Voi aduce în discuţie în această postare problema delicată a formării personalului clerical.
Am petrecut într-o seară, la sfârşitul anului 2007, mai multe ore în centrul oraşului, discutând cu unul dintre oamenii care m-au asistat pe parcursul creşterii mele intelectuale - profesorul Martin Hauser, directorul catedrei UNESCO a UB şi directorul reţelei mondiale de catedre UNESCO pentru interculturalitate şi dialog interreligios (a nu se confunda cu ecumenismul). Dincolo de seara deosebită - care avea loc cu o săptămână înainte de Crăciun - am avut ocazia de a face cunoştinţă cu un om de afaceri, care se afla şi el acolo.
Cam cincizeci de ani (poate mai mult), bogat, cu dare de mână şi comunicativ. Dar cu supărare pe preoţi. Intrând în discuţie cu mine, mi-a povestit mai multe întâmplări petrecute pe parcursul celor 14 ocazii în care dânsul a fost naş de botez sau de cununie.
Întâmplările erau legate în principal de unul din deţinătorii de birou pe Dealul Mitropoliei şi de parohie în centrul capitalei (din fericire, în prezent nu mai e cazul), şi aveau ca obiect tarifele prohibitive practicate fără jenă pentru efectuarea unor servicii religioase - care mai aveau şi "calitatea" de a creşte subit chiar în timpul efectuării acestor servicii (mă întreba omul, cu reproş în glas, cât a plătit Mântuitorul ca să fie botezat de către Ioan. Întrebare care m-a lăsat fără replică.). Al doilea lucru care mi-a rămas în minte a fost faptul că, la un moment dat, a dăruit mai multe odoare bisericeşti unor preoţi de sat. Pe care ei le-au vândut, fără să-i spună, aşa că, în momentul în care omul a vrut să-i vadă slujind cu odoarele dăruite de el, a aflat. Vă imaginaţi cum s-a simţit.
Exemplele de mai sus nu pot constitui, sub nicio formă, baza unei generalizări. Din experienţa personală, pot spune că majoritatea clericilor pe care îi cunosc (mulţi mi-au fost colegi de seminar sau de facultate) fac cinste slujirii lor, şi mulţi se chinuie, în condiţii dificile, să îşi împlinească misiunea. Totuşi, se cuvine să ne punem întrebări. Cum se face că unii preoţi sunt tentaţi să vadă în slujirea lor o meserie? Iar întrebarea ne duce direct la chestiunea educaţiei pe care o asigură seminariile şi facultăţile de teologie. Mai precis, nu la calitatea acestei educaţii, ci la modul în care e concepută.
Am avut parte de o explozie a şcolilor teologice ortodoxe pe teritoriul României după 1990. De la situaţia dinaintea schimbării de regim - 6 seminarii şi 2 institute teologice de grad universitar (Bucureşti şi Sibiu) - s-a ajuns la 39 de seminarii teologice şi 15 facultăţi sau secţii de teologie în 2004. O creştere matematică cu 550%. Numărul elevilor şi al studenţilor a crescut şi el. Dau cifrele (preluate din Glasul Bisericii, an LXIV, no. 5-8, mai-august 2005) din momentul maxim de expansiune al sistemului de educaţie teologică (anii 2003-2005): în seminariile teologice, în anul 2003-2004 studiau 6,451 elevi, dintre care 1,163 au absolvit, iar ciclul s-a menţinut, de vreme ce în 2004 s-au înscris 1,156 elevi noi.
În ceea ce priveşte facultăţile, în anul 2003-2004 studiau teologie, într-o formă sau alta, 10,413 studenţi (din care absolvenţi 2,201), iar în 2004 s-au înscris 2,923 de studenţi. Din total, în anul universitar 2003-2004 5,596 de studenţi studiau Teologie Pastorală. Problema pe care mi-o pun este dacă accentul s-a pus pe cantitate (cât mai multe diplome de licenţă eliberate) sau pe calitate (o pregătire temeinică, adaptată fiecărui student, deci individualizată).
În sine, ceea ce s-a întâmplat cu învăţământul teologic ortodox a fost un lucru extrem de benefic, deoarece, şi din cauza dezvoltării acestui tip de educaţie, tineretul român ortodox a redescoperit credinţa creştin-ortodoxă pe care liderii comunişti o prezentaseră în permanenţă în culori caricaturale, şi ca un "vestigiu al trecutului". În acest fel, pe parcursul unui deceniu, gradul de religiozitate al tineretului român a crescut de la aproximativ 70% la peste 90%. Însă începând cu 2005 trendul s-a schimbat.
O altă chestiune ar fi: cum se adaptează slujirea pastorală trecerii de la o societate preponderent rurală la o societate preponderent urbană? Urbanizarea s-a produs recent şi e uşor să fie neglijată (în fond, mulţi dintre cei stabiliţi la oraş au păstrat obiceiuri rurale), dar nu ar fi bine. Un lucru este parohia de sat, care este un sistem închis, şi cu totul altceva este parohia de oraş. Îmi amintesc de faptul că, în Bistriţa, imediat după Revoluţie, la o populaţie de peste 80,000 de locuitori, erau disponibile 4 biserici ortodoxe, în care slujeau, probabil, 10 preoţi (nu trebuie să mire faptul că, pe acest fond, în oraş au proliferat cultele religioase neoprotestante).
Bineînţeles că lucrurile s-au schimbat de-a lungul a 20 de ani, dar mă întreb dacă este suficient. Cât de bine se poate ocupa un preot de sufletele a peste 1,000 de oameni, în cadru urban, în condiţiile în care numărul de relaţii personale directe pe care cineva le poate avea este de 200? Sau omul are nevoie de Dumnezeu numai la momentele cruciale din viaţă - la botez, la nuntă - şi eventual o dată pe an, de Paşte (ceea ce trimite oarecum la exemplele date la începutul postării)? Dacă nu, atunci întrebarea de mai sus trebuie pusă.
În fine, dacă - ducând întrebarea mea la absurd - am ajunge să avem în mediul urban un raport credincioşi-preoţi inferior celui de, să spunem, 500:1, se pune automat problema dublei specializări a personalului clerical de mir pentru mediul urban, ceea ce implică schimbări fundamentale ale educaţiei teologice, dar şi ale modului în care este perceput preotul în societate. Plus că nu ştiu dacă, de exemplu, clerul superior ar fi de acord cu dubla specializare a clerului inferior, şi nici dacă de fapt clerul inferior însuşi ar accepta o astfel de idee. O schimbare de genul dublei specializări ar face, în primă instanţă, ca numărul vocaţiilor să scadă. Dar ar avea avantajul că le-ar menţine pe termen mediu şi lung.
Aştept puncte de vedere.
