melum03. muzică pentru un om supărat

Astăzi a fost o zi oarecum mai deosebită. Şi asta pentru că, în mod neprevăzut, viaţa mea a luat (din nou) o altă înfăţişare. Dar poate e mai bine aşa.

Urmează o perioadă în care (sper) mă voi regăsi şi voi aduna motivaţia necesară pentru a merge mai departe. O perioadă în care să reevaluez, să cântăresc din nou viziunea mea asupra lucrurilor, să recuperez back-log-ul adunat în ultimul timp în diversele capitole ale vieţii mele. Acest lucru ar trebui să se împace bine cu singurătatea, pentru o vreme.

În astfel de momente, mă închid în cameră şi ascult muzică. Iar azi ascult rock - prinde bine la atitudine. Fac asta fără a pretinde că aş cunoaşte bine acest curent muzical - de fapt, am început să ascult de curând (gen: de vreo doi ani) şi nu într-un mod organizat. Multe din aspectele sale mă pun, dealtfel, în gardă (de exemplu, faptul că pentru mulţi fani rock-ul devine o instanţă totalizantă, o realitate ultimă şi, în cele din urmă, o religie care filtrează tot ceea ce se întâmplă cu cel care i se oferă drept purtător).

Atunci când am împlinit 8 ani, în 1988, am primit cadou de la părinţi un disc vinyl, pe care îl am şi acum. Primul meu disc. Era o trupă necunoscută din RFG (despre care nici acum nu ştiu nimic, cu excepţia numelui), pentru că era probabil o trupă de mâna a şaptea care îşi făcea veacul prin vreun garaj. Dar piesele erau OK. Iar atitudinea era non-conformistă. O alegere pe care am apreciat-o şi atunci, o apreciez şi acum - conformismul e un virus care distruge, tot aşa cum, pe de altă parte, starea de anarhie este, la rându-i, distrugătoare (atât conformismul docil cât şi anarhismul anulează persoana).

Iar numele sunt următoarele: a'ha (Manhattan skyline), black (everything's coming up roses), direcţia 5 (superstar), evanescence, firma (nimeni), linkin park, Morrisey, muse (time is running out & map of the problematique), praf în ochi (în mintea mea & în umbra ta), Shakespear's sister (stay), trupa veche (deci 20), whitesnake (is this love), the Cocteau twins.

Dintre piesele cu adevărat dure, am reţinut after forever (emphasis), crematory (take & the fallen & unspoken), lacuna coil (senzafine), masterplan (dark for the dying), nightwish (deep silent complete), stratovarius (I walk to my own song - trebuie să spun că această piesă pare a transmite cel mai bine atitudinea pe care genul este menit să o sugereze) şi whitin temptation (a dangerous mind & stand my ground). Iar din cele cuminţi: bonfire (rivers of glory), crematory (perils of the wind), (evident) evanescence (my immortal), freak chicken (breathe) sau transatlantic (bridge across forever).

Totuşi, o vorbă şi despre veterani. Repet, nu este vorba de o cercetare bazată pe norme, ci de ceea ce am reţinut din ce mi-a trecut prin faţă. Două nume: Dan Andrei Aldea şi Kate Bush - într-un cuvânt, art rock. Sfinx a fost o trupă cu adevărat nemaipomenită. Din cauza asta ascult cu multă plăcere languir me fais, şir de cocori, (în special) peste vârfuri, om bun, din nou acasă (Zalmoxe a fost un album grozav). Iar Kate Bush este autoarea unor albume precum lionheart, the kick inside sau never for ever, albume care spun ceva. Nu am în vedere creaţia ei de după 1980 (în 1982 Kate începe să folosească sintetizatoarele).

Aş spune ceva şi despre ceea ce mi-a plăcut cu adevărat mult din ce am ascultat recent. Este vorba de ultimul album alternosfera - visători cu plumb în ochi -produs în 2007.

Alternosfera este o trupă cunoscută la noi din 2004. Face parte din valul de trupe basarabene foarte bune care au inclus România în strategia lor de promovare, alături de zdob şi zdub, millenium, edict sau gândul mâţei. Dacă însă oraşul 511, un album notabil, aducea puţin prea mult zgomot - ceea ce dezechilibra oarecum ansamblul - visători cu plumb în ochi vine cu o reţetă aproape perfectă, în care elemente de alternativ şi industrial, un univers de nihilism postsovietic şi mult, mult lirism se îmbină pentru a genera poate cel mai reuşit material discografic de gen pe care l-am ascultat în 2007.

În încheiere, să nu uit, site-ul oficial al trupei este:
www.alternosfera.com

week’toriAl.14 un gând despre credinţa în Dumnezeu

Dacă există un domeniu în care să îmi doresc să am un cuvânt de spus, acesta este cel al credinţei în Dumnezeu.

Atunci când fac un lucru, de obicei aleg să fac un lucru pe care îl simt necesar şi pe care nu îl găsesc la îndemână. Blogul acesta, de exemplu, a apărut pentru că simt nevoia să exprim anumite lucruri pe care nu le văd exprimate în altă parte. Mare parte din studiile mele au fost ghidate de acelaşi principiu.

M-am întrebat, şi aceasta de mulţi ani, câtă lume crede cu adevărat în Dumnezeu. Nu într-un principiu supranatural, nu într-o forţă cu nuanţă panteistă, ci într-un Dumnezeu personal. Recensământul din 2002 vorbea de peste 99 % din români ca fiind credincioşi (iar 86 % se declarau creştini ortodocşi), dar în lumina evoluţiilor recente eu am mai degrabă impresia că, încă, în 2002, credinţa religioasă apărea ca fiind dezirabilă pentru cei 99 % din români care se declarau credincioşi. Nu şi practicată.

Trăim cu toţii într-o societate al cărei substrat spiritual profund, esenţial pentru supravieţuirea şi dezvoltarea noastră, este constituit din doctrina şi practica acelui creştinism care a ajuns la noi pe filieră orientală. Acest substrat nu este în permanenţă vizibil, dar, în mod normal, el ar trebui să se manifeste în momentele importante prin care trece societatea. Momente care, în ultimii 20 de ani, nu au lipsit. Însă, şi datorită tranziţiei prelungite pe care o traversăm, substratul nostru spiritual se alterează.

Mi-e teamă, sincer, să mă întreb dacă trăim încă într-o societate fundamental creştină. Multe date contrazic acest lucru. Avem sute de mii de avorturi în fiecare an. Avem angajatori care îi fură pe angajaţi şi o propensiune generalizată către furt, chiar dacă ea se manifestă în principal prin evitarea taxelor şi corupţia endemică. Avem un număr de sinucideri mai mare decât în orice perioadă a istoriei noastre, iar familia o duce greu - concubinajul devine o practică generalizată. Toate acestea, poate şi datorită faptului că mulţi dintre noi au înţeles libertatea recent şi greu câştigată ca o formă de anarhie nenorocită. Iar această atomizare a societăţii ne face pe toţi mai slabi.

Teza mea este că, atunci când crezi, accepţi faptul că eşti purtător al unei condiţii umane limitate (fără a deveni ipso facto un obscurantist). O credinţă echilibrată te îndeamnă să cunoşti cât mai mult şi să nu te auto-deifici niciodată. Ea îţi conferă premiza de modestie, esenţială supravieţuirii, pe care societatea postmodernă nu are mijloacele de a ţi-o impune. Ea îţi oferă şi o direcţie, pe care mulţi dintre noi o pierdem din vedere, pentru că nu o mai înţelegem - mântuirea.

Voiam să scriu azi şi câte ceva despre o carte pe care am citit-o zilele acestea, scrisă de un ateu britanic - se apropie predarea referatului. Las însă recenzia proiectată pentru postarea următoare.

Numai bine.

week’toriAl.13 de ce trebuie să cunoaştem Rusia (scurtă pledoarie împotriva ignoranţei reciproce)

Este mult mai uşor să duşmăneşti pe cineva care îţi este străin. Nu poţi fi prieten cu cineva pe care nu îl cunoşti.

Dacă în acest punct cunoaşterea României în Rusia este - sau barem pare a fi - inexistentă, nu la fel trebuie să stea lucrurile şi la noi. Spre deosebire de ruşi, noi chiar nu ne permitem acest lucru.

Mă declar favorabil cunoaşterii Rusiei de către români. Măcar pentru simplul motiv că, în acest fel, vom scăpa de iluzia de a fi atotştiutori în privinţa Rusiei şi vom înţelege că Rusia nu se reduce la armatele care ne-au cotropit ţara de atâtea ori sau la liderii politici ultranaţionalişti antiliberali. Merită să nu uităm că, deşi nu există cu necesitate o relaţie directă între aceste două lucruri, România a cunoscut momente istorice importante atunci când Rusia nu se afla în zodia cea mai fastă.

Merită să ştim de ce Rusia pune asemenea accent pe puterea politică şi economică, în detrimentul celei culturale, care nu îi lipseşte (cine nu a auzit de Lacul lebedelor sau de Război şi pace?), dar care e considerată, de către politicienii ruşi din ultimele sute de ani, inferioară culturilor occidentale şi drept având pe plan extern o pertinenţă mai scăzută decât limba armelor. Sau limba resurselor naturale. În orice caz, cultura rusă a fost, din păcate, folosită ca instrument primordial politic, atunci când nu a fost de-a dreptul ignorată.

Mi s-a părut întotdeauna interesant faptul că la baza identităţii politice ruse se află o dihotomie. Stat (fundamental) european şi cu o cultură de tip european, Rusia are o conducere de tip asiatic.

Atunci când spun cultură de tip european, nu am în vedere cultura rusă a secolelor XIX-XX, generată în fond de orientarea pro-occidentală a lui Petru I. Mă refer în schimb la cultura de tip bizantin, cultura Rusiei creştinate în anul 988 în urma botezului lui Vladimir. Iar atunci când spun conducere de tip asiatic mă refer la urmele niciodată şterse pe deplin ale stăpânirii mongole, care a durat din secolul XIII până în secolul XV, urme împletite cu mitologia celei de a treia Rome ca fundament ideologic al clasei politice ruse.

Ţin să precizez limitele pledoariei mele în favoarea cunoaşterii reciproce. Nu am fost, nu sunt şi nu voi fi niciodată rusofil. Nu cred că trebuie să ne întoarcem la începuturile anilor '50, la armate sovietice detaşate în România şi la sovrom-uri, sau la limba rusă ca primă limbă străină în şcoli. Dar cred că trebuie să avem, cel puţin, elite politice educate, capabile să comunice cu Moscova, să-i facă înţeles şi pe cât posibil acceptat punctul nostru de vedere asupra trecutului, a prezentului şi a viitorului. Până acum, cel mai greu în relaţiile reciproce a cântărit viziunea politică a lui Ion Iliescu, pe care nu vreau să o comentez, pentru că nici discursul de politică externă al actualului guvern liberal nu ne este mai favorabil. Aceste lucruri s-au întâmplat pentru că societatea civilă românească nu ştie ce standarde să pretindă elitelor în acest caz.

Partea cu adevărat "frumoasă" a acestei poveşti este faptul că integrarea europeană a României nu rezolvă acest subiect. Până când EU va adopta o politică comună faţă de administraţia de la Moscova, dacă acest lucru se va întâmpla vreodată, va trebui să ne descurcăm singuri.

Chiar dacă populaţia Rusiei este de 7 ori mai mare decât a României, chiar dacă Rusia joacă un cu totul alt rol decât România pe arena internaţională, relaţiile reciproce trebuie eliberate de clişeele din prezent şi bazate pe negociere, ceea ce presupune un minim respect. Avem puterea de a ne face respectaţi de către administraţia de la Moscova, dar pentru a ajunge acolo trebuie să cunoaştem, să ne facem şi noi cunoscuţi, să ne exprimăm cu claritate şi constanţă punctele noastre de vedere, să ne cunoaştem şi să ne apărăm interesele.

Toate acestea plecând de la zero, sau mai bine zis de la o situaţie în care ne desparte aproape totul: opţiunile strategice de viitor total opuse, trecutul generator de clişee adânc înrădăcinate, prezentul marcat de o completă lipsă de încredere. În fond, singura instituţie din România care aplică o viziune coerentă asupra Rusiei este Biserica Ortodoxă Română.

week’toriAl.12 vă invit să boicotăm Opera Naţională din Bucureşti

Precizez: nu este vorba de instituţia în sine (prizonieră), sau de angajaţii ei (victime), ci de persoana actualului director.

Pe scurt: ieri a răzbătut în presa centrală informaţia conform căreia, nu cu mult timp în urmă, clădirea Operei a fost închiriată de către actualul director, timp de o oră (contra sumei de 500 de lei) unui impresar, pentru turnarea unei manele... Aşadar, ca să nu lungim vorba, în locul în care te aştepţi să asculţi Verdi, Donizetti sau Ceaikovsky, dai peste producţii din categoria "Puştiu' de Aur" sau "Copilu' Minune". Nici măcar nu trebuie să mergi la faţa locului, ajunge să priveşti la TV.

Nu discut cuantumul sumei. Dacă ar fi să o fac, aş spune că, de-aş fi aflat la timp, aş fi dat eu banii aceştia din buzunarul meu, pentru ca o asemenea batjocură să nu se întâmple. Aş mai spune, poate, că Opera nu e orice sală de conferinţe a unui hotel (fie el şi unul de cinci stele), ca să fie închiriată oricui plăteşte. De reţinut însă că suma respectivă nu acoperă nici măcar salariul unui angajat, fără a mai vorbi de costurile vreunei producţii, de exemplu.

Scriind aceste lucruri, nu sunt un ziarist care caută senzaţionalul. Sunt un simplu diletant care a fost la Opera din Bucureşti de câteva (zeci de) ori, începând de la 17 ani, căruia îi plac foarte mult operele lui Puccini şi muzica de balet a lui Prokofiev, şi care se mândreşte cu autograful primit de la Angela Gheorghiu cu ocazia concertului de Crăciun din 2004. În altă ordine de idei, am prieteni care sunt solişti la Operă şi încerc să îmi imaginez cum se simt zilele astea, încerc să mă pun în pielea lor, ştiind cu cine au împărţit, fără voia şi ştiinţa lor, scena.

Şi, mai ales, am prieteni pe care i-am dus la Operă de mai multe ori, oameni frumoşi şi deştepţi, dar care nu nimeriseră până atunci în acel loc "de cultură". Iar acum, din cauza acestui director, îmi dau seama că nu voi mai putea să îi duc pe prietenii mei acolo - acest lucru ar presupune să girez în alb pentru o respectabilitate care nu (mai) există.

De aceea, vă invit să boicotăm Opera din Bucureşti, atât timp cât ea va fi condusă de actualul director. Personal, nu voi mai cumpăra bilete şi nu voi mai participa la evenimente de niciun fel la Opera Română, atât timp cât directorul actual al Operei nu îşi dă demisia, în urma prejudiciilor de imagine cauzate. Cum să calci într-un loc condus de un director pentru care opera şi maneaua valorează la fel de mult?

Vă rog să mă sprijiniţi, răspândind apelul meu.

Vă mulţumesc în mod anticipat, tuturor.

melum02. erasure - ce înseamnă să fii fan

Motto: Deşi au trecut 16 ani de când ascult trupa asta, încă îmi place cel mai mult.

La sfârşitul anilor '80 lucrurile se schimbau la noi. Atunci când cineva va veni la mine şi îmi va spune că Revoluţia ne-a prins total nepregătiţi îi voi râde în nas. Sigur, obiectiv vorbind, nu a fost Revoluţie, şi mulţi oameni au murit pe degeaba. Ar fi fost Revoluţie dacă am fi urmat cursul Poloniei, Cehiei şi Ungariei, dacă am fi aplicat punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, dacă am fi desecretizat urgent arhivele SRI, SIE, PCR... şi dacă am fi făcut reformă economică.

Toate astea se puteau însă face. Atmosfera în micul meu oraş de provincie arăta acest lucru: mulţi prieteni de grădiniţă şi de şcoală generală aveau acasă video (se vindeau aparate noi în oraş: costau 20,000 de lei) şi televizor color (pentru mine comunismul a însemnat întotdeauna televizor alb-negru), le făceam deseori vizite unor prieteni de familie care dispuneau şi ei de asemenea lucruri. Unul dintre ei cânta, la chitară, în formaţia oraşului - se numea Prefix 990 - un altul era DJ într-una din discotecile existente. Când mergeam la şcoală, mă opream în fiecare zi şi admiram o splendidă Alfa Romeo model 1984, aflată în drum, sau, când mergeam la şcoala de muzică, nu ratam o Lancia Delta, a cărei nemaipomenită performanţă era că avea un kilometraj de bord de 220 kmph. Singurul rol al comunismului era că asigura fundalul opresiv cenuşiu.

Când mama a plecat pentru prima dată în străinătate - în 1988, în URSS - s-a întors cu sacoşele pline. Nu de săpun şi aur (aurul se vindea liber în URSS, în timp ce la noi nu se vindea deloc), ci de discuri cu muzică pop-rock şi de jucării. Accentuez însă prima parte: aşa au ajuns la noi în casă Sandra, Modern Talking, Secret Service, dar şi Beatles, Deep Purple sau The Moody Blues.

Primul cadou pe care l-am primit după începerea şcolii a fost un disc al unei trupe vest-germane de rock foarte puţin cunoscute, pe care îl păstrez şi acum, după cum încă păstrez vederile aduse de mama din URSS, cu imagini din Moscova, Kiev, Tbilisi şi Baku (să nu se înţeleagă că sunt vreun nostalgic al URSS: era primul meu contact cu străinătatea, cu o lume care nu depindea de Ceauşescu, şi de atunci am văzut lucrurile din jur mult mai critic). Pe scurt: lumea avea chef de libertate, deşi într-un mod naiv. Imaginea noastră despre capitalism şi Occident era una idilică.

Ce legătură are, până la urmă, toată introducerea aceasta cu subiectul propriu-zis? În esenţă, faptul că trăiam încă din plin amintirea acelor ani în 1992, atunci când, într-una din duminici, TVRul a difuzat un videoclip luat la nimereală de pe Superchannel, aşa cum se mai întâmpla din când în când. Videoclipul mi se părea foarte plin de fantezie, iar muzica foarte bine orchestrată, aşa că am scris numele formaţiei literă cu literă, aşa cum îmi permitea limba engleză pe care NU o cunoşteam, iar a doua zi m-am dus în piaţa din oraş, la o masă, şi am cumpărat, cu 600 de lei, albumul din 1991, singurul pe care omul îl avea, Chorus... Ascult acum, scriind, exact cântecul difuzat de TVR, care m-a transformat în fan (playlist-ul e de vină).

Erasure nu a fost niciodată o trupă foarte bine cunoscută în România, iar apreciată - nici atât. Să găseşti albumele noi era foarte greu, să găseşti albumele vechi sau ceva informaţii imposibil. O oarecare notorietate a trupei a venit în 1994, odată cu lansarea albumului I say I say I say, când always a umplut multe discoteci chiar şi la noi; dar întotdeauna, fără excepţie, cunoscuţii mei au ridicat din sprâncene a semn de întrebare atunci când le-am spus care este trupa mea favorită. Asta când nu eram luat de-a dreptul peste picior. Aşa că notorietatea acelei perioade nu m-a ajutat prea mult.

În schimb albumele din 1995 şi 1997 mi-au prins bine. Era perioada în care făceam liceul în Bucureşti, unde stăteam practic singur şi fără televizor, iar ocupaţiile mele erau: şcoala (evident), jurnalul, aşternutul de cuvinte fără noimă pe coli albe, cinema-ul şi casetele erasure. Iar în vacanţele pe care le petreceam întotdeauna acasă, la Bistriţa, jurnalul, scrisul şi erasure.

Am rămas un fan fidel şi curios până în 2003, când mi-am luat inima în dinţi şi am comandat toate albumele pe care nu le aveam de pe Internet. Am dat vreo două salarii pe cele patru sau cinci CDuri (lucram deja), însă nu mi-a părut rău nicio clipă. Am ajuns să am toată discografia trupei, şi spun foarte sincer că am cel puţin un motiv să fiu mândru: am cumpărat legal fiecare album erasure, din 1986 până azi. Nu este o prostie: este o chestiune de respect. Este trupa al cărei fan sunt, şi înţeleg să respect lucrul ăsta.

Dar înainte de a ajunge mai aproape de final, vreau să precizez limitele acestei pasiuni. Erasure nu a fost niciodată un idol - în fond, vorbim despre doi băieţi care fac o muzică bună, cu mesaj. Dar atât. Mi-a displăcut întotdeauna, profund, homosexualitatea solistului vocal şi faptul că trupa este considerată drept una din cele mai cunoscute trupe promotoare ale mişcării gay (ceea ce nu m-a împiedicat să mă întristez la sfârşitul lui 2004, când faptul că solistul vocal devenise purtător de HIV a devenit public); în plus, admit faptul că albumele din 2000 încoace - inclusiv light at the end of the world - nu mi se par excepţionale (excepţie: nightbird este un album foarte bun, cu nimic mai prejos decât albumele din epoca de glorie).

Totuşi, erasure este şi acum trupa mea favorită. Îmi ocupă 46 de poziţii în playlist, în condiţiile în care rareori îmi plac de la o trupă mai mult de 10 piese. Este singura trupă de la care am păstrat un album întreg. Şi mai mult decât orice altceva, cei doi membri ai grupului au reuşit ca din 1994 până în 1997 să producă trei albume nemaipomenite succesiv. Nu ştiu dacă vor izbuti să treacă de pasa proastă din prezent (mi-aş dori o muzică mai energică, mai profundă, mai puţin soft - pentru că ei sunt capabili de asta), dar au făcut destul.

Recomandări:

(albume)

1989 - wild

1994 - I say I say I say

1995 - erasure

1997 - cowboy

2005 - nightbird

Observaţie: puteţi asculta şi chorus, dar nu pentru o anumită piesă, ci pentru stil şi orchestraţie.

(piese)

leave me to bleed

ship of fools

crown of thorns

breathe of live

home

love to hate you

all through the years

so the story goes

take me back

grace

rock me gently

stay with me

how can I say

precious

treasure

no doubt

Pe data viitoare.

Cu bine.

melum01. electro, trance, dance, chill...

Printre pădurea de blocuri pe care o văd de la geam se vede, în seara aceasta, multă ceaţă. În cameră, dincolo de lumina monitorului cu tub catodic, mai ard două lumânări şi se aude muzica.

La mine în cameră e, astăzi, seară de dance. Orbitez printre BT, Jan Johnston, the beloved, ebtg, jam & spoon, kosheen, planet funk, yello, Svenson & Gielen, cosmic gate, Tracey Thorn, dune sau u96, şi trupe româneşti (foarte bune) precum sistem sau endless zone. Nu sunt prea mare specialist în subgenuri, dar am impresia că mă duc undeva către trance. Iar uneori sunt aproape de chillout.

Poţi avea surprize (mari) atunci când cedezi prejudecăţilor în cazul muzicii. Sau atunci când faci din muzică o dogmă (gen "eu nu ascult decât..."). Am trecut prin faza asta în adolescenţă, când nu ascultam decât erasure - adevărul e că în anii '90 produceau albume care de care mai grozave. Dar un DJ american m-a convins să renunţ la această exclusivitate, atunci când am ascultat flaming june. Iar acum, la începutul lui 2008, încă o surpriză: o singură trupă din folderul meu de dance o mai egalează pe Jan Johnston. O trupă românească.

Au apărut în 2000 cu pleacă şi cu un LP de toată frumuseţea. După aceea, vreo câţiva ani mai târziu, am auzit la radio o altă piesă foarte bună, din păcate prea puţin mediatizată (schimbare). Pentru ca în 2005 să mă impresioneze de-a binelea cu unul din cele mai bune albume de muzică modernă românească. Pe albumul trancefusion veţi găsi techno, blues, electro, jazz, solo-uri de saxofon tenor, melancolie, foarte bune remix-uri ale single-lor anterioare. Şi migală, multă, multă migală.

Doamnelor şi domnilor, trupa este the endless zone. V-o recomand cu multă căldură. Sunt şi acum mândru că în colecţia mea de CDuri se numără trancefusion. Nu e de presupus că acest lucru se va schimba - nu în viitorul previzibil - deoarece primele piese ale trupei sună şi acum la fel de bine (ascultaţi pleacă), iar trecerea timpului şi seceta generalizată din industria muzicală românească nu fac decât să îi sublinieze valoarea.

În încheiere, vă spun câte ceva despre puţinul pe care l-am adunat din domeniu. Căutaţi albumul lui BT din 1997 (escm), căutaţi jam & spoon (mai ales albumul trypomatic fairytales 2001 din 1994), şi câteva piese: baby D - let me be your fantasy, BT - remember, e'voke - arms of Loren, Jan Johnston - silent words, Svenson & Gielen - beachbreeze, the source - You got the love, u96 - club bizarre, yello - to the sea.

Audiţie cât mai plăcută.

descriptum01. 2008 venise, iar eu nu eram pregătit pentru el

Caracteristic persoanelor dezorganizate: eram la 11.30 noaptea, pe 31 decembrie 2007, în Piaţa Revoluţiei, ca în fiecare an, şi mă gândeam ce dorinţă să îmi pun pentru noul an. Cânta Voltaj, foarte frumos, înotam printr-o mare de oameni... şi îmi dădeam seama că timpul mi-a jucat din nou festa. Că iarăşi, pentru a suta mia oară, merg înainte din inerţie, nu pentru un scop anume.

Sau poate nu era asta. Poate că 2007 mă păcălise, de fapt. Intrasem în anul respectiv foarte motivat şi plin de dorinţa de a face cât mai multe lucruri, cât mai bine, după ce 2006 fusese, aproape pe toate planurile, un an excepţional. Pe lângă asta, se schimba ceva la o scară foarte mare - România devenea membru EU. Aflam asta tot în Piaţa Revoluţiei, de la preşedintele Comisiei Europene. De fapt, în 2007 s-au schimbat atât de multe lucruri, încât momentul aderării, din 1 ianuarie 2007, ajunsese să mi se pară un simplu element de context. Poate că intrarea mea în 2008 era amânată de situarea mea în 2007.

Pentru că, sincer să fiu, în 2007 mi s-au întâmplat multe lucruri. Multe schimbări. Care de care mai neaşteptate, şi toate obositoare. Te ţin înapoi evenimentele din familie, proiectele noi apărute la unul din joburi şi poate amintirea relaţiei deabia terminate - în continuare dureroasă şi extenuantă - cu singura femeie pe care ai cerut-o în căsătorie vreodată. Duci în spinare două joburi, două case, o familie deja destrămată care se tot rupe şi un doctorat la zi pe care nu ştii cum vei reuşi să îl termini. Cel mai grav poate, datorită suprasolicitării, 2007 nu prea te lasă să îţi vizualizezi, în orice formă, viitorul. Iar asta nu din vina lui, ci din vina ta.

M-am hotărât târziu. Numărătoarea inversă tocmai se încheiase, iar artificiile începeau să împânzească cerul. Şampania era în pahar - printr-o minune, nicio picătură din ea nu cursese pe jos atunci când am tras dopul, chiar la intrarea în 2008 - iar dorinţa mea a fost ca în 2008 să fiu mai eficient. Tot cu muncă dusă la limită, care să necesite concedii fără plată neprevăzute pe motiv de oboseală cronică (şi totuşi: nu şase, ca în 2007), dar fără a neglija niciunul din obiective. Tot cu o grabă tăcută, dar poate ceva mai calmă. Şi, în plus, obiectivul esenţial: să recapăt imaginea asupra viitorului pe care o pierdusem din cauza oboselii.

Însă chiar şi această hotărâre s-a cristalizat greu. Mi-a zăbovit o săptămână prin diverse cotloane ale inimii, ieşind la suprafaţă puţin câte puţin. Şi, până acum cel puţin, nu de tot.

Nu am nicio îndoială că 2008 va fi un an extrem de obositor. Sper, sper sincer, să nu fie la fel de complex ca şi anul tocmai încheiat. Privit din alt unghi, sper ca 2008 să îmi permită să păstrez mereu în minte, de data asta, thelos-ul. Să îl păstrez şi să mă apropii de el.

(Cu oarecare întârziere:)
La mulţi ani. Şi numai bine în 2008.

week’toriAl.11 noua faţă a Coreei de Nord în România

Mă plimbam în ultimele zile ale lui 2007 pe internet. Şi m-a apucat curiozitatea să aflu cum o mai duc nord-coreenii, acei privilegiaţi supuşi ai lui Kim Jong Il.....

Aşa că intru pe site-ul oficial al Coreei de Nord şi dau din întâmplare peste secţiunea alocată KFA. KFA (Korean Friendship Association) este o asociaţie "culturală" de prietenie cu Coreea de Nord, cu sediul în Spania. Iar surpriza apare în momentul în care văd, scris mare pe forumul său, o invitaţie la vizionarea paginii româneşti a KFA. Adresa este următoarea:

http://www.korea-dpr.com/users/romania/kfa-romania.htm

Dilema mea constă în faptul că, oricum ai da-o, orice asociaţie de prietenie cu o ţară precum Coreea de Nord nu poate eluda aspectul politico-ideologic. În primul rând, KFA este legată, instituţional, de comitetul cultural al partidului comunist nord-coreean. În al doilea rând, printre membrii KFA, în marea lor majoritate cetăţeni ai statelor occidentale, circulă opinia că "noi suntem elita DPRK dinafara Coreei de Nord".

Deşi se declară apolitic, reprezentantul filialei române a asociaţiei începe prin a face o prezentare a "ideilor" Juche, iar asta nu are nicio legătură cu domeniul strict cultural, câtă vreme ideile respective sunt "opera" lui Kim Ir Sen şi a lui Kim Jong Il. Pe scurt, prezentarea acestor "idei" (care seamănă foarte mult cu naţional-socialismul din timpul lui Ceauşescu - vezi conceptul songun) face trimiteri clare către domeniul politic şi, mai puţin evident, către cel religios.

Dar nu numai atât. Una din secţiunile site-ului ne aminteşte de cea de a nu ştiu câta aniversare a unei "eroine revoluţionare", pentru ca la sfârşitul prezentării să aflăm că e vorba de ... mama actualului dictator de la Pyongyang. Şi, imediat după încheierea acestui panegiric, pe aceeaşi pagină, ne sunt prezentate ... oportunităţile de afaceri în Coreea de Nord. Bineînţeles, este vorba de oportunităţi de afaceri cu statul comunist, adică cu "Iubitul Conducător". Înţeleg din toată povestea că reprezentanţa diplomatică a Coreei de Nord de la Sofia şi Bucureşti stă degeaba şi aşteaptă ca treaba ei să fie făcută de altcineva... Şi ce are asta de a face cu cultura?

Am verificat toate paginile de forum ale KFA (primele datează de prin 2004), ca să aflu, spre relativa mea surprindere, că pagina românească a respectivei asociaţii datează din 2006 şi că, în luna octombrie a aceluiaşi an, a avut loc o întâlnire a KFA la Bucureşti.

Toate lucrurile pe care le-am menţionat mai sus ar fi, în mod normal, o pierdere de vreme. Totuşi, am făcut acest lucru. Deoarece:

1. KFA este finanţată de dictatura de la Pyongyang (după cum specifică site-ul, statutul de membru KFA nu implică achitarea unei cotizaţii)
2. nord-coreenii mor în continuare de foame, şi aceasta pentru că guvernul de acolo echivalează cu o tornadă care băntuie fără încetare la nord de DMZ. Mă deranjează să ştiu că, pe teritoriul ţării mele, au loc activităţi finanţate de o dictatură precum cea de la Pyongyang. Aceste lucruri nu îi ajută pe nord-coreeni, ci pe nomenklatura de acolo.

În fond, schimbarea situaţiei actuale din DPRK nu poate avea loc prin măsuri paleative, ci prin permiterea liberei iniţiative pe o bază juridică stabilă. Adică prin reforme fundamentale, care depind de administraţia de la Pyongyang, deoarece poporul nord-coreean este prea înfometat, dezinformat şi îndoctrinat pentru a-şi putea cere drepturile. Unui muritor de foame care stă pe malul lacului nu îi tot dai peşti, ci îl înveţi să pescuiască. Însă acest lucru este improbabil: în Coreea de Nord înfometarea populaţiei este o politică de stat şi principala modalitate de control exercitată de nomenklatura de acolo.

Vă reamintesc că primul articol de pe blogul acesta încerca, într-un mod destul de stângaci, o comparaţie între România şi Coreea de Nord în 2007, deoarece ambele ţări se aflau în acelaşi punct în 1989. Atunci spuneam că ţara noastră a făcut o alegere bună, cu toate imperfecţiunile ei. Acum spun că şi Coreea de Nord trebuie să facă acelaşi lucru. Nu ştiu când se va întâmpla asta, dar sper, pentru binele celor care mor de foame acolo idolatrizându-l pe "binefăcătorul" Kim Jong Il, că în cel mai scurt timp.

PS: DPRK - Republica Populară Democrată Coreeană

Găsiţi un documentar dacă verificaţi linkul următor:
http://www.youtube.com/watch?v=FJ6E3cShcVU

Şi câteva surse de informare:
http://www.nkeconwatch.com/ (de departe, cea mai bună resursă asupra DPRK)
http://english.yonhapnews.co.kr/
http://www.dailynk.com/english/
http://www.koryogroup.com/index.html
http://www.dprk-economy.com/en/ (site DPRK)
http://www.kcckp.net/en/ (site DPRK)
http://www.nkmall.com/ (site DPRK)
http://www.uriminzokkiri.com/ (site DPRK)