week'toriAl 38. Despre Herta Muller şi premiile Nobel

Scriitoarea germană Herta Muller (cetăţean german de naţionalitate germană, dar cu prima parte din viaţă petrecută în România comunistă) a primit săptămâna trecută premiul Nobel pentru literatură, datorită paginilor sale literare în care prezenta faţa totalitarismului de nuanţă românească. De unde şi întrebarea-pretext pe care v-o propun spre reflexie: cum de nu avem scriitori români de o asemenea anvergură – care să abordeze aceeaşi temă şi să aibă susţinerea necondiţionată a ţării pe care o reprezintă, adică a României - pentru a candida la aceste prestigioase premii?

Din capul locului, câteva precizări pe care le socot necesare:

1. nu confer premiilor Nobel o autoritate infailibilă;
2. nu mă pronunţ, aşadar, asupra calităţilor literare ale operei lui Herta Muller - operă care, dealtfel, a avut până acum o circulaţie restrânsă în spaţiul românesc (3 cărţi traduse în limba română din vreo 20 scrise, câteva dezbateri în cadrul studiilor de germanistică şi câteva teze de doctorat privind opera scriitoarei germane);
3. nu vreau să spun că ne lipseşte literatura antitotalitară. Încă din adolescenţă am la căpătâi Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt, iar în ultimii ani am studiat destul de serios volumele produse la Sighet şi memorialistica celor care au avut fericirea de a trece prin lagărele de la Suceava, Piteşti, Aiud şi Sighet. Însă problema este că literatura noastră antitotalitară a fost şi a rămas marginală, marginalizată şi în fapt dizidentă. Pentru că acest lucru a fost dorit.

Vedeţi, problema noastră fundamentală este că România nu a cunoscut un proces autentic de decomunizare după 1989, iar subcultura care literalmente ne sufocă este indisolubil legată de acest lucru. Mă explic.

În 1948 a ajuns la putere în România un minuscul partid condus de cozi de topor şi de consilieri sovietici. Or, logic, un partid cu câteva mii de membri nu are capacitatea administrativă de a conduce o ţară, iar în această situaţie comuniştii au început să „cumpere” oameni – şi realitatea este că s-au lăsat cumpăraţi destui, din toate grupurile sociale. Pe de altă parte, comuniştii au recrutat oameni fără pregătire pe care i-au pus în poziţii pentru care aceşti oameni nu erau competenţi şi au introdus totodată sistemul malefic al şcolilor de partid (care, în schimbul ortodoxiei politice, acordau diplome de specialitate într-un ritm accelerat – cam aşa fac acum unele facultăţi particulare, dar nu pentru îndoctrinare, ci pentru taxa de studii). Mi-a rămas întipărit în memorie un studiu privind persoanele recrutate de Securitate la sfârşitul anilor ’40: majoritatea erau oameni incapabili profesional care căutau alte căi de ascensiune socială. Ulterior nuanţa s-a schimbat, trecându-se spre o anumită profesionalizare a elitelor, dar fondul a continuat să fie acesta.

Aceşti oameni au constituit elitele României până în 1989. Mai grav, însă, şi după. România post-comunistă nu a avut o lege care să scoată fostele elite comuniste din politică, pentru că elitele respective au avut grijă de acest lucru. Şi iată nodul gordian al acestui eseu: de ce credeţi că aceste elite ar avea interesul să apară acum o elită tânără, alcătuită din oameni culţi şi bine pregătiţi, care să le pună poziţia şi privilegiile în pericol?

Dimpotrivă, interesul lor natural este ca o nouă cultură civică şi politică să nu se poată coagula în România, pentru că acest lucru le-ar împiedica autoreproducerea.

Iată de ce maneaua e ridicată la rang de artă, scandalul la rang de stil de viaţă, iar cocalarul din colţul străzii şi piţipoanca din mall devin peste noapte vedete, starlete şi staruri create de o mass-media controlată de elitele despre care vorbesc. În timp ce tinerii bine educaţi nu îşi găsesc loc în sistem şi, în cele din urmă, ajung să plece, de multe ori definitiv. Până când acest lucru nu va înceta, nu avem nicio şansă să ne ridicăm ca societate.

Revenind la întrebarea pusă la început, răspunsul – aşa cum îl văd eu – este că la noi sunt mult mai vizibili foştii poeţi de curte (şi mulţi, şi plini de tupeu) decât Herta Muller sau scriitorii români buni, care ar avea o şansă reală la un premiu Nobel pentru literatură. La o primă vedere, primii sunt „de-ai noştri”, în timp ce „şvăboaica” Herta Muller (după cum o alintă cu drag comentatori anonimi pe forumuri) ne e ceva esenţialmente străin, iar premiul pe care l-a primit nu are decât conotaţii primordial geopolitice şi nicidecum literare (a propos, tocmai acesta era discursul de discreditare utilizat de Securitate după vinderea lui Herta Muller statului german pentru 8,000 DM). În realitate, primii sunt şi vor rămâne nişte poeţi de curte oportunişti cu gene de trădători (din păcate, ca bună parte din intelectualitatea noastră a trecutului recent), complici şi reprezentanţi ai unor elite distructive şi incompetente, în timp ce Herta Muller – şi, odată cu ea, acea literatură românească antitotalitară în continuare dizidentă de care am pomenit mai sus – poate constitui un ghid pentru modul în care să ne raportăm la trecutul nostru recent şi un indiciu pentru modul în care să ne abordăm viitorul.

După schimbarea acestei adevărate politici culturale, poate vor răsări premii Nobel şi în curtea noastră...

Nota: text publicat şi pe HazMedia.