20090219
20090211
week'toriAl.34
O fi poate un efect al crizei economice, dar se pare că gradul de violenţă şi xenofobie al societăţilor noastre este în creştere. Să începem însă cu începutul.
Săptămâna trecută - vineri noapte (sau sâmbătă dimineaţă) - Marian Cozma, unul dintre componenţii echipei naţionale de handbal a României, a fost înjunghiat mortal într-o discotecă din Veszprem (localitate aflată lângă lacul Balaton, în vestul Ungariei), discotecă în care se afla pentru a sărbători naşterea unui copil al unui coleg de echipă de club, alături de prietena sa şi de doi colegi de la echipa de handbal a oraşului - unul sârb şi unul croat. Marian a murit, ceilalţi au fost mai norocoşi, unul pierzând un rinichi iar altul fiind în pericol de a pierde un ochi.
Autorii indiscutabili ai atacului sunt 30 de ţigani, membri ai unui clan mafiot local, dintre care ies în evidenţă Ivan Sztojka, Raffael Sandor şi Nemeth Gyozo - pentru că s-a nimerit ca ei să dea loviturile de cuţit.
Cazul a luat o turnură cu adevărat internaţională când s-a aflat că tatăl handbalistului sârb rănit în atac ar fi promis o recompensă de 100,000 de euro pentru răzbunarea fiului său. Interesul pentru atacul de la Veszprem s-a extins astfel în Ungaria, România şi Serbia, iar cazul a ajuns să fie mediatizat până şi în presa sportivă din Spania.
Încercând să acopăr informaţiile legate de caz, discern mai multe teme care ar trebui discutate, pentru că sunt puse în evidenţă de evenimente, dar au fost în general eludate de presa noastră, ca de obicei (din păcate) incapabilă de o analiză profundă:
1. nemulţumirea românilor şi a maghiarilor faţă de eficacitatea poliţiilor din România şi Ungaria în lupta lor cu mafiile ţigăneşti - nemulţumire care, pe fondul crizei economice şi a insecurităţii, începe să dea în clocot. Ca să mă limitez la caz, poliţia maghiară a reacţionat cu întârziere, nu a reuşit prinderea niciunuia dintre criminalii prezumtivi (doi fiind capturaţi de poliţia austriacă, altul predându-se astăzi, de teama tigrilor lui Arkan şi pentru că familia sa ar fi primit ameninţări cu moartea din partea altor ţigani), iar atacul din Veszprem îi creează probleme de imagine majore, în condiţiile în care 3 sportivi străini (pe deasupra importanţi pentru sportul de club din Ungaria) au putut fi atacaţi fără nicio problemă. Nu cred că exagerez dacă spun că, în modul în care oamenii simpli din Ungaria au reacţionat (extrem de frumos, prin demonstraţii de solidaritate în mai multe oraşe şi lumânări aprinse), se poate discerne şi o urmă de ruşine faţă de modul în care autorităţile maghiare au gestionat cazul.
Şi, dacă într-adevăr tigrii lui Arkan se vor apuca să facă treaba poliţiei maghiare, dar în felul lor, vom asista la un precedent extrem de periculos. Pe de altă parte, o altă direcţie periculoasă a acestei nemulţumiri este că s-a clamat pe forumurile de la noi, în repetate rânduri, necesitatea reintroducerii pedepsei capitale.
2. prestaţia absolut jalnică a presei române (din fericire, cu insule de normalitate), care nu s-a sfiit să telenovelizeze şi acest fapt tragic al asasinării unui sportiv. Din ilustru necunoscut (pentru că Marian nu a avut fericirea de a fi fotbalist, alegând un sport mult mai decent şi mai slab mediatizat) Marian Cozma a devenit erou naţional, iar durerea părinţilor săi motiv de rating. Nicio instituţie media respectabilă de la noi nu va rata ocazia unei relatări în exclusivitate, în direct din cimitirul Pipera, unde Marian este înmormântat azi. Vorba unui forumist, în direct din sicriu. Aici, cred că mult mai bine ar fi să citiţi articolul recent al lui Menaru.
3. lipsa de reacţie a liderilor politici români, respectiv reacţia inadecvată a liderilor politici maghiari. Primii nu au spus nimic (aştept să fiu contrazis în caz contrar), deşi ar fi fost poate cazul să ia o atitudine mai clară faţă de o chestiune care preocupă opinia publică. Ceilalţi au refuzat şi refuză să recunoască evidenţa: există un deficit de integrare a ţiganilor, nu numai în România, ci şi în Ungaria. Iar acest refuz nu poate avea decât consecinţe proaste, de genul extinderii problemei la nivel regional sau comunitar.
Concluzia, din păcate foarte tristă, este că, într-o societate neliniştită de conjunctura economică, în care persistă de sute de ani o segregare subtilă (din multiple cauze), în care poliţia nu îşi face eficient datoria, iar infractorii, de multe ori de etnie rromă, îşi fac, nederanjaţi, de cap, într-o societate în care politicienii nu comunică cu cetăţenii decât prin ecranul aparatului TV, oamenii obişnuiţi încep să viseze la formarea de grupuri extremiste (dar aparent mai eficiente decât poliţia) de genul Gărzii maghiare, şi la soluţii fasciste (precum segregarea). Iar presa? Presa românească telenovelizează situaţia şi o face lacrimogenă, numai bună de prezentat la ştirile de la ora 5. Adică face ceea ce ştie ea cel mai bine să facă - rating...
Săptămâna trecută - vineri noapte (sau sâmbătă dimineaţă) - Marian Cozma, unul dintre componenţii echipei naţionale de handbal a României, a fost înjunghiat mortal într-o discotecă din Veszprem (localitate aflată lângă lacul Balaton, în vestul Ungariei), discotecă în care se afla pentru a sărbători naşterea unui copil al unui coleg de echipă de club, alături de prietena sa şi de doi colegi de la echipa de handbal a oraşului - unul sârb şi unul croat. Marian a murit, ceilalţi au fost mai norocoşi, unul pierzând un rinichi iar altul fiind în pericol de a pierde un ochi.
Autorii indiscutabili ai atacului sunt 30 de ţigani, membri ai unui clan mafiot local, dintre care ies în evidenţă Ivan Sztojka, Raffael Sandor şi Nemeth Gyozo - pentru că s-a nimerit ca ei să dea loviturile de cuţit.
Cazul a luat o turnură cu adevărat internaţională când s-a aflat că tatăl handbalistului sârb rănit în atac ar fi promis o recompensă de 100,000 de euro pentru răzbunarea fiului său. Interesul pentru atacul de la Veszprem s-a extins astfel în Ungaria, România şi Serbia, iar cazul a ajuns să fie mediatizat până şi în presa sportivă din Spania.
Încercând să acopăr informaţiile legate de caz, discern mai multe teme care ar trebui discutate, pentru că sunt puse în evidenţă de evenimente, dar au fost în general eludate de presa noastră, ca de obicei (din păcate) incapabilă de o analiză profundă:
1. nemulţumirea românilor şi a maghiarilor faţă de eficacitatea poliţiilor din România şi Ungaria în lupta lor cu mafiile ţigăneşti - nemulţumire care, pe fondul crizei economice şi a insecurităţii, începe să dea în clocot. Ca să mă limitez la caz, poliţia maghiară a reacţionat cu întârziere, nu a reuşit prinderea niciunuia dintre criminalii prezumtivi (doi fiind capturaţi de poliţia austriacă, altul predându-se astăzi, de teama tigrilor lui Arkan şi pentru că familia sa ar fi primit ameninţări cu moartea din partea altor ţigani), iar atacul din Veszprem îi creează probleme de imagine majore, în condiţiile în care 3 sportivi străini (pe deasupra importanţi pentru sportul de club din Ungaria) au putut fi atacaţi fără nicio problemă. Nu cred că exagerez dacă spun că, în modul în care oamenii simpli din Ungaria au reacţionat (extrem de frumos, prin demonstraţii de solidaritate în mai multe oraşe şi lumânări aprinse), se poate discerne şi o urmă de ruşine faţă de modul în care autorităţile maghiare au gestionat cazul.
Şi, dacă într-adevăr tigrii lui Arkan se vor apuca să facă treaba poliţiei maghiare, dar în felul lor, vom asista la un precedent extrem de periculos. Pe de altă parte, o altă direcţie periculoasă a acestei nemulţumiri este că s-a clamat pe forumurile de la noi, în repetate rânduri, necesitatea reintroducerii pedepsei capitale.
2. prestaţia absolut jalnică a presei române (din fericire, cu insule de normalitate), care nu s-a sfiit să telenovelizeze şi acest fapt tragic al asasinării unui sportiv. Din ilustru necunoscut (pentru că Marian nu a avut fericirea de a fi fotbalist, alegând un sport mult mai decent şi mai slab mediatizat) Marian Cozma a devenit erou naţional, iar durerea părinţilor săi motiv de rating. Nicio instituţie media respectabilă de la noi nu va rata ocazia unei relatări în exclusivitate, în direct din cimitirul Pipera, unde Marian este înmormântat azi. Vorba unui forumist, în direct din sicriu. Aici, cred că mult mai bine ar fi să citiţi articolul recent al lui Menaru.
3. lipsa de reacţie a liderilor politici români, respectiv reacţia inadecvată a liderilor politici maghiari. Primii nu au spus nimic (aştept să fiu contrazis în caz contrar), deşi ar fi fost poate cazul să ia o atitudine mai clară faţă de o chestiune care preocupă opinia publică. Ceilalţi au refuzat şi refuză să recunoască evidenţa: există un deficit de integrare a ţiganilor, nu numai în România, ci şi în Ungaria. Iar acest refuz nu poate avea decât consecinţe proaste, de genul extinderii problemei la nivel regional sau comunitar.
Concluzia, din păcate foarte tristă, este că, într-o societate neliniştită de conjunctura economică, în care persistă de sute de ani o segregare subtilă (din multiple cauze), în care poliţia nu îşi face eficient datoria, iar infractorii, de multe ori de etnie rromă, îşi fac, nederanjaţi, de cap, într-o societate în care politicienii nu comunică cu cetăţenii decât prin ecranul aparatului TV, oamenii obişnuiţi încep să viseze la formarea de grupuri extremiste (dar aparent mai eficiente decât poliţia) de genul Gărzii maghiare, şi la soluţii fasciste (precum segregarea). Iar presa? Presa românească telenovelizează situaţia şi o face lacrimogenă, numai bună de prezentat la ştirile de la ora 5. Adică face ceea ce ştie ea cel mai bine să facă - rating...
20090207
Polonia III. Concluzii
Am revenit în ţară miercuri dimineaţă, iar acum e luni seara. Reajustarea la Bucureşti mi-a luat mai mult timp decât credeam. Nimic nou aşadar.Cum spuneam în postarea anterioară, scrisă la Lublin, s-a
întâmplat ca (cb) Amadeus să ia un premiu nesperat, după o plecare cu peripeţii şi multe drumuri făcute chiar în Polonia. Am făcut la sosirea în Bucureşti un calcul şi am ajuns la concluzia că, timp de 7 zile, am străbătut 3,500 de kilometri, dintre care 
aproape 3,000 au reprezentat drumul la mers şi la întors.Arhiepiscopul Abel ne-a făcut un cadou foarte frumos la ultima masă luată împreună, când ne-a propus să mai rămânem o zi în Lublin. Aşa s-a făcut că am avut timp de toate acele lucruri pentru
lipsa cărora mă lamentam în ultima postare. Am ajuns în hipermarket, în cele din urmă, şi am avut şi timp să vizităm centrul vechi al oraşului, care este nemaipomenit de frumos.Ca în multe alte privinţe, România se aseamănă Poloniei când vine
vorba de hipermarketuri, în ideea că sunt cam aceleaşi reţele importante acolo ca şi aici, iar un oraş mai mare e deservit de mai multe astfel de hipermarketuri. Ceea ce mă deconcerta, şi îmi dădea senzaţia că mă aflu acasă, 
era faptul că preţurile mi se păreau identice cu cele de la noi, zlotul polonez fiind aproape egal cu leul românesc. 
Cam aceleaşi produse, în general aceleaşi preţuri... mă simţeam ca în Auchan-ul de lângă mine.În ceea ce priveşte centrul vechi al oraşului, este foarte important să vedeţi castelul din Lublin, transformat în muzeu, iar dacă se poate să îl şi vizitaţi (din păcate, ziua noastră liberă a fost o zi de luni, aşa că varianta asta a căzut din start).
Sunt deasemenea mai multe străzi şi pasaje înguste, un turn, nişte ruine, o biserică foarte frumoasă (şi, la ora la care am vizitat centrul, plină de oameni care asistau la slujba de seară, ceea ce mi-a confirmat încă o dată impresia că polonezii sunt oameni foarte credincioşi), case vechi - multe în renovare - şi pub-uri cu preţuri ca la noi.
Am intrat într-un astfel de pub şi preţurile erau mai mici decât în Grand Caffe Galleron, restaurantul meu preferat din Bucureşti. Am servit o bere Paulaner pentru 10 zloţi; o cafea
espresso era 6 zloţi, iar o pizza până în 15 zloţi. As I said, preţurile de acasă. Chiar şi servirea a fost ca la noi - când le-a adus cafelele colegilor mei, chelneriţa (alminteri impecabilă în îndeplinirea serviciului şi a c
unoaşterii limbii engleze) a dat cu cotul peste halba mea de bere (halbele de Paulaner sunt foarte înalte şi subţiri). Am fost salvat de reflexe :)Astfel că, în ceea ce mă priveşte, Polonia intră, alături de Grecia şi Italia, în
categoria ţărilor în care nu voi ezita niciodată să merg dacă voi avea ocazia - acele ţări în care mă simt pe jumătate acasă. Este o experienţă care nu poate fi cumpărată cu bani. A fost a opta mea călătorie în străinătate, şi, cumva, a fost cea mai condimentată dintre toate.PS. În caz că vreţi să ştiţi, reţeta succesului nostru a fost: entuziasm juvenil şi multă asistenţă divină, plus câteva luni
de muncă. Poate şi faptul că am văzut în sala de concurs drapelul României alături de alte drapele şi am spus că imaginea ţării noastre trebuie corectată - gândul pe care îl avem de fiecare dată când plecăm afară.
PPS. Dacă vreţi să vă informaţi din mai multe surse, detalii despre Amadeus şi festivalul la care a participat veţi găsi aici, aici şi aici. Cum însă materialele respective sunt scrise în limba polonă, vă recomand un articol apărut în cotidianul Bisericii Ortodoxe Române.
Addenda
Am adăugat portofoliul foto pe care îl promisesem de mult. Ce vor să spună pozele:1. am plecat într-o adevărată expediţie, cu două autoturisme. Noi, bătrânii, ne-am refugiat în Fordul Focus, iar tinerii au rămas în Dacia Supernova. Câte glume am făcut pe tema asta :)
2. la Oradea am oprit să schimbăm leii în euro. Eram nedormiţi şi îmbibaţi cu cafea.3. slujbele Bisericii Ortodoxe Poloneze au un fast deosebit, fiind oficiate după modelul rusesc,
limba liturgică fiind preponderent cea slavonă. Acest lucru este vizibil şi consultând cărţile liturgice, tipărite (4) în alfabetul chirilic.5-13. un centru vechi de oraş superb, foarte bine pus în valoare. A se vizita după înserat :)
14. repetiţii din greu :) Acum, la modul foarte serios, primele 3 zile petrecute în Polonia nu prea am avut timp să răsuflăm, cu toate că eram destul de obosiţi după drum. După cum s-a văzut, efortul a meritat din plin.15-17. concerte: a. la Lublin; b. în Bilgoraj; c. în cadrul festivalului-concurs din Terespol.
18. surpriza momentului în care ni se spune că trebuie să mai cântăm o piesă, pentru că am câştigat marele premiu, într-un mod cu totul neaşteptat şi, prin asta, cu atât mai frumos.19-20. Marele Premiu. Primul.
21. Amadeus în formulă completă la câştigarea primului trofeu :)
22. dacă tot am câştigat Marele Premiu, atunci începe şi presa să ne dea târcoale :)
23. moment de respiro după primul concert, cel de la Universitatea din Lublin.
24-27. stranum53 în periplul polonez: la motel, la restaurant lângă şemineu, în parc, şi alături de un dirijor al Amadeus fericit şi exuberant, ceea ce e foarte rar :)
28. încărcaţi de diplome, trofee şi daruri, ne luăm rămas bun de la Înalt Preasfinţitul Abel în ultima zi a şederii noastre la Lublin. Urmează întoarcerea acasă.
20090202
Polonia II. Poveste pe scurt
Suntem în Polonia de câteva zile deja. Mâine, dealtfel (sau mai bine spus azi, pentru că acum e ora locală 2.58 am), s-ar putea să fie ultima zi pe care o petrecem acum în această ţară. Ca întotdeauna, timpul trece foarte repede atunci când eşti în străinătate, într-un grup. Constaţi că de fapt există un program foarte obositor, în care de fapt nu prea e loc pentru decizia ta. Dar, fie.
Gazdele noastre (e vorba de episcopia ortodoxă de Lublin) ne-au rezervat câteva surprize faţă de ceea ce ştiam la Bucureşti că va fi drumul nostru aici. În primul rând, am petrecut patru nopţi în trei oraşe diferite - o noapte în Lublin, una în Bielgoraj şi două în acest mic sătuc numit Zalesie, situat la câţiva kilometri de Terespol. În caz că nu ştiţi ce este Terespol. uitaţi-vă pe harta Poloniei, la graniţa cu Belarusul. Pe acolo e Terespolul. Mâine (convenţional vorbind) vom petrece prima parte a zilei înapoi în Lublin, iar apoi vom pleca spre casă.
Încerc să compar imaginea mea despre Polonia de până acum cu cea pe care o am în acest moment. Oamenii nu vorbesc atât de mult limbi străine, aşa cum credeam, iar dacă te bazezi pe engleză poţi avea surprize. Dacă e vorba de limbi străine, pe primul loc este limba germană. Totuşi, acest inconvenient este minor.
Polonia poate fi comparată pe ansamblu cu România, iar comparaţia nu ne va fi întotdeauna nefavorabilă. Drumurile pe care am avut ocazia să trecem sunt cam la fel, oraşele la fel, preţurile la fel, mijloacele de transport în comun în general mai vechi, iar când e vorba de automobile, oamenii preferă Skoda şi automobile germane.
Oamenii sunt deosebiţi, şi nu îi laud, pentru că chiar acesta este adevărul. În sensul că sunt deschişi, binevoitori, le place mult muzica şi pe deasupra au o părere nejustificat de bună despre România. Când aflau de unde suntem, deveneau zâmbitori. Dacă asculţi un post de radio local, nu va trece mult timp până ce vei avea ocazia de a asculta o piesă morandi, iar tot ceea ce ţine de ţara mea primeşte atenţie. Dar ceea ce m-a convins a fost felul în care grupul de tineri cu care am interacţionat zilele trecute ne-a susţinut moralmente la festivalul de azi.
A propos. Astăzi a fost a doua zi a festivalului de muzică religioasă de Crăciun din Terespol (polonezii ortodocşi, numărând cam 500,000, sunt pe stil vechi, deşi în oraşe s-a trecut în general la stilul nou), la care au participat câteva zeci de coruri şi grupuri vocale (nu neapărat ortodoxe) din Polonia, Germania, Rusia, Ucraina, Bielorusia şi România (adică noi). Credeam că e vorba de un festival fără competiţie, dar a fost de fapt un festival concurs, şi când am aflat asta am devenit brusc mai crispaţi. În plus, am avut de aşteptat ore bune până să ajungem să cântăm.
Cu toate astea, deşi concertul nostru a fost probabil cel mai puţin reuşit dintre cele trei susţinute în Polonia până acum, am obţinut marele premiu pentru România, în condiţiile în care corurile din Rusia şi Ucraina au venit foarte bine pregătite. Pentru noi, lucrul a fost o surpriză, mai ales că nu eram pregătiţi pentru un concurs şi nu ne montasem în spirit competiţional.
Carevasăzică, la prima participare a sa la un festival de muzică corală, (cb) Amadeus a obţinut marele premiu, şi încă într-un concurs cu o anvergură mare. Gândul meu, în momentul plecării, nu era decât acela de a nu face numele ţării mele de râs. S-a întâmplat să ne reuşească mai mult.
Nu e prima dată când câştig un premiu, dar e prima dată când câştig ceva pentru ţara mea, alături de colegii mei, la o competiţie internaţională. Şi iată cum stranum53 va fi pus iarăşi în situaţia de a adăuga o linie în plus la CV. Nădăjduiesc că reuşita asta ne va aduce o vizibilitate mai mare în ţară, pentru că aici am primit deja invitaţia de a participa la viitoarea ediţie a festivalului cât şi semnale despre invitaţii în alte locuri.
Reuşita aceasta mare are şi un revers. Nu am avut deloc timp pentru noi, nu am vizitat mai nimic, şi deabia am reuşit să trecem o dată prin supermarket pentru cumpărături. Iar eu, care doream să vizitez castelul din Lublin şi, if possible, Varşovia.... Nici timp pentru conectare la internet nu am avut mai deloc.
Se pare însă că există o dată viitoare, în acest caz, aşa că ceea ce nu se întâmplă acum se va întâmpla probabil anul viitor.
Cel mai probabil, voi scrie viitoarea postare în ţară. Până atunci, cu regretul de a nu fi putut, din nou - din cauza orei foarte înaintate - ataşa fişiere multimedia (am multe poze foarte reuşite, fişiere audio şi în câtva timp şi video), vă doresc cele bune şi să ajungeţi şi voi în Polonia. Pentru că merită, fără nicio îndoială.
Numai bine.
Gazdele noastre (e vorba de episcopia ortodoxă de Lublin) ne-au rezervat câteva surprize faţă de ceea ce ştiam la Bucureşti că va fi drumul nostru aici. În primul rând, am petrecut patru nopţi în trei oraşe diferite - o noapte în Lublin, una în Bielgoraj şi două în acest mic sătuc numit Zalesie, situat la câţiva kilometri de Terespol. În caz că nu ştiţi ce este Terespol. uitaţi-vă pe harta Poloniei, la graniţa cu Belarusul. Pe acolo e Terespolul. Mâine (convenţional vorbind) vom petrece prima parte a zilei înapoi în Lublin, iar apoi vom pleca spre casă.
Încerc să compar imaginea mea despre Polonia de până acum cu cea pe care o am în acest moment. Oamenii nu vorbesc atât de mult limbi străine, aşa cum credeam, iar dacă te bazezi pe engleză poţi avea surprize. Dacă e vorba de limbi străine, pe primul loc este limba germană. Totuşi, acest inconvenient este minor.
Polonia poate fi comparată pe ansamblu cu România, iar comparaţia nu ne va fi întotdeauna nefavorabilă. Drumurile pe care am avut ocazia să trecem sunt cam la fel, oraşele la fel, preţurile la fel, mijloacele de transport în comun în general mai vechi, iar când e vorba de automobile, oamenii preferă Skoda şi automobile germane.
Oamenii sunt deosebiţi, şi nu îi laud, pentru că chiar acesta este adevărul. În sensul că sunt deschişi, binevoitori, le place mult muzica şi pe deasupra au o părere nejustificat de bună despre România. Când aflau de unde suntem, deveneau zâmbitori. Dacă asculţi un post de radio local, nu va trece mult timp până ce vei avea ocazia de a asculta o piesă morandi, iar tot ceea ce ţine de ţara mea primeşte atenţie. Dar ceea ce m-a convins a fost felul în care grupul de tineri cu care am interacţionat zilele trecute ne-a susţinut moralmente la festivalul de azi.
A propos. Astăzi a fost a doua zi a festivalului de muzică religioasă de Crăciun din Terespol (polonezii ortodocşi, numărând cam 500,000, sunt pe stil vechi, deşi în oraşe s-a trecut în general la stilul nou), la care au participat câteva zeci de coruri şi grupuri vocale (nu neapărat ortodoxe) din Polonia, Germania, Rusia, Ucraina, Bielorusia şi România (adică noi). Credeam că e vorba de un festival fără competiţie, dar a fost de fapt un festival concurs, şi când am aflat asta am devenit brusc mai crispaţi. În plus, am avut de aşteptat ore bune până să ajungem să cântăm.
Cu toate astea, deşi concertul nostru a fost probabil cel mai puţin reuşit dintre cele trei susţinute în Polonia până acum, am obţinut marele premiu pentru România, în condiţiile în care corurile din Rusia şi Ucraina au venit foarte bine pregătite. Pentru noi, lucrul a fost o surpriză, mai ales că nu eram pregătiţi pentru un concurs şi nu ne montasem în spirit competiţional.
Carevasăzică, la prima participare a sa la un festival de muzică corală, (cb) Amadeus a obţinut marele premiu, şi încă într-un concurs cu o anvergură mare. Gândul meu, în momentul plecării, nu era decât acela de a nu face numele ţării mele de râs. S-a întâmplat să ne reuşească mai mult.
Nu e prima dată când câştig un premiu, dar e prima dată când câştig ceva pentru ţara mea, alături de colegii mei, la o competiţie internaţională. Şi iată cum stranum53 va fi pus iarăşi în situaţia de a adăuga o linie în plus la CV. Nădăjduiesc că reuşita asta ne va aduce o vizibilitate mai mare în ţară, pentru că aici am primit deja invitaţia de a participa la viitoarea ediţie a festivalului cât şi semnale despre invitaţii în alte locuri.
Reuşita aceasta mare are şi un revers. Nu am avut deloc timp pentru noi, nu am vizitat mai nimic, şi deabia am reuşit să trecem o dată prin supermarket pentru cumpărături. Iar eu, care doream să vizitez castelul din Lublin şi, if possible, Varşovia.... Nici timp pentru conectare la internet nu am avut mai deloc.
Se pare însă că există o dată viitoare, în acest caz, aşa că ceea ce nu se întâmplă acum se va întâmpla probabil anul viitor.
Cel mai probabil, voi scrie viitoarea postare în ţară. Până atunci, cu regretul de a nu fi putut, din nou - din cauza orei foarte înaintate - ataşa fişiere multimedia (am multe poze foarte reuşite, fişiere audio şi în câtva timp şi video), vă doresc cele bune şi să ajungeţi şi voi în Polonia. Pentru că merită, fără nicio îndoială.
Numai bine.
20090131
Polonia I. Drumul
Vă scriu în clipa aceasta din camera unui hotel aflat în marginea unui orăşel numit Bielgoraj, situat în sudul Poloniei. Este un lucru pe care la un moment dat nu mai speram să îl întâlnesc. De sâmbăta trecută până miercuri am crezut că nu mai plec din ţară. Faptul că până la urmă am plecat a ţinut în mare măsură de şansă. Chiar aşa, de şansă.
Am plecat din Bucureşti miercuri noaptea, la ora 23.00, după ce sâmbătă îmi pierdusem speranţa de a mai pleca din ţară. Însă miercuri dimineaţa lucrurile s-au întors iar cu susul în jos, şi m-am pomenit în formula de plecare.
Este pentru prima dată când ies din ţară cu automobile de tip sedan. Pentru că am renunţat la tren, care nu era deloc comod. Contează diferenţa, şi de fapt nu pot face comparaţii - automobilul generează o diferenţă foarte importantă faţă de celelalte variante de călătorie. Autonomia pe care ţi-o oferă este în anumite cazuri foarte importantă.
Am petrecut aproape 24 de ore de mers continuu. După plecarea din Bucureşti, am ajuns la 3.30 am la Sibiu - ocazie cu care am făcut o plimbare prin centrul vechi al oraşului - iar la 9.00 am am ieşit din România, fără vreun fel de probleme la graniţă. Am străbătut nordul Ungariei în câteva ore (am trecut prin Miskolc), şi am intrat în Slovacia pe o ninsoare puternică, cu viscol. Asta în condiţiile în care la Bucureşti bătuse vânt de primăvară în momentul plecării.
Singurele probleme de orientare le-am avut în Kosice. În caz că aveţi vreodată drum pe acolo, trebuie să ştiţi că, deşi aspectul oraşului e vetust, infrastructura rutieră este foarte dezvoltată, pentru că bretelele suspendate de circulaţie erau suficient de numeroase încât să nu poată fi numărate. GPSul ne-a dus pe drumuri greşite de 4 ori, iar zăpada a făcut ca totul să fie mult mai palpitant :)
Poate cel mai neplăcut lucru din această plimbare, până acum, a fost faptul că, după ce am trecut graniţa şi am intrat pe teritoriul Poloniei, oprind imediat intr-o parcare, am fost acostaţi de doi gipsy de pe la noi care, într-o limbă neaoşă românească, ne-au propus să îi trecem de partea cealaltă a frontierei contra unei sume de bani. Mi-a venit - vă mărturisesc - să intru în pământ de ruşine (aşa cum mi se mai întâmplase în 2002, la Notre Dame de Paris). Aceşti indivizi ar trebui să nu poată ieşi din ţară şi să nu aibă linişte până ce nu învaţă să muncească. Pentru că ne creează probleme tuturor. Încerc să mă exprim cât mai moderat cu putinţă.
Despre Polonia, în postarea următoare - încă este devreme pentru păreri ferme. Îmi pare rău că nu pot ataşa fişiere multimedia, dar conexiunea wireless în roaming este lentă, iar ora înaintată. Voi încerca acest lucru în postarea viitoare.
Sper să îmi reprezint, să ne reprezentăm ţara aşa cum se cuvine.
Cu bine :)
Am plecat din Bucureşti miercuri noaptea, la ora 23.00, după ce sâmbătă îmi pierdusem speranţa de a mai pleca din ţară. Însă miercuri dimineaţa lucrurile s-au întors iar cu susul în jos, şi m-am pomenit în formula de plecare.
Este pentru prima dată când ies din ţară cu automobile de tip sedan. Pentru că am renunţat la tren, care nu era deloc comod. Contează diferenţa, şi de fapt nu pot face comparaţii - automobilul generează o diferenţă foarte importantă faţă de celelalte variante de călătorie. Autonomia pe care ţi-o oferă este în anumite cazuri foarte importantă.
Am petrecut aproape 24 de ore de mers continuu. După plecarea din Bucureşti, am ajuns la 3.30 am la Sibiu - ocazie cu care am făcut o plimbare prin centrul vechi al oraşului - iar la 9.00 am am ieşit din România, fără vreun fel de probleme la graniţă. Am străbătut nordul Ungariei în câteva ore (am trecut prin Miskolc), şi am intrat în Slovacia pe o ninsoare puternică, cu viscol. Asta în condiţiile în care la Bucureşti bătuse vânt de primăvară în momentul plecării.
Singurele probleme de orientare le-am avut în Kosice. În caz că aveţi vreodată drum pe acolo, trebuie să ştiţi că, deşi aspectul oraşului e vetust, infrastructura rutieră este foarte dezvoltată, pentru că bretelele suspendate de circulaţie erau suficient de numeroase încât să nu poată fi numărate. GPSul ne-a dus pe drumuri greşite de 4 ori, iar zăpada a făcut ca totul să fie mult mai palpitant :)
Poate cel mai neplăcut lucru din această plimbare, până acum, a fost faptul că, după ce am trecut graniţa şi am intrat pe teritoriul Poloniei, oprind imediat intr-o parcare, am fost acostaţi de doi gipsy de pe la noi care, într-o limbă neaoşă românească, ne-au propus să îi trecem de partea cealaltă a frontierei contra unei sume de bani. Mi-a venit - vă mărturisesc - să intru în pământ de ruşine (aşa cum mi se mai întâmplase în 2002, la Notre Dame de Paris). Aceşti indivizi ar trebui să nu poată ieşi din ţară şi să nu aibă linişte până ce nu învaţă să muncească. Pentru că ne creează probleme tuturor. Încerc să mă exprim cât mai moderat cu putinţă.
Despre Polonia, în postarea următoare - încă este devreme pentru păreri ferme. Îmi pare rău că nu pot ataşa fişiere multimedia, dar conexiunea wireless în roaming este lentă, iar ora înaintată. Voi încerca acest lucru în postarea viitoare.
Sper să îmi reprezint, să ne reprezentăm ţara aşa cum se cuvine.
Cu bine :)
20090124
descriptum18
Plec.
Îmi doream de mult, pentru că nu am mai ieşit din oraş încă din toamna trecută. Şi din nou spun că Bucureştiul e un oraş care o ia razna, în care mă regăsesc din ce în ce mai puţin, pentru că simt din ce în ce mai mult că unul din lucrurile valoroase pe care ar trebui să le apreciem este liniştea, acea rara avis a acestei metropole.
Prilejul s-a ivit fără să îl caut. Vă ofeream cu câteva săptămâni în urmă, drept cadou de Crăciun, secvenţe dintr-un concert Amadeus. Se întâmplă că Amadeus a primit, săptămâna aceasta, o invitaţie de a participa la un festival de muzică în Lublin, Polonia. Ceea ce face ca bucuria de a schimba aerul să fie dublată de bucuria de a lua contact cu o ţară pe care am vrut mult timp să o vizitez. Vom pleca miercuri dimineaţă, vom fi înapoi de miercuri într-o săptămână.
Îmi doresc să văd Polonia de mult timp. Mai precis, de prin 1993, când citeam o carte destul de cunoscută în România, despre lagărul morţii. După aceea, sau poate tot cam pe atunci, am aflat de influenţele culturii poloneze asupra celei româneşti (cronicarii, de exemplu). În timpul liceului am citit pentru prima dată Quo vadis, iar filmul meu preferat - Solyaris - are ca punct de plecare romanul lui Stanislav Lem. Am găsit inspiraţie în povestea luptei Solidarităţii şi am avut ocazia să îl văd, la doi paşi de mine, pe Ioan Paul al II-lea în 1999, în timpul vizitei lui la Bucureşti.
Simpatia mea pentru Polonia provine în mod primordial din faptul că, indiscutabil, ţara aceasta a suferit foarte mult. Mai mult decât noi, poate. Împărţită de trei ori, în secolul XVIII, având vecini care nu i-au dorit neapărat binele - pe doi dintre ei, Rusia şi Imperiul Austro-Ungar, i-am cunoscut foarte bine şi noi - cu un stat modern ale cărui baze au fost puse în 1918, distrus în 1939 şi apoi intrat sub sfera de influenţă sovietică, Polonia are o istorie incredibil de zbuciumată.
În ceea ce priveşte Lublinul, oraşul în care vom petrece aproape o săptămână, din ceea ce am putut să văd pe internet se pare că vom avea ocazia să vizităm un castel, o catedrală şi un memorial al holocaustului, centrul vechi, evident... Şi aş vrea să aflu mai multe despre ceea ce s-a petrecut în perioada ocupaţiei germane, de-a lungul celui de-al doilea război mondial. Ştiu că erau mulţi evrei în Polonia atunci, la fel cum erau mulţi si în România. Numai că cei din Polonia au ajuns direct sub ocupaţie germană.
Este interesant modul în care vom ajunge acolo. Din raţiuni strict economice, vom merge cu trenul. Ei bine, pentru a ajunge la Lublin (care e situat în estul Poloniei, nu departe de graniţa cu Ucraina) vom face un ocol prin Budapesta şi Varşovia, atât la dus cât şi la întors, ceea ce mi se pare aiuritor. Măcar voi avea ocazia să văd ceva şi din Varşovia - prin Budapesta am mai fost.
Voi avea cu mine nu numai laptopul, ci şi stick-ul de conectare (e adevărat, aş prefera să aibă oamenii wireless pe acolo, ca să nu trebuiască să plătesc cei 12 euro pentru cele 24 de ore de conectare prin intermediul unui operator agreat). Cu alte cuvinte, sper să pot să prezint pe blog cât mai multe date de la faţa locului, pentru că de obicei impresiile de moment se pierd în momentul plecării.
Starea mea de spirit de acum este următoarea: sunt curios, sunt foarte curios. Vreau să văd dacă imaginea mea despre Polonia va corespunde cât de cât cu realitatea de la faţa locului.
Prilejul s-a ivit fără să îl caut. Vă ofeream cu câteva săptămâni în urmă, drept cadou de Crăciun, secvenţe dintr-un concert Amadeus. Se întâmplă că Amadeus a primit, săptămâna aceasta, o invitaţie de a participa la un festival de muzică în Lublin, Polonia. Ceea ce face ca bucuria de a schimba aerul să fie dublată de bucuria de a lua contact cu o ţară pe care am vrut mult timp să o vizitez. Vom pleca miercuri dimineaţă, vom fi înapoi de miercuri într-o săptămână.
Îmi doresc să văd Polonia de mult timp. Mai precis, de prin 1993, când citeam o carte destul de cunoscută în România, despre lagărul morţii. După aceea, sau poate tot cam pe atunci, am aflat de influenţele culturii poloneze asupra celei româneşti (cronicarii, de exemplu). În timpul liceului am citit pentru prima dată Quo vadis, iar filmul meu preferat - Solyaris - are ca punct de plecare romanul lui Stanislav Lem. Am găsit inspiraţie în povestea luptei Solidarităţii şi am avut ocazia să îl văd, la doi paşi de mine, pe Ioan Paul al II-lea în 1999, în timpul vizitei lui la Bucureşti.
Simpatia mea pentru Polonia provine în mod primordial din faptul că, indiscutabil, ţara aceasta a suferit foarte mult. Mai mult decât noi, poate. Împărţită de trei ori, în secolul XVIII, având vecini care nu i-au dorit neapărat binele - pe doi dintre ei, Rusia şi Imperiul Austro-Ungar, i-am cunoscut foarte bine şi noi - cu un stat modern ale cărui baze au fost puse în 1918, distrus în 1939 şi apoi intrat sub sfera de influenţă sovietică, Polonia are o istorie incredibil de zbuciumată.
În ceea ce priveşte Lublinul, oraşul în care vom petrece aproape o săptămână, din ceea ce am putut să văd pe internet se pare că vom avea ocazia să vizităm un castel, o catedrală şi un memorial al holocaustului, centrul vechi, evident... Şi aş vrea să aflu mai multe despre ceea ce s-a petrecut în perioada ocupaţiei germane, de-a lungul celui de-al doilea război mondial. Ştiu că erau mulţi evrei în Polonia atunci, la fel cum erau mulţi si în România. Numai că cei din Polonia au ajuns direct sub ocupaţie germană.
Este interesant modul în care vom ajunge acolo. Din raţiuni strict economice, vom merge cu trenul. Ei bine, pentru a ajunge la Lublin (care e situat în estul Poloniei, nu departe de graniţa cu Ucraina) vom face un ocol prin Budapesta şi Varşovia, atât la dus cât şi la întors, ceea ce mi se pare aiuritor. Măcar voi avea ocazia să văd ceva şi din Varşovia - prin Budapesta am mai fost.
Voi avea cu mine nu numai laptopul, ci şi stick-ul de conectare (e adevărat, aş prefera să aibă oamenii wireless pe acolo, ca să nu trebuiască să plătesc cei 12 euro pentru cele 24 de ore de conectare prin intermediul unui operator agreat). Cu alte cuvinte, sper să pot să prezint pe blog cât mai multe date de la faţa locului, pentru că de obicei impresiile de moment se pierd în momentul plecării.
Starea mea de spirit de acum este următoarea: sunt curios, sunt foarte curios. Vreau să văd dacă imaginea mea despre Polonia va corespunde cât de cât cu realitatea de la faţa locului.
20090116
week'toriAl. 33 Grigore Vieru în comă
Este basarabean, are 73 de ani şi e un erou în viaţă al limbii române. Plus probabil cel mai mare poet al limbii noastre în ultimele decenii. Am avut norocul - pentru că asta a fost, un noroc - să îl întâlnesc, faţă către faţă, acum vreo zece ani, la mănăstirea Plumbuita. O persoană de o modestie extraordinară, de care mass-media noastră nu-şi aminteşte însă decât atunci când obţine profit.
De ieri noapte, în urma unui accident de automobil, se află în comă, cu şanse minime de supravieţuire, la spital. Nu putem face altceva decât să urmărim update-uri şi să ne rugăm pentru el.
Pentru că, din păcate, nu ne amintim de oamenii mari decât în momente grele pentru ei, vă invit să citiţi una din creaţiile sale. Mi-a rupt inima această poezie.
De ieri noapte, în urma unui accident de automobil, se află în comă, cu şanse minime de supravieţuire, la spital. Nu putem face altceva decât să urmărim update-uri şi să ne rugăm pentru el.
Pentru că, din păcate, nu ne amintim de oamenii mari decât în momente grele pentru ei, vă invit să citiţi una din creaţiile sale. Mi-a rupt inima această poezie.
Cămăşile
A fost război.
Ecoul lui
Şi acum mai este viu.
Cămăşi vechi, mai noi,
Amară amintire de la fiu.
De cât au fost, ah,
La izvor spălate
S-a ros de-acum uzorul
Şi, alb, bumbacul
S-a rărit în spate.
Şi nu le-a îmbrăcat demult
Feciorul.
Cămăşi vechi, mai noi,
A fost război.
Ci maica lui
De ani prea lungi de-a rândul
Tot vine la izvoare
Ea şi gândul;
Şi iar luând cămăşile în poală
De cum ajunge sâmbăta,
Le spală.
Căci mâine
Fac băieţii horă-n sat,
Şi fete multe-s
Câte-n flori albine;
Şi atunci
Băiatul ei cel drag băiat,
Cu ce se-mbracă, bunul,
Dacă vine?
20090113
week'toriAl.32
Este cam miez de noapte, dar se întâmplă că încă nu reuşesc să adorm. Aşa că vin cu editorialul care trebuia postat încă de duminică.
Ştiţi prea bine că săptămâna care a trecut a fost una în care, în mod excepţional, s-a vorbit ceva mai puţin despre politica românească. Pentru că subiectul cel mai discutat a fost unul mai prozaic. S-a vorbit - şi se vorbeşte, şi cu siguranţă se va mai vorbi - despre gaz. Adică despre ceea ce ne ţine de cald în timpul iernii.
Pe scurt, Rusia a întrerupt din nou livrarea gazelor către Europa, săptămâna trecută, pretextând furturi (dealtfel foarte posibile) care ar avea loc în gazoductele ucrainene. Am impresia că situaţia încă nu este restabilită. S-au spus tot felul de lucruri, presa complet pe dinafară de la noi a făcut isterie pe gratis, conform înfiorătorului ei obicei, iar concluziile trase nu au absolut niciun efect (în plus, nicio grijă, isteria mass-media române nu va înceta: se va vorbi imediat de cât de necesar este un acord cu FMI, adică exact ceea ce trebuie evitat cam cu orice preţ).
Nu există concluzii la povestea asta. Pentru că nu există o strategie europeană în domeniul energetic (proiectele Poseidon şi Nabucco sunt blocate), pentru că nu se investeşte în energii regenerabile, pentru că nu se investeşte în cercetare în ideea de a obţine energie nucleară curată (ceea ce ar presupune apariţia reactoarelor nepoluante de generaţia a patra). Povestea cu gazele a avut loc anul trecut, a avut loc la început de 2009 şi va avea loc şi la început de 2010.
Şi încă noi stăm bine. Poate se cuvine să reamintesc, România are un grad de independenţă energetică de 70 %, ceea ce ne duce pe locul 5 în EU. Iar strategia energetică pe termen lung - care există - vorbeşte de independenţă energetică completă. Şi obiectivul este tangibil. Şi-ar dori vecinii noştri să aibă statutul nostru energetic. Până una-alta, dăm curent Ungariei (care ne-a ajutat la inundaţii, remember?) şi transportăm gaz gratuit pentru Bulgaria. Iar dacă liderii comunişti românofobi de la Chişinău ar cere ajutorul României, sunt sigur că l-ar primi (nu vă îngrijiţi deocamdată, tocmai au primit azi ajutor de la Austria, pentru că liderii comunişti de la Chişinău preferă ca românii basarabeni să îngheţe în case decât să primească ajutor românesc - i-ar distruge ca imagine şi alegerile generale sunt peste mai puţin de trei luni).
Concluzie scurtă: centrale eoliene, energie solară, hidrocentrale, reactorul 2 de la Cernavodă. Urgent.
Acum, despre partea politică.
S-a vorbit despre o ceartă între Rusia, Ucraina şi EU. Şi chiar aşa şi e. Rusia vrea să primească mai mulţi bani pe gaze de la EU, pentru că Rusia e în criză economică până la gât (da, criza din Rusia este motivul fundamental, extrem de îngrijorător, al crizei gazelor), dar şi de la Ucraina (căreia tocmai i-a expirat contractul anterior cu Gazprom), pentru că Ucraina vrea să scape de braţele primitoare ale lui Big Brother.
Cu alte cuvinte, o Ucraină supusă Rusiei ar fi primit în continuare, cu toată criza, un tarif preferenţial - gen 200-250 de dolari pe mia de metri cubi - dar pe de o parte Ucraina ar fi vrut să plătească tot 170 de dolari, ca până acum, iar pe de altă parte inexistenta prietenie dintre Rusia şi Ucraina tocmai a fost descrisă scurt în ideea de mai sus. Şi uite-aşa Europa Centrală şi de Est (cu excepţia României) îngheaţă de frig de o săptămână.
Presa noastră a explodat când premierul rus a făcut o propunere de afaceri unui jurnalist român. Să intermediem noi gazul între Rusia şi Ucraina, carevasăzică, deci să luăm noi comision de la ucraineni (by the way: ştiţi că aşteptăm un verdict pentru zona maritimă din jurul Insulei Şerpilor la Curtea de la Haga, nu? Că premierul rus sigur ştie, dacă face în mod ostentativ o asemenea declaraţie.). Şi mai ales să cumpărăm gaz fără intermediari, direct de la sursă. Se întâmplă însă ca aceşti intermediari să fie cam nemţi (adică prieteni buni cu ruşii atât timp cât ruşii mai au o picătură de gaz), ceea ce transformă declaraţia - pentru oricine cunoaşte cât de cât politicienii ruşi - într-o glumă proastă pentru noi şi într-un şantaj pentru ucraineni.
Chiar dacă nu ar fi aşa, o astfel de propunere nu ar putea fi acceptată. Din propria sa vină, Ucraina e într-o criză economică profundă. Numai că, pe lângă că e înglodată în datorii pe la FMI, mai are de suportat şi o criză politică prelungită. Acum, ipotetic vorbind:
1. să spunem că noi câştigăm la Haga şi luăm zona maritimă (aşa cum s-ar cuveni).
2. să spunem că acceptăm oferta premierului rus şi intermediem gaze pentru Ucraina, plecând de la preţul pieţei (Ucraina plăteşte acum 170 de dolari mia de metri cubi, preţul mondial e de 450 de dolari mia de metri cubi, preţul cu intermediari cam 540 - aşa cum plătim noi, ca să ne menajăm propriile resurse), ceea ce ar însemna că Ucraina va plăti gazele de peste 3 ori mai scump decât până acum, şi cui le va plăti? Rusiei? Nu. Nouă.
Dacă se întâmplă şi
3. criza economică se adânceşte în Ucraina (God forbid),
nu reiese de aici că, la urma urmei, noi suntem cei care am pus paie peste foc, acceptând să intermediem comercializarea gazelor naturale Ucrainei? Pe scurt, acceptând oferta premierului rus riscăm să ne trezim cu o situaţie excepţională la graniţa noastră de est.
Chiar ne dorim aşa ceva?
Ştiţi prea bine că săptămâna care a trecut a fost una în care, în mod excepţional, s-a vorbit ceva mai puţin despre politica românească. Pentru că subiectul cel mai discutat a fost unul mai prozaic. S-a vorbit - şi se vorbeşte, şi cu siguranţă se va mai vorbi - despre gaz. Adică despre ceea ce ne ţine de cald în timpul iernii.
Pe scurt, Rusia a întrerupt din nou livrarea gazelor către Europa, săptămâna trecută, pretextând furturi (dealtfel foarte posibile) care ar avea loc în gazoductele ucrainene. Am impresia că situaţia încă nu este restabilită. S-au spus tot felul de lucruri, presa complet pe dinafară de la noi a făcut isterie pe gratis, conform înfiorătorului ei obicei, iar concluziile trase nu au absolut niciun efect (în plus, nicio grijă, isteria mass-media române nu va înceta: se va vorbi imediat de cât de necesar este un acord cu FMI, adică exact ceea ce trebuie evitat cam cu orice preţ).
Nu există concluzii la povestea asta. Pentru că nu există o strategie europeană în domeniul energetic (proiectele Poseidon şi Nabucco sunt blocate), pentru că nu se investeşte în energii regenerabile, pentru că nu se investeşte în cercetare în ideea de a obţine energie nucleară curată (ceea ce ar presupune apariţia reactoarelor nepoluante de generaţia a patra). Povestea cu gazele a avut loc anul trecut, a avut loc la început de 2009 şi va avea loc şi la început de 2010.
Şi încă noi stăm bine. Poate se cuvine să reamintesc, România are un grad de independenţă energetică de 70 %, ceea ce ne duce pe locul 5 în EU. Iar strategia energetică pe termen lung - care există - vorbeşte de independenţă energetică completă. Şi obiectivul este tangibil. Şi-ar dori vecinii noştri să aibă statutul nostru energetic. Până una-alta, dăm curent Ungariei (care ne-a ajutat la inundaţii, remember?) şi transportăm gaz gratuit pentru Bulgaria. Iar dacă liderii comunişti românofobi de la Chişinău ar cere ajutorul României, sunt sigur că l-ar primi (nu vă îngrijiţi deocamdată, tocmai au primit azi ajutor de la Austria, pentru că liderii comunişti de la Chişinău preferă ca românii basarabeni să îngheţe în case decât să primească ajutor românesc - i-ar distruge ca imagine şi alegerile generale sunt peste mai puţin de trei luni).
Concluzie scurtă: centrale eoliene, energie solară, hidrocentrale, reactorul 2 de la Cernavodă. Urgent.
Acum, despre partea politică.
S-a vorbit despre o ceartă între Rusia, Ucraina şi EU. Şi chiar aşa şi e. Rusia vrea să primească mai mulţi bani pe gaze de la EU, pentru că Rusia e în criză economică până la gât (da, criza din Rusia este motivul fundamental, extrem de îngrijorător, al crizei gazelor), dar şi de la Ucraina (căreia tocmai i-a expirat contractul anterior cu Gazprom), pentru că Ucraina vrea să scape de braţele primitoare ale lui Big Brother.
Cu alte cuvinte, o Ucraină supusă Rusiei ar fi primit în continuare, cu toată criza, un tarif preferenţial - gen 200-250 de dolari pe mia de metri cubi - dar pe de o parte Ucraina ar fi vrut să plătească tot 170 de dolari, ca până acum, iar pe de altă parte inexistenta prietenie dintre Rusia şi Ucraina tocmai a fost descrisă scurt în ideea de mai sus. Şi uite-aşa Europa Centrală şi de Est (cu excepţia României) îngheaţă de frig de o săptămână.
Presa noastră a explodat când premierul rus a făcut o propunere de afaceri unui jurnalist român. Să intermediem noi gazul între Rusia şi Ucraina, carevasăzică, deci să luăm noi comision de la ucraineni (by the way: ştiţi că aşteptăm un verdict pentru zona maritimă din jurul Insulei Şerpilor la Curtea de la Haga, nu? Că premierul rus sigur ştie, dacă face în mod ostentativ o asemenea declaraţie.). Şi mai ales să cumpărăm gaz fără intermediari, direct de la sursă. Se întâmplă însă ca aceşti intermediari să fie cam nemţi (adică prieteni buni cu ruşii atât timp cât ruşii mai au o picătură de gaz), ceea ce transformă declaraţia - pentru oricine cunoaşte cât de cât politicienii ruşi - într-o glumă proastă pentru noi şi într-un şantaj pentru ucraineni.
Chiar dacă nu ar fi aşa, o astfel de propunere nu ar putea fi acceptată. Din propria sa vină, Ucraina e într-o criză economică profundă. Numai că, pe lângă că e înglodată în datorii pe la FMI, mai are de suportat şi o criză politică prelungită. Acum, ipotetic vorbind:
1. să spunem că noi câştigăm la Haga şi luăm zona maritimă (aşa cum s-ar cuveni).
2. să spunem că acceptăm oferta premierului rus şi intermediem gaze pentru Ucraina, plecând de la preţul pieţei (Ucraina plăteşte acum 170 de dolari mia de metri cubi, preţul mondial e de 450 de dolari mia de metri cubi, preţul cu intermediari cam 540 - aşa cum plătim noi, ca să ne menajăm propriile resurse), ceea ce ar însemna că Ucraina va plăti gazele de peste 3 ori mai scump decât până acum, şi cui le va plăti? Rusiei? Nu. Nouă.
Dacă se întâmplă şi
3. criza economică se adânceşte în Ucraina (God forbid),
nu reiese de aici că, la urma urmei, noi suntem cei care am pus paie peste foc, acceptând să intermediem comercializarea gazelor naturale Ucrainei? Pe scurt, acceptând oferta premierului rus riscăm să ne trezim cu o situaţie excepţională la graniţa noastră de est.
Chiar ne dorim aşa ceva?
Subscribe to:
Posts (Atom)
