week’toriAl.06 despre situaţia Ortodoxiei în Basarabia

Joia trecută a avut loc o întâlnire, la mănăstirea Trojan, situată la 180 de kilometri de Sofia, între reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române şi cei ai Bisericii Ortodoxe Ruse, privind situaţia din Basarabia.

Să nu ne inchipuim că a fost o întâlnire protocolară şi că spiritul de dialog a dominat. Un dialog substanţial nu era posibil. Dar să luăm discuţia de la început.

Canonul 34 apostolic spune aşa (excerpt): Se cade ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept căpetenie şi nimic mai de seamă să nu facă fără încuviinţarea acestuia; şi fiecare să facă numai acelea care privesc parohia (eparhia) sa şi satele de sub stăpânirea ei [...]. Canonul următor, 35, spune că (excerpt): Episcopul să nu îndrăznească să facă hirotoniri în afara eparhiei sale, în cetăţile şi în satele care nu-i sunt supuse lui [...]. Precizez că aceste canoane apostolice constituie fondul juridic de bază al Bisericii Ortodoxe.

Canonul 34 afirmă, pe scurt, principiul etnic al autocefaliei (independenţei) unei structuri eclesiastice. Se mai afirmă tot aici principiul ierarhiei, al sinodalităţii şi principiul autonomiei eparhiale. Practic, acest canon recunoaşte unei naţiuni dreptul de a avea o structură eclesiastică proprie, independentă de alte structuri eclesiastice. Canonul 35 arată că niciun ierarh nu are dreptul de a se amesteca în problemele altei eparhii.

Despre naţiunea care locuieşte Basarabia nu sunt prea multe de zis. Eu cred, ca şi restul românilor, că e română, guvernul de acolo o numeşte "moldovenească", dar nimeni nu afirmă că ar fi rusă. Orice legătură a Basarabiei cu Biserica Ortodoxă Rusă nu are nimic de a face cu principiul etnic. Iar din punct de vedere eclesiastic, Basarabia a fost parte a Mitropoliei Moldovei, după înfiinţarea acesteia în 1401. Biserica Ortodoxă Rusă nu avea ce să caute în Basarabia pe atunci, deoarece Rusia se afla sub stăpânire mongolă.

Dealtfel, Biserica Ortodoxă Rusă a înglobat aceste eparhii în 1812, în urma războiului ruso-turc, câştigat de Imperiul Ţarist şi încheiat cu pacea de la Bucureşti, semnată la hanul lui Manuc. Dar înglobarea Basarabiei în Imperiul Ţarist nu a ţinut cont de faptul că Basarabia era teritoriu românesc, şi nu turcesc (cazul Bulgariei, de exemplu), iar Rusia nu avea dreptul formal de a îngloba acest teritoriu. Mai adaug faptul că Rusia se declarase protectoare a tuturor ortodocşilor din Imperiul Otoman, ceea ce, exclusiv în viziunea sa, îi conferea legitimitatea de a îngloba toate teritoriile locuite de credincioşi ortodocşi - inclusiv capitala Imperiului Otoman, Istanbul.

Situaţia strict eclesiastică era următoarea: în 1812 Biserica Ortodoxă Rusă era, în lipsa unei Patriarhii Ecumenice puternice (doar Constantinopolul era sub stăpânire turcească, iar Patriarhul ecumenic era la mâna sultanului), extrem de dependentă de ţarul rus. Patriarhie din 1589 (în urma unei poveşti destul de interesante legate de Ivan IV cel Groaznic şi de Patriarhul Ecumenic adus la Moskva, ţinut captiv atât timp cât a fost necesar pentru a fi "convins" să ridice Biserica Ortodoxă Rusă la rangul de Patriarhie), Biserica Ortodoxă Rusă nu avea un Patriarh din 1721.

De facto, din 1700. Petru cel Mare reorganizase atunci Biserica Ortodoxă Rusă pe model luteran, înlocuind forma de conducere patriarhală cu un Sinod (colegiu) controlat de un funcţionar laic (Ober-Prokuror-ul), consilier al ţarului. Mai fac şi observaţia - tangenţială - că instituţia Ober-Prokuror-ului încă dăinuie la Moskva, cel puţin ca formă mentală (actualul Patriarh rus, Alexey Rediger, este de naţionalitate estonă şi fost agent KGB).

Cu alte cuvinte, era absolut logic (deşi necanonic, conform canonului apostolic 35) ca un teritoriu locuit de ortodocşi, înglobat în 1812 în Imperiul Ţarist, să intre sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse. Bineînţeles că, în acest context, pentru ierarhii ruşi şi cei aserviţi lor, istoria Basarabiei începe după anul 1812. În fond, el arată că, pentru aceşti ierarhi ruşi, dispoziţiile ţarului sunt mai importante decât canoanele apostolice.

Ghici cum au motivat joi reprezentanţii Patriarhiei Moscovei drepturile acesteia asupra Basarabiei? Citez după NewsIn: Patriarhia Moscovei a arătat toate documentele istorice care confirmă că nici în secolul al XIX-lea, când teritoriul Moldovei intra în componenţa Bisericii Ortodoxe Ruse, nici după cel de-al Doilea Război Mondial, Biserica Română nu a pretins că teritoriul moldovenesc ar intra în spaţiul ei canonic. Mă întreb: de vreme ce Basarabia fusese parte a vechii Mitropolii a Moldovei, cu sedii succesive la Suceava şi Iaşi, începând cu 1401, era nevoie ca Biserica Ortodoxă Română să pretindă recunoaşterea unui adevăr evident?

În 1944 se repetă episodul din 1812, fără ca în 1990 să se repete evenimentele din 1918. Patriarhia Rusă nu mai vrea să plece din Basarabia. Totuşi, în 1992 (pe fondul dispariţiei URSS) este reactivată Mitropolia Basarabiei, de către Patriarhul Teoctist. Autorităţile comuniste de la Chişinău o recunosc în 2002, forţate de decizia Curţii Europene pentru Drepturile Omului, iar în 2006 Mitropolia Basarabiei este recunoscută juridic ca succesoare a vechii Mitropolii a Basarabiei, în acelaşi context. Este evident faptul că autorităţile comuniste au mizat pe faptul că aceste dispoziţii legale nu vor fi aplicate de către Biserica Ortodoxă Română.

Pe de altă parte, statutul de succesor al vechii Mitropolii a Basarabiei permite şi întreprinderea de demersuri pentru recuperarea patrimoniului acesteia, iar acest subiect chiar că agită spiritele la Chişinău, pentru că acest patrimoniu - atât cât mai e - ar face ca Mitropolia Basarabiei (şi implicit Biserica Ortodoxă Română) să devină cel mai puternic actor nonguvernamental din Basarabia. În acelaşi timp, Mitropolia Moldovei ar trebui să retrocedeze sute de lăcaşe de cult şi alte posesiuni. Cu alte cuvinte, aplicarea până la capăt a deciziei CEDO din 2002 ar schimba esenţial raportul eclesiastic din Basarabia, în favoarea Bisericii Ortodoxe Române.

Or, iată că în octombrie 2007 Biserica Ortodoxă Română reactivează eparhiile din Basarabia. Aşa că Patriarhia Moscovei, cu toate instituţiile eclesiastice care îi sunt subordonate (Bisericile din fostul spaţiu sovietic, Biserica Ortodoxă din Polonia, cea din Finlanda), încearcă să facă cât mai mult zgomot, acuzând Biserica Ortodoxă Română de încălcarea canonului 35, evitând totodată o discuţie cu canoanele în faţă. Deoarece este clar faptul că prima încălcare a acestui canon, în cazul Basarabiei, a avut loc în 1812.

Şi revin la ziua de joi şi la întâlnirea "prietenească" de la mănăstirea Trojan. Mergând pe site-ul Patriarhiei Române puteţi constata care a fost atitudinea Bisericii Ortodoxe Române faţă de această întâlnire. Iat-o pe cea a Bisericii Ortodoxe Ruse:

(episcopul Mark) Dacă pe timpul precedentului Patriarh român se făceau unele încercări de construire a unor relaţii diplomatice, frăţeşti, în prezent, toate barierele au fost eliminate. Din păcate, Biserica Ortodoxă Română s-a încurcat în această aventură naţionalistă, s-a lăsat influenţată de forţe din afara Bisericii şi anticreştine [...].

Şi uite că ierarhul rus a scăpat fără să vrea adevărul pe gură: aventură naţionalistă? Păi cum naţionalistă? Doar moldovenii şi românii sunt, în viziunea sa, două popoare diferite! Sau treaba asta cu două popoare diferite e doar praf în ochi pentru cei slabi la minte..... ?

La modul concret, întâlnirea de joi a decurs cam aşa: Patriarhia Moscovei a încercat internaţionalizarea discuţiilor, prin participarea neanunţată a mitropolitului bulgar Gavriil Lovcianski. Apoi, ierarhii ruşi au cerut invalidarea deciziilor Sinodului de la Bucureşti, sau măcar înlocuirea episcopiilor cu forme asociative sau cu un exarhat. Ceea ce, evident, nu putea fi acceptat. Mai trebuie spus că masa din sala de întâlniri a trebuit să suporte mulţi pumni de ierarhi ruşi - şi hârţoage trântite gălăgios - cu scopul de a dramatiza...

Surpriza întâlnirii a venit în momentul în care reprezentanţii Patriarhiei Române au vorbit de autocefalia Mitropoliei Basarabiei - situaţie care ar corespunde cel mai bine realităţii statului independent şi suveran Republica Moldova, conform canonului apostolic 34 (deşi "neam" înseamnă mai degrabă "naţiune", nu neapărat "stat"). Punerea în practică a acestei decizii canonice ar schimba fundamental coordonatele acestei chestiuni, fără a constitui o atitudine "schimbătoare şi neclară", cum au afirmat reprezentanţii Patriarhiei Moscovei. Asta deoarece Patriarhia Moscovei nu ar accepta niciodată să acorde autocefalia Mitropoliei Moldovei, pe care o controlează în acest moment. Aşa se face că reprezentanţii Patriarhiei Moscovei nu au trecut de testul sincerităţii.

În concluzie, un lucru mi se pare clar: Patriarhia Română este decisă să meargă până la capăt în privinţa Basarabiei, indiferent de contextul politic, arătând aceeaşi determinare ca în 1992, fără a neglija dialogul cu Biserica Ortodoxă Rusă. Iar teama Patriarhiei Moscovei este generată de faptul că şi credincioşii ortodocşi români din Basarabia ştiu acum mult mai bine ce vor.

În fond, nu-i aşa, toate aceste lucruri pun în adevărata lumină chestiunea limbii şi a naţionalităţii "moldoveneşti", având un singur partener strategic privilegiat. Ştim foarte bine care.

week’toriAl.05 puţină politică

Astăzi vreau să scriu câte ceva despre politică. Politica românească a anului 2007, evident. Şi asta deoarece lucrurile au ajuns - din nou - prea departe.

Precizez de la bun început că ideologia mea politică este neoconservatorismul. Nu mă regăsesc în acest moment în ideologia niciunui partid, nu am afinităţi cu o anumită personalitate a scenei noastre politice. Am optat dintotdeauna pentru echitate (în detrimentul egalitarismului care standardizează şi depersonalizează), pentru însuşirea tradiţiei şi adaptarea ei permanentă la modernitate, pentru asumarea credinţei religioase la nivel individual (în detrimentul unui laicism care tinde spre ateism), pentru stat minimal, elite, diversitate şi respectul principial faţă de valorile naţionale, pentru o cât mai bună dinamică economică şi pentru o cât mai profundă integrare europeană a ţării mele. Am fost membru al UFD, până în momentul absorbţiei acestui partid de către PNL, când am refuzat funcţia oferită şi mi-am dat demisia.

Scriu atât de multe despre acest lucru deoarece mă minunează multitudinea de gafe pe care PNL actual, incluzându-i pe Adrian Iorgulescu şi Varujan Vosganian - foşti preşedinţi ai UFD - le comite fără să roşească. Cu neruşinare şi tupeu. Cu o energie şi o îndrăzneală demne de cauze (mult) mai bune. Dau câteva exemple:

1. În primul rând, scindarea coaliţiei DA şi încercarea de demitere a preşedintelui. Traian Băsescu nu este nici pe departe un model de a face politică, însă a făcut alegeri bune. Justiţie independentă, relaţii privilegiate cu Statele Unite, o relaţie mult mai directă cu românii din Basarabia, opţiune europeană fermă, demnitate în relaţia cu Rusia. Cel puţin până acum. Plus faptul, extrem de important, că a dus PD în PPE. Ceea ce înseamnă că cel mai important partid din România (în perspectivă) este membru cu drepturi depline al celui mai important partid european. Nu sunt neapărat ideile lui Traian Băsescu, dar el le-a aplicat.

Şi ce vedem la începutul lui 2007? Pe premierul Călin Popescu Tăriceanu încercând să îl demită pe preşedinte, după ieşirea PD de la guvernare. Vedem PNL aliindu-se cu PSD. Vedem un Parlament care încearcă să invalideze votul oamenilor, vot exprimat democratic la alegerile generale. Tradus în fapt, acest lucru înseamnă că PNL nu mai funcţionează conform regulilor democratice, ci conform unor interese de grup. Într-un singur cuvânt, dictatură.

2. Miniştrii PNL au o prestaţie oribilă, în condiţiile în care nu există nici măcar un ministru care să se evidenţieze prin rezultate pozitive. Cazurile (cele mai) flagrante încep cu Decebal Traian Remeş, continuă cu Adrian Cioroianu şi se încheie cu Tudor Chiuariu.

a. Decebal Traian Remeş este omul care m-a făcut pentru prima dată să mă simt jenat că sunt ardelean. Dacă aş putea, i-aş retrage această calitate. Din păcate nu se poate. Episodul cu caltaboşii este înfiorător: un ministru al unui stat EU poate fi cumpărat cu un viţel ..... Este penibil şi felul în care PNL încearcă să îl salveze. No further comment.

b. Adrian Cioroianu este unul din semnele că PNL citeşte cu sârg din literatura legionară. Credeam că purificarea etnică este un instrument de tip eminamente fascist, ca să constat că un ministru român de externe din 2007 are altă părere. Enunţul domniei sale, care include referiri la ţigani şi la deşerturile egiptene, mă face să râd, pe de o parte. Deoarece rezonanţa numelui actualului ministru de externe mă face să mă gândesc dacă, enunţând această frază, domnia sa nu avea cumva în vedere un auto-exil în vecinătatea piramidelor.

Pe de altă parte, la modul serios, fraza în cauză îi face pe absolut toţi ţiganii români cetăţeni de rangul doi. Desigur, nu îi putem compara pe ţigani cu nemţii, însă ţin să îi reamintesc celebrului nostru yes man că lipsa lor de integrare în societate este dovada incapacităţii guvernelor noastre; în acelaşi timp, domnia sa îi reprezintă şi pe cetăţenii români de etnie romă şi este plătit din impozitele pe care şi aceşti cetăţeni le varsă la bugetul de stat.

Dacă măcar domnul Cioroianu ar avea vreo viziune asupra politicii noastre externe, încât să justifice în vreun fel funcţia pe care o ocupă... Nu este cazul. În acest moment, politica externă a României - în viziunea PNL - arată cam aşa: nici cu Statele Unite (mulţumim, Bogdan Olteanu, pentru clarificare), nici cu EU. În schimb, relaţii "pragmatice" cu Rusia şi, mai interesant, cu puterea comunistă de la Chişinău.

Acest ultim aspect merită să fie detaliat. Economic vorbind, pe termen scurt, pragmatismul cerut de partidul lui Călin Popescu Tăriceanu în relaţia cu Chişinăul actual ar putea aduce mai multe beneficii unor grupuri de interese din România decât poziţia intransigentă a preşedintelui român (a cărui poziţie vis-a-vis de guvernarea de la Chişinău este vajnic criticată de liberali, pe un ton care aduce a copy-paste din Vladimir Voronin). Însă acest lucru arată că PNL-ului nu îi pasă, de fapt, de atacurile guvernării românofobe de la Chişinău asupra identităţii româneşti. Şi atunci, mă întreb, de ce PNL îşi mai atribuie epitetul de partid "Naţional"? Nu uit nici faptul că Leonard Orban, comisar european pentru multilingvism din partea PNL, a acceptat iniţial noţiunea de "limbă moldovenească".

c. Tudor Chiuariu este un model de "cum să nu faci justiţie". Ca şi în cazul ministrului de externe, diferenţa faţă de predecesorul deţinător al portofoliului sare în ochi. Domnia sa ridică glasul la organismele europene, cu aprobare de la partid, pe un ton arogant, nespecific unui profesionist al politicii, în timp ce bruma de justiţie adusă de ministeriatul Monicăi Macovei (ministeriat întrerupt de premier) îşi dă obştescul sfârşit. Nu avem corupţie (cu excepţia democraţilor), nu avem grupuri de interese (cu excepţia democraţilor), totul e minunat (cu excepţia democraţilor), nu-i aşa? Ne întoarcem în timpurile bune ale guvernării PSD.

Pe scurt, se pare că avem un guvern liberal antieuropean, antiamerican, pro-rus, pro-moldovean (???!??), populist (cresc pensiile şi salariile, dar în mod artificial) şi vag naţionalist, pentru că apărător al interesului naţional nu mi se pare a fi, în niciun caz.

Toate semnele din ultimul timp mă fac să cred că PNL încearcă să câştige electorat de la PSD şi de la partidele extremiste. Nu îmi rămâne decât să le doresc epigonilor liberali, ale căror gafe trebuie să le suport zilnic, să ia cât mai repede urma PNŢCD. Aşa că mâine mă duc să votez.

week’toriAl.04 ce înseamnă să fii bogat

Nu am fost niciodată adeptul austerităţii de dragul austerităţii. A fi zgârcit mi se pare o crimă împotriva condiţiei umane, deoarece degradează fiinţa omului.

Însă vreau să mă gândesc acum la o situaţie diferită. Ce înseamnă de fapt să fii bogat? Precizez că nu mă refer la bogăţia spirituală, ci strict la modul în care gestionezi resursele materiale pe care le ai. Reflexele educaţiei primite te determină în general să crezi că bogat este cel care câştigă mai mult. Poate că aşa ar fi, dacă fiecare ar şi consuma la fel de mult. Dar nu este cazul.

Ni se aduc în permanenţă exemple de persoane care dezvoltă un cult al luxului. Sunt din belşug, le putem găsi practic oricând pe ecranul TV sau pe paginile de ziar. Avem acolo starlete care nu ar putea iubi "sărăcani", oameni de media care colecţionează sute de perechi de pantofi sau alte personaje cu mare acoperire media care mor de ciudă dacă trece o zi în care ei să nu reuşească să epateze cu luxul lor orbitor. În treacăt fie spus, cultul pentru lux este un indiciu destul de obiectiv al mediocrităţii personale.

Ni se impune să gândim că, cu cât consumi mai mult, cu atât eşti mai bogat. Acest lucru este justificat prin ideea că trăim într-o societate de consum, care îşi găseşte sensul suprem în consum de bunuri materiale. Adevărul este însă pe dos: eşti cu atât mai bogat cu cât consumi mai puţin. În plus, eşti cu atât mai bogat cu cât eşti mai capabil ca, din resurse foarte puţine, să produci aproape tot ceea ce îţi este necesar, aşa cum îmi spunea nu cu mult timp în urmă unul din oamenii pentru care nutresc o sinceră admiraţie.

Desigur, eu personal nu mă găsesc în această situaţie. Nu mă pot descurca, nu cred că mă pot descurca, fără o serie de facilităţi generate de modul de viaţă urban, de exemplu. Însă acest lucru mi se pare potenţial periculos. Pentru că, astfel, sunt dependent - şi implicit mai sărac. Paradoxal, sentimentul acesta de dependenţă îmi e relativ nou. Vreau să scap de el cât mai repede, pentru că e un sentiment insuportabil.

Încerc să sintetizez: luxul, consumul disproporţionat şi diferitele forme de dependenţă sunt indicatori ai sărăciei. Această idee nu propovăduieşte un ideal autarhic, însă nu exclude posibilitatea ca, la nevoie, să devenim capabili să ne descurcăm prin noi înşine.

În esenţă, a fi bogat înseamnă a avea ceea ce îţi este necesar şi a-ţi asigura permanenţa acestei stări. Tot ceea ce este mai mult sau mai puţin decât atât este periculos - ambele situaţii degradează omul la fel de mult; ochii sclipind de lăcomie pe care îi văd din când în când, în jur, constituie unul din tablourile care mă determină să mă jenez din cauza condiţiei mele umane.

week’toriAl.03 avem nevoie de un viitor

Încotro mergem? Avem vreun proiect durabil de viitor?

Îndrăznesc să spun că la 1 ianuarie 2007 am încheiat un parcurs. România a devenit membră a EU, după ce cu câţiva ani înainte devenise membră a NATO. Aceste lucruri sunt menite să ne garanteze securitatea şi să ne aducă în cele din urmă şi prosperitatea, însă ele mai înseamnă ceva: toate proiectele mari pe care noi le aveam în gând în 1989 au fost epuizate. Ori, identitatea noastră comună de români se construieşte în jurul acestor mari proiecte, reuşite sau nereuşite.

Cred că în perioada care urmează trebuie să consolidăm ceea ce am dobândit până acum şi să ne propunem mai mult. Cu toate tarele sistemului nostru politic, sunt de părere că trebuie să consolidăm democraţia ţării noastre, dar şi puterea ei economică. Tradus în fapt, înseamnă că fiecare dintre noi poate încerca să devină independent în gândire, să nu aştepte ajutor de la instanţe superioare, şi pe de altă parte că fiecare dintre noi trebuie să fie dispus să muncească pentru sine.

Aceste lucruri nu ţin de politicieni sau de contexte politice. Politicienii ar putea să se gândească în schimb, şi asta la modul foarte serios, dacă România vrea sau nu să fie un stat de nucleu al EU.

Şi cred că avem mare nevoie de un proiect care să îi ţină laolaltă pe românii de pretutindeni: emigranţii şi descendenţii lor în Europa Occidentală, America şi Australia, românii din Europa Centrală şi din Balcani, în fine românii din fostul spaţiu sovietic. Mai importantă decât unirea unor teritorii este unirea din suflete. Ori, din păcate, această unire din suflete ne lipseşte aproape cu desăvârşire, şi singurii vinovaţi suntem noi.

Cu alte cuvinte, militez pentru înfiinţarea unui minister al românilor de pretutindeni, a cărui activitate să fie completată de o reţea mondială de centre culturale destinate românilor din afara teritoriului României, subordonate Institutului Cultural Român. Din acest punct de vedere fac observaţia că o astfel de reţea, dar o reţea cu specificitate aparte, există deja: este vorba de eparhiile din străinătate ale Bisericii Ortodoxe Române.

Ne aşteaptă un viitor în care lucrurile vor avea loc foarte repede, un viitor în care e posibil ca nu totul să meargă din ce în ce mai bine. Dacă acest viitor ne va prinde nepregătiţi, crispaţi sau exaltaţi, e posibil să nu ajungem nicăieri.

cinematographeum01. stranum53, producător de film

Sunt un mare consumator de filme. Este desigur o afirmaţie comună multora. Nici faptul că am o colecţie destul de importantă de filme nu este ceva nemaipomenit. Însă am avut, de curând, o ocazie absolut fantastică: am fost, vara aceasta, producătorul unui film.

Cinematografia a devenit un domeniu de interes pentru mine în adolescenţă. Practic, cum nu aveam televizor în timpul liceului, la bunica, unde stăteam, şi cum din 1998 am renunţat pentru totdeauna la televizor (una din cele mai bune decizii din viaţa mea), am deprins obiceiul de a merge la cinema. În general, o dată sau de două ori pe săptămână, paralel cu mersul la operă sau, mai rar, la concertele de la Filarmonică.

A urmat lentul proces de selecţie. În fond, dacă vrei să rămâi cu ceva din ceea ce ai făcut, îţi notezi observaţii. Îţi place mai mult imaginea de aici, mişcarea de cameră de acolo, sunetul de dincolo, jocul actorilor tot de dincolo şi aşa mai departe. Aşa că, după aceşti ani, multe filme pe care le-am văzut nu îmi mai spun nimic, în timp ce unele îmi ajung şi acum la suflet.

După ce începi să ai şi tu o parere, vine momentul în care încerci să ai o abordare generală asupra domeniului. Citeşti cărţi de specialitate, vizitezi site-uri de specialitate şi descoperi că poţi vedea de la cap la coadă filme vechi sau filme de artă, ba mai mult, descoperi că aceste filme îţi şi transmit un mesaj foarte bine conturat.

Însă nu îţi poţi face iluzii: chiar dacă ai propria cameră de filmat, nu vei fi niciodată mai mult decât un amator. Nu vei fi niciodată un profesionist, este virtual imposibil să participi vreodată la un festival de film, este virtual imposibil să câştigi Palme d'Or. Iar în România anului 2007, cu atât mai puţin. Succesele recente ale cinematografiei noastre (profesioniste), obţinute împotriva orientării instituţiilor de profil din ţară, cum ar fi CNC sau MC, sunt din punctul meu de vedere excepţia (fericită) care confirmă regula. Ideea mea de fond este că, în România de azi, e virtual imposibil să devii un cineast profesionist. E premiza de modestie de la care trebuie să pleci întotdeauna şi de care nu trebuie să te desparţi niciodată.

Şi totuşi, compania la care lucrez a lansat în vara aceasta o provocare pentru angajaţi (care sunt în cea mai mare parte studenţi): să facem un filmuleţ de 7 minute, inspirat dintr-un film celebru. Evident, apel pe bază de voluntariat.

Aşa că voluntarii apar, se încheagă echipa şi se împart primele responsabilităţi. Eu - responsabil cu soundtrack-ul. Şi începe discuţia asupra scenariului.

Câteva săptămâni mai târziu, producătorul dispare. Nu mai apare, pur şi simplu, la lucru, şi după ceva timp compania primeşte demisia lui, scrisă de mână ... Iar eu sunt numit noul producător. Şi începe haosul. Pentru că totul trebuie luat de la început.

Descopăr dintr-o dată că echipa este foarte fluidă, că scenariul este praf şi trebuie refăcut. Că oamenii nu vin la şedinţe, şi trebuie să alerg după fiecare. Activitatea mea obişnuită în cadrul firmei este dată cu totul peste cap, iar acasă nu mai reuşesc să mă gândesc la nimic altceva.

Activitatea merge greu, foarte greu, scenariul e în continuare prost, încep repetiţiile. Filmarea este întârziată, din varii motive, de mai multe ori. La repetiţia generală trebuie sa iau locul regizorului, care e plecat în vacanţă, şi să înlocuiesc peste noapte pe cameraman şi pe una din actriţele principale, care îmi spusese cu o zi înainte că nu poate veni.....

Şi dintr-o dată, minune! Lucrurile încep să se lege. În săptămâna dinaintea filmărilor echipa se adună, scenariul începe să capete coerenţă şi viaţă, avem echipamentele necesare pentru filmări, repetiţiile curg. Ne lipsesc totuşi, în continuare, multe lucruri.

Filmările au loc într-o sâmbătă. Încep la 8 dimineaţa şi se termină a doua zi, la ora 2.30 am. Este consemnată o altă minune: dacă filmările s-au urnit greu şi au durat mult mai mult decât credeam, dacă au fost şi probleme de natură organizatorică pe care nu le prevedeam nici în ruptul capului, rezultatul este cu mult peste aşteptările noastre. Oamenii trec peste oboseală şi îşi ţin nervii sub control de o manieră absolut admirabilă, iar treaba odată începută şi ritmul de lucru stabilit nu se mai face nici o pauză până la sfârşit. Eu alerg prin supermarketuri şi imi aduc echipamentele de acasă, am grijă ca ritmul de lucru să nu scadă, mă ocup de catering şi de celelalte "mici" detalii, cum ar fi boomul. De pe la miezul nopţii sunt stors ca o lămâie.

Postproducţia este ca un fel de concluzie. Acolo vedem, dintr-o dată, mult mai obiectiv, ce a fost bine şi ce a fost mai puţin bine, vedem că trebuie să sacrificăm câteva minute de material filmat, şi e dureros, e ca şi cum ai tăia în carne vie, reconsiderăm soundtrack-ul, vedem cât de important este rolul naratorului (personaj propus de mine) atunci când trebuie să spui o poveste în 7 minute, vedem şi cum totul devine mult mai coerent...

Nu voi fi niciodată mai mult de un simplu amator. Despre implicarea mea ca producător, pot spune că: este o activitate extrem de complexă, pentru care trebuie să fii foarte bine pregătit, şi care are propria individualitate. Trebuie să ţii in permanenţă contactul cu toată lumea, trebuie să fii la curent cu toate detaliile care privesc filmul, trebuie să fii în stare să intervii oriunde, pentru a duce filmul la bun sfârşit. Filmul creşte sub ochii tăi. Colaborarea producător-regizor este esenţială pentru reuşita filmului. Dacă ceva nu merge sau merge prost, oalele se sparg în capul tău. A fi producător de film, fie şi unul de scurtmetraj, e o experienţă absolut unică. Şi extenuantă.

Pentru cei care vor să înţeleagă de ce s-au întâmplat toate aceste lucruri nu am decât recomandarea de a vizita pagina de mai jos:

http://www.teachersfilmfestival.ro/

peregrinatio01. am fost la Belgrad

Nu e un lucru pe care visezi să îl faci. De fapt, nu e nici măcar un lucru pe care să îl doreşti chiar-chiar atât de mult. Însă - spun asta din experienţă - o plimbare până la Beograd e ca un duş rece. Din mai multe puncte de vedere.

Când eram mic copil, auzeam adeseori vorbindu-se despre Yugoslavia. Mai apoi, imediat după Revoluţie, îi vedeam pe părinţii mei întorcându-se de acolo cu primul nostru televizor color (un Telefunken nemţesc), şi cu multe sute de mărci... Iar după a venit războiul acela fratricid, nepermis de lung şi incredibil de crud. Aş spune, după ce am fost acolo, că războiul nu s-a încheiat. El încă mai bântuie prin sufletele oamenilor.

Prima dată am călcat pe fost pământ iugoslav în 2002. Ljubljana, Maribor, Nova Gorica şi nu numai. Oraşe frumoase, curate, desigur cu blocuri din timpurile lui Tito (însă care, spre deosebire de alte părţi, chiar au un aspect). Dar Slovenija nu se compară cu nici o altă ţară fost comunistă. Nu e cu nimic mai prejos de zonele italiene sau austriece din vecinătate, iar cele mai bune autostrăzi pe care le-am văzut tot pe acolo sunt. A doua vizită, în 2005, mi-a întărit aceste convingeri.

Iată însă că, în 2006, în ziua susţinerii disertaţiei, la îndemnul profesorului meu elveţian, mă urc în trenul de Beograd, pentru a reprezenta Catedra la o conferinţă internaţională din Vojvodina. Nu are sens să vorbesc despre ce înseamnă să obţii o viză pentru Yugoslavia (Federaţia încă mai exista pe atunci, încorporând Serbia şi Muntenegru), sau despre cât de jalnic arată trenul sârbesc care deserveşte ruta Beograd-Bucureşti şi retur.

A propos, ştiaţi că nu există avion direct către Beograd, din Bucureşti? Şi că nu există ţară pe lumea asta în care să fii facturat mai mult pentru o convorbire în roaming, din România, decât Serbia (2,80 dolari/minut, fără TVA)?

Drumul cu trenul durează mult. Pleci noaptea din Bucureşti, treci prin Craiova, apoi prin Timişoara, pentru ca dimineaţa următoare, pe la ora 7, să treci de vamă ....

Ajung în cele din urmă în Beograd, pe la zece, după o noapte de discuţii cu un medic albanez kosovar, care îmi explică de ce nu vrea unirea cu Albania pe care o tot cer separatiştii din Pristina, ci un Kosovo independent. Gara de acolo e atât de groaznică încât mi se face dor instant de Gara de Nord din Bucureşti. Îmi place, în schimb, că societatea lor naţională de căi ferate foloseşte locomotive româneşti.

Oraşul e foarte întins, are o geografie mult mai plăcută decât Bucureştiul şi este totuşi mai curat. Surpriză: este mai sărac. Oamenii au mai puţini bani. Ceea ce contrazice flagrant ce ştiai tu, copil român, despre Yugoslavia. E adevărat că şi preţurile sunt mai mici.

Sistemul de transport public de acolo e în colaps. În autogara din Beograd, autobuzul menit să mă ducă la Novi Sad nu apare deloc. Nici măcar cu întârziere; deloc, asta deşi am luat deja bilet. O oră mai târziu, în autobuzul următor, mi se cere să plătesc şi pentru geanta din cală, deşi asta era inclus în bilet. Şi (aproape) nimeni cu care să te poţi înţelege în engleză, franceză sau italiană. Limbajul semnelor e la putere.

Ce poţi vedea călătorind prin Serbia? Păi, în general drumuri mai proaste, maşini mai proaste (observaţie: multe Loganuri), oameni mai neîngrijiţi. Închidere faţă de exterior, manifestată printr-un naţionalism teribil, o economie destul de vraişte şi multă, multă tristeţe în cei din jur, o tristeţe sfâşietoare.

Subiectul preferat de discuţie al gazdelor noastre este şi acum constituit de bombardamentele NATO din 1999. Dovada lor vie încă mai persistă: urmele vechiului pod de pe Dunăre, din Novi Sad, turnul de televiziune de acolo, sau sediul unui minister din Beograd păzit şi acum de militari nu îi ajută pe oameni să uite. A discuta despre Slobodan Milosevic este un risc, la fel cum faptul de a încerca să vorbeşti despre conaţionalii tăi din Serbia, care nu sunt consideraţi români de către autorităţi, ci vlahi (cu excepţia celor din Vojvodina, ceea ce nu înseamnă de fapt nimic), nu te poate face să le pari un om prea simpatic. E adevărat, pe de altă parte, că nici autorităţile noastre nu ţin cu dinţii de acest subiect. Din păcate. E la fel de imposibil să discuţi despre cauzele secesiunii de la începutul anilor '90, cauzate de deciziile politice ale aceluiaşi Milosevic.

Cu toată tristeţea pe care o inspiră, Serbia este o ţară neasemuit de frumoasă. Dincolo de Beograd şi Novi Sad, mi-a rămas în suflet mănăstirea Krushe Dol (care are o legătură puternică cu dezvoltarea culturii eclesiastice medievale de la noi - Tismana) şi, mai ales, mi-au rămas în suflet câmpiile verzi ale Serbiei. Aproape la fel de frumoase ca ale noastre (admit că pot fi subiectiv).

M-am întors de acolo întristat de starea prezentă de lucruri şi de dezorientarea din sufletele oamenilor. Noi am trecut printr-o Revoluţie sângeroasă (deturnată apoi într-o banală lovitură de stat); în schimb Yugoslavia a trecut printr-un război care a durat veşnicii. Să-I mulţumim lui Dumnezeu că nu am ajuns în situaţia asta.

Termin articolul cu un îndemn: când puteţi, mergeţi la Beograd. E lângă noi. Merită: vă veţi întoarce de acolo mai împăcaţi cu voi înşivă. Şi veţi condamna mult mai greu România.

PS: Pozele prezintă efectele bombardamentelor NATO din 1999 (fostul sediu al ministerului comunicaţiilor din Beograd şi fostul turn al televiziunii iugoslave de lângă Novi Sad). Mi se par o imagine fidelă a sufletelor oamenilor pe care i-am văzut.

Update 20101227: datorită modificărilor aspectului blogului, galeria foto a fost lărgită.