20100905

September, four years ago

It is September 2006 and I do not recognize you. Your face, usually so expressive and open, is now closed like a pyramid basement. I do not know the person sitting next to me. I have a total failure trying to figure who this person is. This does not happen often.

A week ago I asked you, on the spot and on the impulse of the moment - and on the impulse of love and life decision making - if you want to marry me. You did not say anything like an answer, but you were so happy and your face was brilliant. And I hoped I just found the one. The one and only.

And now we sit in front of each other, but we are complete strangers. You say you don't want to marry anybody, because you don't believe in the institution of marriage. The very same fear I had to defeat, inside me, before asking you to be my beloved wife, the last week.

How can that be?


This post is not only a post, but also a homage to someone I loved more than my life. And also, a recollection of my biggest failure so far.


PS. You have here a poem, in Romanian, written quite a while ago (2002), in a moment of despair. In case you want the translation, please let me know.


- Unde eşti, suflete? spune-mi, unde eşti?
La câte milioane de mile distanţă pluteşti?
o întreb. Nu răspunde. O privesc. se ascunde,
e departe...

- Cum? Nu mă vezi? Sunt aici;
în faţa ta eu sunt.
- Da, te văd, eşti în faţa mea
şi-ţi aud vocea foarte bine...
dar inima ţi-a plecat pe Marte, sau undeva,
undeva unde nu pot da de tine.


Ciudat, mă gândesc, Nu ştiu de ce, îmi vine să cânt;
un cântec auzit ieri, pe un disc de vinyl,
un cântec foarte trist, dus aiurea de vânt,
de primul vânt din luna April.


El nu se va supăra niciodată dacă tu - cântând - îl greşeşti,
el va străbate nesfârşite bolte cereşti.
Se va întoarce în chiar această odaie, apoi;
se va întoarce foarte repede, radiind pace între noi.


Acest cântec foarte trist al iubirii ne va salva,
aceste ultime secunde se vor uita.
Atunci tu, suflete, foarte amar vei plânge
şi eu, de supărare, mâinile-mi voi frânge.


Dar va fi bine, alături vom fi
- fără a simţi, vom reîncepe a iubi.
Acest cântec trist te va fi adus înapoi,
el ne va fi făcut iarăşi împreună doi.


Suferinţa aceasta, îndurată fără minus şi plus,
suferinţa asta neaşteptată ne va uni.


PPS. You might want to read this post by listening to this song:
 

With love,

2 comments:

Anonymous said...

Imi pare rau pentru voi. Stiu ca astfel de cuvinte nu schimba nimic si nu aduc consolare, dar citind articolul am vrut scriu asta...
Eu nu prea reusesc sau nu vreau sa inteleg cum e posibil ca ceva atat de simplu si de perfect precum iubirea sa provoace atata tristete si vise frante...
Fiecare despartire e atat de asemanatoare cu cele ce au fost si cu cele ce vor fi si totusi atat de diferita. O poveste in acelasi registru. Daca s-ar putea urmari numarul despartirilor intr-un minut multi ar fi probabil mirati, si totusi, pentru noi, drama nu are doar un numar lung si fara inteles...

stranum53 said...

@Anonymous:

mulţumesc pentru comentariu.