It's past midnight, and - as it is often my case - I'm not in the mood for sleep, 'though I am tired. But, never mind.
There was a moment when I discovered I actually liked songs with a good deal of energy, even somewhat aggressive. It happened when I came across Manhattan skyline, one of the singles from the 1986 Scoundrel daysalbum of the Norwegian band a-ha. Needless to say, I liked and still like these guys - I was very happy when they reunited, in 1999 (and analogue is perhaps one of the best pop albums released in 2005).
The video has something very newsprint-ish in it, I find. It also reminds me of the film noir genre, and I have the tendency to compare it to the video of take on me. But the music itself really takes my breath.
Final word: the band launched a few months ago foot of the mountain, its last studio album, since at the end of 2010 a-ha will split definitively.
Update. Since the video does not function anymore, I replace it with the first single from the last studio album of a-ha. Enjoy.
Mă simt din ce în ce mai alienat de mediul actual românesc şi de temele promovate pe agenda publică de la noi. Credeam că dacă nu voi discuta despre lucrurile astea pe blog va fi OK. Nu este. Nu e OK.
Observ în ultimul timp că, după ce trec prin presa (şi blogosfera) românească, am o asemenea stare de lehamite încât îmi piere pur şi simplu cheful de scris.
Mă bate gândul să încep să scriu exclusiv în engleză.
Puţină muzică din adolescenţă... alături de cel care a creat trance-ul ca gen muzical acum un deceniu.
Brian Transeau cu piesa flaming june, de pe albumul epic escm. Cea mai bună muzică produsă în 1997.
Vedeţi că BT figurează şi în blogroll - vă asigur că pagina lui de MySpace merită vizitată.
Audiţie plăcută.
PS: Nu mă pot abţine - felicitări Unirea Urziceni pentru meciul de ieri seară. Felicitări Marian Drăgulescu pentru medaliile de aur de la Londra (şi pentru săritura Drăgulescu pe care a patentat-o). Felicitări echipei de sabreri, noua campioană mondială la sabie (cu o finală epică şi ea, contra Italiei), felicitări echipei HCM Constanţa. Sportul românesc moare (e asasinat, de fapt), dar nu se predă.
Scriitoarea germană Herta Muller (cetăţean german de naţionalitate germană, dar cu prima parte din viaţă petrecută în România comunistă) a primit săptămâna trecută premiul Nobel pentru literatură, datorită paginilor sale literare în care prezenta faţa totalitarismului de nuanţă românească. De unde şi întrebarea-pretext pe care v-o propun spre reflexie: cum de nu avem scriitori români de o asemenea anvergură – care să abordeze aceeaşi temă şi să aibă susţinerea necondiţionată a ţării pe care o reprezintă, adică a României - pentru a candida la aceste prestigioase premii?
Din capul locului, câteva precizări pe care le socot necesare:
nu confer premiilor Nobel o autoritate infailibilă;
nu mă pronunţ, aşadar, asupra calităţilor literare ale operei lui Herta Muller - operă care, dealtfel, a avut până acum o circulaţie restrânsă în spaţiul românesc (3 cărţi traduse în limba română din vreo 20 scrise, câteva dezbateri în cadrul studiilor de germanistică şi câteva teze de doctorat privind opera scriitoarei germane);
nu vreau să spun că ne lipseşte literatura antitotalitară. Încă din adolescenţă am la căpătâi Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt, iar în ultimii ani am studiat destul de serios volumele produse la Sighet şi memorialistica celor care au avut fericirea de a trece prin lagărele de la Suceava, Piteşti, Aiud şi Sighet. Însă problema este că literatura noastră antitotalitară a fost şi a rămas marginală, marginalizată şi în fapt dizidentă. Pentru că acest lucru a fost dorit.
Vedeţi, problema noastră fundamentală este că România nu a cunoscut un proces autentic de decomunizare după 1989, iar subcultura care literalmente ne sufocă este indisolubil legată de acest lucru. Mă explic.
În 1948 a ajuns la putere în România un minuscul partid condus de cozi de topor şi de consilieri sovietici. Or, logic, un partid cu câteva mii de membri nu are capacitatea administrativă de a conduce o ţară, iar în această situaţie comuniştii au început să „cumpere” oameni – şi realitatea este că s-au lăsat cumpăraţi destui, din toate grupurile sociale. Pe de altă parte, comuniştii au recrutat oameni fără pregătire pe care i-au pus în poziţii pentru care aceşti oameni nu erau competenţi şi au introdus totodată sistemul malefic al şcolilor de partid (care, în schimbul ortodoxiei politice, acordau diplome de specialitate într-un ritm accelerat – cam aşa fac acum unele facultăţi particulare, dar nu pentru îndoctrinare, ci pentru taxa de studii). Mi-a rămas întipărit în memorie un studiu privind persoanele recrutate de Securitate la sfârşitul anilor ’40: majoritatea erau oameni incapabili profesional care căutau alte căi de ascensiune socială. Ulterior nuanţa s-a schimbat, trecându-se spre o anumită profesionalizare a elitelor, dar fondul a continuat să fie acesta.
Aceşti oameni au constituit elitele României până în 1989. Mai grav, însă, şi după. România post-comunistă nu a avut o lege care să scoată fostele elite comuniste din politică, pentru că elitele respective au avut grijă de acest lucru. Şi iată nodul gordian al acestui eseu: de ce credeţi că aceste elite ar avea interesul să apară acum o elită tânără, alcătuită din oameni culţi şi bine pregătiţi, care să le pună poziţia şi privilegiile în pericol?
Dimpotrivă, interesul lor natural este ca o nouă cultură civică şi politică să nu se poată coagula în România, pentru că acest lucru le-ar împiedica autoreproducerea.
Iată de ce maneaua e ridicată la rang de artă, scandalul la rang de stil de viaţă, iar cocalarul din colţul străzii şi piţipoanca din mall devin peste noapte vedete, starlete şi staruri create de o mass-media controlată de elitele despre care vorbesc. În timp ce tinerii bine educaţi nu îşi găsesc loc în sistem şi, în cele din urmă, ajung să plece, de multe ori definitiv. Până când acest lucru nu va înceta, nu avem nicio şansă să ne ridicăm ca societate.
Revenind la întrebarea pusă la început, răspunsul – aşa cum îl văd eu – este că la noi sunt mult mai vizibili foştii poeţi de curte (şi mulţi, şi plini de tupeu) decât Herta Muller sau scriitorii români buni, care ar avea o şansă reală la un premiu Nobel pentru literatură. La o primă vedere, primii sunt „de-ai noştri”, în timp ce „şvăboaica” Herta Muller (după cum o alintă cu drag comentatori anonimi pe forumuri) ne e ceva esenţialmente străin, iar premiul pe care l-a primit nu are decât conotaţii primordial geopolitice şi nicidecum literare (a propos, tocmai acesta era discursul de discreditare utilizat de Securitate după vinderea lui Herta Muller statului german pentru 8,000 DM). În realitate, primii sunt şi vor rămâne nişte poeţi de curte oportunişti cu gene de trădători (din păcate, ca bună parte din intelectualitatea noastră a trecutului recent), complici şi reprezentanţi ai unor elite distructive şi incompetente, în timp ce Herta Muller – şi, odată cu ea, acea literatură românească antitotalitară în continuare dizidentă de care am pomenit mai sus – poate constitui un ghid pentru modul în care să ne raportăm la trecutul nostru recent şi un indiciu pentru modul în care să ne abordăm viitorul.
După schimbarea acestei adevărate politici culturale, poate vor răsări premii Nobel şi în curtea noastră...
În seara asta nu sunt în dispoziţie să ascult muzică modernă.
Aşa că fac o scurtă vizită muzicii clasice contemporane. Şi navighez printre compoziţiile lui Arvo Part, John Tavener şi Henryk Gorecki. De curând am aflat că aceşti trei compozitori contemporani sunt grupaţi de critici în aşa-numitul curent al minimalismului sacru. Trebuie să recunosc că, deşi toţi trei îmi plac, nu am făcut până acum o comparaţie între ei plecând de la temele abordate în compoziţii, aşa cum au procedat în acest caz criticii muzicali.
Informativ, atât Arvo Part cât şi John Tavener sunt ortodocşi şi au avut contact cu ortodoxia de nuanţă rusă, iar acest lucru este important deoarece muzica lor se bazează pe identitatea religioasă asumată de ei; Gorecki este - evident - catolic polonez. Şi a plătit scump pentru credinţa sa religioasă asumată, în timpul regimului comunist - aşa cum şi Arvo Part a fost marginalizat în URSS datorită compoziţiilor sale de inspiraţie religioasă (fapt care l-a determinat să emigreze, în cele din urmă, în Republica Federală Germană).
Contactul cu minimalismul sacru nu este deloc meritul meu. În 2003, bunul meu prieten Scott, venit cu bursă în România, mi-a întins - într-o seară - un CD care cuprindea Misa Berlineză a lui Arvo Part, respectiv Innocence şi The protecting veil ale lui John Tavener, iar audiţia m-a transformat, pentru că pur şi simplu nu aveam idee că există intersectări atât de puternice între muzica de biserică ortodoxă şi muzica simfonică. Cu excepţia lui Paul Constantinescu la noi (din păcate, atât de ignorat, deşi anul acesta se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui).
Dacă cumva vă plac imaginile ataşate muzicii, atunci căutaţi Zerkalo (Oglinda), film (excepţional) regizat de Andrey Tarkovsky în 1975. Piesa este Oglindă în oglindă a lui Arvo Part. Între cele două creaţii nu există altă legătură decât titlul şi un utilizator anonim cu cont pe YouTube. În realitate, lui Tarkovsky îi plăcea Bach.
stare: bine soundtrack: BT & Jan Johnston - mercury and solace
Printre alte lucruri, azi am trecut din nou, după destul timp, printr-un anticariat tocmai deschis, aflat dealtfel în curs de amenajare. Mă aşteptam să nu fie lume, dar anticariatul era plin, şi lumea cumpăra - ceea ce a constituit o plăcută şi surprinzătoare senzaţie.
Am cumpărat şi eu (deşi nu mă prea laud cu banii, ca să fiu cu totul sincer). În general cărţile au fost ieftine, mai puţin ediţia Operelor lui Antim Ivireanu îngrijită de Gabriel Ştrempel - o comoară pe care am cumpărat-o cu numai 30 de lei (o citisem deja şi ştiam cât de valoroasă e). A propos - o limbă română mai frumoasă şi mai expresivă decât a lui Antim şi a lui Varlaam nu am întâlnit până acum. Întâlnirea a avut loc demult: eram elev în clasele primare, primisem cadou o crestomaţie literară ca premiu de sfârşit de an şcolar şi am citit-o până am rupt-o. Asta prin 1988 sau 1989. Erau acolo prezentaţi şi (foarte, prea) mulţi scriitori vânduţi dictaturii, care nu aveau ce căuta într-o astfel de lucrare, dar paginile din Didahii mi-au tăiat răsuflarea prin frumuseţea lor, iar contrastul era total.
Citez un paragraf din Didahii: Pre Dumnezeu nu vom să-l ascultăm, la cele ce ne învaţă să facem, pentru binele şi folosul nostru cel sufletesc, ce ne par, învăţăturile lui, grele şi rele şi pentru aceea nu-l cinstim, ca şi când ni-ar fi vrăjmaş de moarte. Iar pre oamenii cei ce nu să tem de Dumnezeu, nici să ruşinează de feţele omeneşti îi ascultăm la cele ce ne învaţă să le facem, spre pierzarea sufletelor noastre şi spre necinstea noastră şi spre a ne cleveti toţ şi a ne blestema pentru nedreptăţile ce facem; şi priimim învăţăturile lor cu dragoste şi le facem cu mare pohtă şi ne bucurăm de iale, ca de mare avuţie şi-i lăudăm cătră toţ, ca pre nişte priiateni şi făcători de bine şi-i cinstim pentru căci ne răpun sufletele, cu învăţăturile lor, mai vârtos decât pre Dumnezeu, carele pofteşte pre toţ oamenii să se mântuiască. (din Cuvânt de învăţătură la Preobrajenia [Schimbarea la Faţă a] Domnului Nostru Iisus Hristos, ~ 1710, în: Antim Ivireanu, Opere, ed. Minerva, Bucureşti 1972, p. 81)
Căutaţi cartea şi cumpăraţi-o. Recomand cu mult drag. Am mai cumpărat André Frossard - Dumnezeu există, eu l-am întâlnit (căutam cartea mai de mult, pentru că e scrisă de un convertit la creştinism dinspre comunism, membru al Academiei Franceze), pentru un preţ ridicol de 7 lei; Leszek Kolakowski - Religia; Mircea Florian - Arta de a suferi; şi, pentru 2 lei, William Somerset Maugham (unul din scriitorii mei preferaţi) - Luna şi doi bani jumate. Cultura costă puţin zilele astea, după cum se vede; aşadar să cumpărăm cât mai multă.
Cum încă citesc Kalevala(sunt la cântul XIX), cărţile vor poposi pe raft pentru moment. Le voi avea drept companioni începând, cel mai probabil, cu săptămâna viitoare. Întâlnirea cu aceste cărţi, însă, mi-a transfigurat ziua. Ceea ce vă doresc din inimă şi vouă.
De obicei mă împac greu cu muzica ambientală. Sigur că, adolescent fiind, am trecut prin cam toată discografia (disponibilă în ţară) a lui Jean Michel Jarre sau, mai târziu, a lui Enya. Însă, mai ales după ce muzica clasică mi-a devenit mai accesibilă, muzica ambientală a rămas pentru mine undeva în umbră.
Cântecul care urmează, şi pe care l-am descoperit întâmplător pe net, face excepţie. Este vorba de Under the Rose, compus de Ottmar Liebert, Rahim Alhaj, John Gagan şi Barrett Martin. Foarte, foarte frumoasă partea de chitară. Albumul integral (care e foarte reuşit, şi a cărui audiţie completă v-o recomand) poate fi ascultat şi descărcat gratuit de aici, iar artiştii care au creat muzica speră să obţină donaţii pentru Direct Aid Iraq. Mi se pare o dorinţă legitimă care nu poate fi nesocotită.
În încheiere, o vorbă de bine şi de multă admiraţie pentru blogger-ul Ottmar Liebert din partea subsemnatului: scrie neîntrerupt începând cu februarie 1994. Aş vrea să văd şi în blogosfera noastră oameni atât de constanţi. Vă recomand blogul lui cu toată căldura, mai ales dacă muzica (ambientală, mai cu seamă) nu vă este indiferentă. Îl veţi găsi, oricum, permanent în blogroll.
stare: bine (dar tot nu reuşesc să dorm) soundtrack: new order - mr. disco
A trecut foarte repede săptămâna din urmă pentru mine. Am continuat să citesc presa online, am ieşit mai des în oraş, am luat prima oră de canto. A, şi m-am interesat de abonament la sala de sport de lângă mine - numai că îmi voi face abonament acolo numai după ce vremea proastă se va prelungi şi nu voi mai putea să alerg prin parc. Uite, un lucru interesant: ne plângem că lucrurile merg spre rău, dar eu nu am văzut niciodată atâţia alergători în parcul IOR. Acum reuşesc fără mari probleme să folosesc alţi alergători pe post de iepure - înainte aşa ceva nu era posibil.
Încă nu sunt în stare să citesc sau să depun un efort intelectual prea mare, dar în ultimele zile am început să îmi revin şi e un semn bun, pentru că nu mai am stare să stau. Am început Kalevala - îmi doream de mult să o citesc. În câteva zile sper să termin. Am început şi repetiţiile cu colegii din Amadeus. Sper să vă pot chema la un concert până la Crăciun.
Azi am avut parte de un eveniment frumos, şi profit de ocazie pentru a saluta ideea de la care acest eveniment a pornit. Una din ligile tinerilor basarabeni din România venise, luna trecută, cu ideea "adoptării" bobocilor basarabeni veniţi la studii în România în vederea integrării lor mai uşoare aici, aşa că m-am oferit ca voluntar pentru a "adopta" un boboc. Asta pentru că încă îmi amintesc cum mi-a fost când am venit eu la studii în Bucureşti şi cât de mult timp mi-a fost necesar pentru o adaptare de faţadă. Nădăjduiesc ca bobocul "adoptat" de mine să fie pe mâini bune. Am impresia că voi fi un "părinte" destul de pisălog.
În altă ordine de idei, planul meu pentru săptămâna viitoare este deja făcut şi mi se pare ambiţios. Nu detaliez, însă mă aştept la o săptămână plină. Însă până la începerea distracţiei, vă invit să ascultaţi una din cele mai reuşite piese ale uneia dintre cele mai bune trupe new wave. Iată de ce, în septembrie 2001, unul din suvenirurile luate de mine din Germania a fost (pe atunci) proaspătul album al new order - get ready. Piesa e însă puţin mai veche.
