descriptum23. Jogging

stare: (prea) relaxat

soundtrack: within temptation - frozen

Azi am zi de pauză de bibliotecă. Voi avea un concert diseară, şi am zis că e mai bine să stau şi să rezolv lucruri pe acasă, pentru că s-au cam adunat. Scriu într-o pauză. Ar fi fost pe deasupra incomod să merg la bibliotecă în sacou şi cravată.

Repriza zilnică de jogging a devenit cu adevărat zilnică săptămâna trecută. Am făcut în sfârşit o rutină din asta, şi lucrurile bune au început să se vadă. Am simţit că ceva s-a schimbat cu adevărat în momentul în care am început să simt zilnic nevoia de a alerga. Confirm deci şi eu: alergarea dă dependenţă.

Am ajuns la dispoziţia de efort de anul trecut - cu alte cuvinte, alerg fără pauză 30-35 de minute în fiecare zi. Încă îmi construiesc picioarele (gambele mi se resimt încă după fiecare repriză de alergare), dar am dat jos şuncile (mai puţin burta, cu care o să am ceva de lucru). Am dat jos şi din kilograme (deocamdată mă învârt în jurul a 90, ceea ce reprezintă un absolute low pentru anul ăsta, dar până la 88, cum aveam anul trecut, ca să nu mai spun de 80 - scopul meu - mai am mult de lucru). În momentul în care voi face traseul în mai puţin de 30 de minute, voi începe să înconjur de două ori zona de nord a parcului Titan - nu e chiar recomandat să creşti efortul cu mai mult de 10% pe săptămână, dar nu prea am cum să fac altfel. Nu pot înconjura parcul o dată şi jumătate :)

E ciudat să alerg spre şi dinspre parc, în fiecare seară (am început să alerg la ora 22.00, btw), pe bulevard. Pe trotuare am parte de întâlniri interesante, cu pisici, căţei vagabonzi (câteodată mai agresivi), cu oameni care preferă să meargă pe pista de biciclete (trotuarele spre Titan sunt înguste), dar întâlnirile cele mai ciudate sunt cu posesorii de scutere care învaţă să şofeze pe pistele de biciclete... sau pe lângă ele. Asta, să ne înţelegem, în timp ce strada (cu 3 benzi pe sens) e pustie. E însă foarte frumos şi motivant când mai întâlnesc alergători pe bulevard - cum s-a mai întâmplat de câteva ori.

Nu înţeleg cum, unii bucureşteni au impresia că oraşul nu e potrivit pentru mişcare. Pasămite ar fi prea multe noxe. Asta o fi şi motivul pentru care pistele de biciclete (funcţionale în sectorul 3) sunt cam părăsite. Ciudat, pentru că sunt destule parcuri suficient de accesibile şi aerisite în care mişcarea nu ar trebui să pară forţată. Am observat că străinii preferă pentru jogging Herăstrău, parcul Izvor şi bulevardul Unirii, dar nu trebuie să uităm că mai avem la dispoziţie parcul Carol, parcul Tineretului (care, din punctul meu de vedere, e cel mai potrivit pentru jogging. Vă dau un hint: rotonda de lângă Palatul Copiilor e înconjurată de un trotuar cu diametrul de 450 de metri, în caz că vă interesează, pe lângă timpul de alergare, distanţa parcursă şi nu dispuneţi de un pedometru) şi chiar parcul IOR, care are un renume destul de bun printre joggeri, inclusiv cei străini, mai ales după ce a fost reamenajat aşa cum se cuvine de actualul primar.

Plus că nu e obligatoriu să alergi în parc, orice bulevard suficient de liniştit şi cu trafic mai redus e eligibil pentru asta. În zona mea, de exemplu, ieşirea spre autostrada Bucureşti-Constanţa e numai bună (cu trotuare largi foarte puţin circulate, fără niciun semafor de la 1 decembrie încolo. Totuşi, atenţie la câinii vagabonzi - una din problemele cele mai mari ale jogger-ilor în Bucureşti).

Well, vremea e frumoasă zilele astea şi voi încerca să profit cât mai mult din pricina asta. Strict fizic vorbind, nu m-am simţit atât de bine de mult. De-ar fi toate aşa, nu m-aş mai putea plânge de nimic.

descriptum22. Biblioteca

De vreo trei săptămâni îmi petrec timpul pe la sediul vechi al Bibliotecii Naţionale (fapt care explică în bună parte absenţa mea de pe blog). Cred că ştiţi clădirea, e înghesuită undeva nu departe de Universitate, faţă în faţă cu sediul BNR. De fapt, întotdeauna când merg acolo trec pe strada Smârdan (îmi convine mai mult), urcând dinspre Unirea - cu a ei aglomeraţie şi Dâmboviţă murdară şi nu prea bine mirositoare. Chiar şi atât de neîngrijit şi murdar, Bucureştiul vechi e nemaipomenit de frumos.

Motivul pentru care merg anume la biblioteca naţională este simplu: pe subiectul meu BNR (biblioteca, nu banca) este singura din Bucureşti care are ceva bibliografie (adică mai mult de trei cărţi, cam pe unde s-ar încadra BCU şi Institutul Francez). Şi acum vine partea frumoasă: atunci când am mers prima dată anul ăsta acolo, să îmi reînnoiesc permisul şi să iau cotele (undeva prin iarnă), am adunat vreo şase pagini cu titluri. Încurajator. Dar asta numai pentru ca, odată ajuns în sala de lectură, să constat că, dintre ele, sunt disponibile cam UN SFERT. Nu e o mare problemă pentru mine, am suficientă bibliografie strânsă din alte surse; însă e păcat.

Imaginaţi-vă: o parte din cărţi sunt blocate la subsol, multe sunt în sediul nou (care, nou fiind, e de fapt inutilizabil de vreo douăzeci de ani), toate tezele de doctorat sunt blocate, cărţile în limba rusă (literatura pe subiectul meu e bogată, în limba rusă, şi chiar dacă rudimentele pe care le ştiu nu înseamnă prea mult, nu am dreptul să ignor literatura în cauză) au fost mutate, unele cărţi teoretic disponibile chiar şi în condiţiile astea au fost casate... Pe scurt, ce mai, condiţii de studiu admirabile. Iar personalul rezistă cu stoicism, încercând - într-un mod cu adevărat admirabil - să îşi facă treaba chiar şi în astfel de condiţii.

Toate astea pentru că guvernele nenumărate care s-au perindat la conducerea ţării după schimbarea de regim, fără excepţie, nu au găsit câteva zeci de milioane de dolari sau euro pentru a da în folosinţă noul sediu (pentru orientare, e structura aceea de pe cheiul Dâmboviţei, de la Unirea, vis-a-vis de Tribunalul Bucureşti), care era terminat sau aproape terminat în septembrie 1989, a fost incendiat la Revoluţie, iar de atunci se zbate într-o stare de nepăsare generalizată a clasei politice (acum există - din câte ştiu - un plan lansat de fostul ministru al Culturii de a finisa totuşi noul sediu în căţiva ani, însă nu îmi fac speranţe: e criză, şi nu mă îndoiesc că atunci când se va pune cu adevărat problema finanţării de la buget cineva îşi va aduce subit aminte de asta). Nemaivorbind de faptul că sunt acolo sute de mii de volume - unele de mare valoare - care se degradează, pentru că sunt depozitate în condiţii improprii.

De parcă asta nu ar fi de ajuns, la un moment dat unui premier îi venise ideea strălucită de a transforma clădirea în sediu al guvernului (situaţie în care, nu mă îndoiesc, s-ar fi găsit repede bani pentru finisarea ei), iar de curând noul sediu a fost folosit ca locaţie pentru un film horror. Din întâmplare, chiar au nimerit-o - povestea e numai bună pentru un horror. Horror-ul Bibliotecii Naţionale.

Să nu credeţi că ceea ce scriu acum este ceva conjunctural şi că descopăr doar acum subiectul. Am permis la Biblioteca Naţională din 1996 (nu mi-a fost teamă să îl folosesc), şi văd cum de atunci încoace lucrurile merg din rău în mai rău. Acum lucrurile sunt la stadiul de "foarte, foarte rău". Exemplu trivial, însă grăitor: permisul informatizat care mi-a fost eliberat în ianuarie 1996 a fost înlocuit în 2006 cu un permis de tip vechi. Până şi xerox-ul nu mai funcţionează - ferice de posesorii aparatelor foto digitale.

Şi iată cum un lucru care ar trebui să constituie o prioritate pentru orice guvern competent (sau a avea o Bibliotecă Naţională care să îşi poată îndeplini cum se cuvine menirea nu se încadrează la priorităţi?) este pasat guvernului următor, şi tot aşa. Deocamdată, au trecut 20 de ani. Pariu că şi peste 10 ani va fi la fel - iar asta, numai în cazul fericit în care noului sediu nu i se va schimba destinaţia?...

Eurovision

Ieri seară nu am avut dispoziţia să ies din casă şi să vizitez muzeele din Bucureşti, aşa că am urmărit live pe internet finala Eurovision.

Am rămas cu impresii amestecate. Nivelul general mi s-a părut bun (mai bun decât în 2007 sau 2008, cam la fel de bun ca în 2006), iar unele piese m-au uns la inimă. Topul meu personal arăta aşa:

1. Franţa (foarte faină vocea lui Patricia Kaas, piesă bună, păcat de prezentarea scenică minimalistă care a coborât piesa bine de tot la voturi);

2. Estonia, care a venit cu o piesă foarte frumoasă şi foarte bine aranjată. Mda, e totuşi adevărat că majoritatea voturilor luate au venit pentru ochii frumoşi ai solistei şi în virtutea vecinătăţii;

3. Moldova, care a venit cu o prelucrare folclorică frumoasă. Plus, prezenţa scenică a solistei a fost OK; la fel şi vocea. Mi s-a părut ciudat totuşi că dansatorii păreau să danseze mai degrabă cazacioc decât horă. Chiar şi în condiţiile votului aşa cum a fost el făcut, locul 14 pentru Moldova mi s-a părut injust;

4. Islanda;

5. Malta, pentru vocea solistei;

6. Portugalia, pentru autenticitate şi simplitate - o piesă la care mi-a fost drag să mă uit;

7. UK.

În topul meu figurează, în plus, Irlanda, Polonia şi Slovacia, care din păcate nu au intrat în finală.

În rest piese aşa-şi-aşa. Nu mi-a plăcut prea mult piesa câştigătoare a Norvegiei, care mi s-a părut sterilă (şi chiar nu reuşesc să înţeleg cum a reuşit să adune aproape 400 de puncte), iar unele piese au fost oribile. În primul rând turcismele, în al doilea rând prezentarea extrem de vulgară, din punctul meu de vedere, a Ucrainei.

Cât despre piesa noastră... intră cu brio în categoria de turcisme, bun, cu puţină poleială etno. Chiar e o marcă identitară pe care vrem să o promovăm? Am mai făcut lucrul acesta odată, la Istanbul, cu I admit - am obţinut cam acelaşi rezultat. Nu am învăţat nimic, şi asta e cu atât mai paradoxal cu cât la selecţia naţională publicul alesese altfel.

Câtă vreme vom continua să trimitem astfel de piese - ceea ce e cu atât mai ilogic, când te gândeşti că avem de unde trimite piese bune (nu neapărat câştigătoare, dar cel puţin piese care să nu ne facă să roşim), aşa cum au fost anii trecuţi sistem, Mihai Trăistariu sau Nicola (întâmplător sau nu, piese dance) - ar trebui să ne aşteptăm tot la clasări în jurul locului 20. Iar asta ...dacă vom ajunge în finală.

Despre religiozitate în Statele Unite ale Americii

Am fost invitat astăzi să particip la o emisiune a postului de televiziune al Patriarhiei Române Trinitas TV, moderată de părintele Nicolae Dima, directorul postului. La emisiune, care a avut ca subiect religiozitatea în America (subiect pe care nu sunt specialist), a fost prezent şi domnul profesor Ion Jata, de la Seminarul Teologic Liceal Ortodox "Nifon Mitropolitul" din Bucureşti. Dânsul a petrecut în Statele Unite 12 ani de viaţă şi are o cunoaştere nemijlocită mult mai bună a situaţiei religioase de acolo, astfel că dânsul a vorbit cel mai mult. Pentru mine, experienţa a fost extrem de interesantă - e pentru prima dată când eu apar, altfel decât în grup şi pe scenă, în faţa camerei de luat vederi. Evident că am fost emoţionat.

Tema emisiunii a fost generată de rezultatele preliminare ale cercetării date recent publicităţii de profesorul Robert Putnam, de la Universitatea Harvard, care atestă o scădere accentuată a afilierii religioase a tinerilor americani. Practic, după cum arată cercetarea profesorului Putnam (cercetare care va constitui baza unei viitoare cărţi), între 30 şi 40% dintre tinerii americani nu sunt afiliaţi religios. Ceea ce este uriaş, pentru Statele Unite, unde non-afilierea religioasă atingea, în general, între 5 şi 10 procente. Rezultatele cercetării profesorului Putnam sunt aşadar destul de surprinzătoare. Mă aşteptam ca afilierea religioasă să scadă, dar nu atât de mult. Motivul indicat de cercetare este faptul că tinerii americani tind să vadă în religia organizată o sursă de intoleranţă şi rigiditate, cât şi o sursă de vederi doctrinare în domeniul politic.

Ultimele date disponibile vis-a-vis de religiozitate, credinţă şi apartenenţă religioasă în America, înainte de publicarea acestei cercetări, sunt cele făcute publice în urma American Religious Identification Survey 2008. Adică ARIS 2008 - pe care îl puteţi descărca de aici.

ARIS 2008 arată, pe scurt, că 76 % dintre americani se identifică drept creştini în 2008, faţă de 86 % în 1990, iar cultele protestante tradiţionale (metodişti, luterani, episcopalieni şi prezbiterieni) sunt în declin. ARIS mai arată, pe baza convingerilor exprimate şi nu a auto-identificării, că 70 % din americani cred într-un Dumnezeu personal, 12 % sunt atei sau agnostici şi tot 12 % sunt deişti (crezând într-o putere superioară, dar nu într-un Dumnezeu personal - definiţia mă miră, pentru că deismul înseamnă, după ştiinţa mea, că Dumnezeul personal care a creat lumea s-a retras din ea, iar forma actuală a definiţiei include şi poziţii panteiste. Nevermind, nu e oricum important). Dacă, în schimb, ar fi să luăm auto-identificarea în calcul, rezultatele sunt de 1,600,000 atei în 2008 faţă de 900,000 în 2001 - adică deloc spectaculos (evoluţie de la .4 la .7 %).

Poate cel mai important lucru de aflat din ARIS 2008 este că peste 34,000,000 de americani se declară fără afiliere religioasă şi încă 11,000,000 refuză să răspundă la întrebare. În plus, peste 8,000,000 americani se declară creştini fără apartenenţă confesională (faţă de 194,000 în 1990 şi aproape 2,500,000 în 2001).

Întrebarea pe care presa americană şi-o pune în urma acestor două cercetări e dacă mai putem vorbi de o "Americă Creştină" în 2009. Iar răspunsul: cu siguranţă. În mod tradiţional, religiozitatea americanului obişnuit este individualistă şi are o puternică notă personală (afilierea religioasă contând mai puţin), iar pe de altă parte americanii au combinat cu succes credinţa religioasă şi dorinţa de bunăstare, într-un sens mai degrabă weberian. Credinţa religioasă nu a scăzut (sau a scăzut foarte puţin), dar a scăzut destul de mult afilierea religioasă, iar dacă cercetarea profesorului Putnam e confirmată de cercetări ulterioare, atunci ne putem aştepta la modificări importante în peisajul religios american, în viitorul destul de apropiat. Însă, după cum arată istoria religioasă a Statelor Unite, astfel de modificări nu sunt ireversibile (au existat atât perioade de laxism religios, cât şi perioade de reviriment - cum pare a fi fost a doua jumătate a secolului XIX).

Oricum, diferenţele faţă de Europa Occidentală rămân mari - mă îndoiesc că există o mână de societăţi europene occidentale în care 70 % din cetăţeni să creadă într-un Dumnezeu personal. Pe de altă parte, sunt curios să văd care va fi în America efectul (pe plan religios) al crizei economice şi al sentimentului de insecuritate generat de ea. Ceea ce mi se pare clar însă din cercetarea profesorului Putnam este că implicarea politică a unor culte religioase din Statele Unite trebuie reevaluată.

On faith

Întrebarea pe care mi-o pun astăzi: trăim într-o lume marcată de diversitate care se vrea bazată pe toleranţă şi respect reciproc, în care prozelitismul militant religios/ antireligios nu mai este bine văzut. Şi atunci, este oare logic să cred că religia care va supravieţui (se va integra) cel mai bine într-o astfel de lume este acea religie a cărei adepţi mai şi practică ceea ce cred? Adică, acea credinţă religioasă (sau poziţie filosofică) care va şti să folosească puterea exemplului personal, a consecvenţei între doctrină şi acţiune?

Dacă e aşa, creştinismul ortodox profesat de pe vârful buzelor de 86% dintre noi - ca o simplă marcă a identităţii colective - nu are perspective grozave...

Aş vrea păreri pe tema asta. Mă preocupă. Credeţi că puterea exemplului personal poate reprezenta o formă de misiune (religioasă) adecvată secolului XXI?

To be continued.

Despre gripă

Voi fi scurt, pentru că trebuie să ies din casă în câteva minute.

Ni se tot spune zilele astea despre gripa porcină, care a apărut undeva prin Mexic acum câteva săptămâni şi de atunci tot vine spre noi - a ajuns undeva prin Croaţia, se pare. Numai că nu prea înţelesesem ce e cu gripa asta. Iar media, ca de obicei, a creat o Apocalipsă din toată povestea.

Ei bine, am găsit un (excepţional) blog care mi-a lămurit întrebările. E al lui Vincent Racaniello, doctor în virusologie şi profesor de microbiologie la Universitatea Columbia. Ţin să vi-l recomand, spune cam tot ce e de spus pe temă - citiţi mai ales articolul de întrebări şi răspunsuri. Îl găsiţi oricând în secţiunea "specialists" de pe blogul meu.

Iată de ce internetul poate fi şi util...

Update 20090507: s-a făcut vâlvă ieri în presa noastră despre o posibilă provenienţă românească a virusului. Analiza genetică preliminară a virusului, disponibilă încă din data de 30 aprilie, nu confirmă nici nu infirmă o astfel de ipoteză, limitându-se la a constata că unul din cele opt segmente ale virusului este de provenienţă europeană. Informaţii de primă mână despre originea virusului A(H1N1) aici.

descriptum21. Jogging

stare> hiperactiv şi noros
soundtrack> suede - the next life

M-am trezit azi cu o poftă irezistibilă de alergat. Bine, m-am trezit e un fel de a spune, pentru că de fapt tot ce am făcut noaptea trecută a fost să mă perpelesc în pat în încercarea nereuşită de a adormi. Mi se întâmplă frecvent (o dată sau de două ori pe săptămână) - pot fi considerat insomniac. Oricum, ideea e că, după ce am luat vreo trei cafele şi am citit Aforismele lui Nietzsche (lectură pentru teză), am luat şortul şi tricoul pe mine şi am făcut o plimbare matinală până la parcul Titan şi înapoi.

Nu e ceva nou; jogging-ul e un fel de plăcere în ultimii ani - hai să zicem din 2001 - de când am devenit bucureştean cu acte în regulă, şi un surogat destul de bun pentru cross. Am alergat şi anul trecut, evident, iar anul ăsta eram nerăbdător să se încălzească vremea mai repede, să pot ieşi din casă.

Observaţii: am ales bine ora. La ora 9.00 a.m. trotuarele sunt încă destul de pustii şi e deja suficient de cald. Asta e partea bună. Partea rea: am picioarele ruginite ca niciodată până acum, îmi simt foarte tare kilogramele în plus (mda, record trist: am depăşit, anul ăsta, pentru prima dată, limita celor 90 de kilograme), plămânii nu-mi fac faţă deocamdată, ficatul nu se simte prea bine, nu pot sprinta deloc. Dar vestea cea mai proastă este cu picioarele, ruginite şi grele ca plumbul. Mă aşteptam să am probleme, însă nu atât de mari: nu am reuşit să alerg tot traseul şi am făcut trei opriri. De unde anul trecut alergam fără probleme 45 de minute (mă luptam şi atunci cu nişte kilograme în plus), acum nu am reuşit să alerg nici 30.

Aşadar, obiectiv pe 2009 - să alerg zilnic până în octombrie, să cobor la 80 de kilograme, să depăşesc recordul personal de anduranţă (90 de minute, stabilit în 2002). Prioritatea numărul 1 este însă lucrul esenţial din jogging: să regăsesc starea de linişte în alergare.

Pentru un citadin sedentar ca mine, a alerga nu este un moft. Sunt curios să văd dacă mi se va permite vara asta să alerg în parcul Titan, şi nu doar în jurul lui ...