pierdut de mult timp iluziile că lucrurile se vor schimba în ritmul în care ne dorim noi asta. Şi totuşi, eu cred că lucrurile puteau decurge şi mai rău.
Eram copil în 1989, aşa că nu pot pretinde să ştiu tot ce se întâmpla atunci. Dar îmi amintesc de cozi la pâine, de zahăr şi ulei luate cu buletinul, de peşte vândut condiţionat. Magazine jegoase şi goale, în care se vindeau produse proaste. Două ore de program TV pe zi, şi el denaturat peste măsură, pe care îl puteam urmări la un Sirius 237 prăpădit, pe care mulţi alţii nu îl aveau. Şi, mai mult decât toate lipsurile, o societate stratificată de tip feudal asiatic, adică o societate structurată pe verticală, cu simţăminte umane atrofiate. Toate acestea învelite în mult, foarte mult conformism. Michael Voslensky numea asta "capitalism de stat".
Ce este acum nu este perfect, dar este mai bun. Trag concluzia asta comparând România cu o ţară cam de aceeaşi mărime, care la un moment dat era unul dintre principalii noştri parteneri externi: Coreea de Nord. Oricine regretă comunismul, nu are decât să viziteze statul nord-coreean. Se poate; costă cam 2,000 de dolari.
În Coreea de Nord, în 2007, lucrurile stau cam aşa: după desfiinţarea CAERului economia a intrat în picaj, agricultura s-a prăbuşit, şi aproximativ 2,000,000 de coreeni au murit de foame. Lucrurile nu merg prea bine nici în clipa de faţă, cu toate raţionalizările la sânge care se fac. Libertatea este inexistentă: nu te poţi muta dintr-un oraş în altul, nu poţi călători în străinătate (decât la lucru în Siberia şi mai ales în China, dar asta numai dacă eşti norocos), nu ai acces la alte surse de informare decât cele guvernamentale; în fine, dacă ceva nu le place la tine ai multe şanse să ajungi într-unul din lagărele cu care ţara este încă împânzită.
A existat telefonie mobilă în Coreea de Nord, prin 2004, dar pentru că autorităţile s-au temut că scapă populaţia de sub controlul informaţional serviciile de telefonie mobilă au fost scoase în afara legii câteva luni mai târziu. Accesul la internet este practic imposibil. Există o reţea naţională de intranet (care seamănă cu o reţea de internet de acum 30 de ani), strict controlată de autorităţi, iar conexiunea la internet se face prin nişte servere din China, însă pentru a putea accesa internetul trebuie să fii demnitar de rang înalt. Ca să închei, posturile de radio şi televiziune străine sunt bruiate. E vorba mai ales de posturile sud-coreene. Muzica străină - interzisă, CDurile, DVDurile şi casetele video sau audio - asemenea.
Paradoxurile de imagine nord-coreene sunt că, într-una din cele mai sărace ţări din lume, găseşti cel mai mare stadion din lume, cel mai înalt hotel din lume (330 de metri, abandonat în stadiul de schelet de beton), cel mai rapid metrou din lume. Dar şi bombe atomice. Şi o dictatură bazată pe o succesiune de tip imperial, dotată cu o ideologie ultranaţionalistă - juche - pe care o puteţi studia in extenso pe cele câteva site-uri web nord-coreene (că doar toate aceste site-uri sunt ale dictaturii de la Pyongyang), ideologie care ne arată de ce România lui Ceauşescu din 1989 nu se deosebea aproape deloc de Coreea lui Kim Ir Sen.
Aş putea spune mult mai multe despre Coreea lui Kim Jong Il şi a preşedintelui "etern" Kim Ir Sen, dar esenţa este asta: să ne bucurăm că nu trăim, în 2007, în România lui Nicu Ceauşescu, chipul în oglindă al lui Kim Jong Il. Şi să apreciem mai mult puţinul pe care totuşi îl avem.
Altfel toată libertatea noastră e risipită fără rost.
No comments:
Post a Comment