Dacă există un domeniu în care să îmi doresc să am un cuvânt de spus, acesta este cel al credinţei în Dumnezeu.
Atunci când fac un lucru, de obicei aleg să fac un lucru pe care îl simt necesar şi pe care nu îl găsesc la îndemână. Blogul acesta, de exemplu, a apărut pentru că simt nevoia să exprim anumite lucruri pe care nu le văd exprimate în altă parte. Mare parte din studiile mele au fost ghidate de acelaşi principiu.
M-am întrebat, şi aceasta de mulţi ani, câtă lume crede cu adevărat în Dumnezeu. Nu într-un principiu supranatural, nu într-o forţă cu nuanţă panteistă, ci într-un Dumnezeu personal. Recensământul din 2002 vorbea de peste 99 % din români ca fiind credincioşi (iar 86 % se declarau creştini ortodocşi), dar în lumina evoluţiilor recente eu am mai degrabă impresia că, încă, în 2002, credinţa religioasă apărea ca fiind dezirabilă pentru cei 99 % din români care se declarau credincioşi. Nu şi practicată.
Trăim cu toţii într-o societate al cărei substrat spiritual profund, esenţial pentru supravieţuirea şi dezvoltarea noastră, este constituit din doctrina şi practica acelui creştinism care a ajuns la noi pe filieră orientală. Acest substrat nu este în permanenţă vizibil, dar, în mod normal, el ar trebui să se manifeste în momentele importante prin care trece societatea. Momente care, în ultimii 20 de ani, nu au lipsit. Însă, şi datorită tranziţiei prelungite pe care o traversăm, substratul nostru spiritual se alterează.
Mi-e teamă, sincer, să mă întreb dacă trăim încă într-o societate fundamental creştină. Multe date contrazic acest lucru. Avem sute de mii de avorturi în fiecare an. Avem angajatori care îi fură pe angajaţi şi o propensiune generalizată către furt, chiar dacă ea se manifestă în principal prin evitarea taxelor şi corupţia endemică. Avem un număr de sinucideri mai mare decât în orice perioadă a istoriei noastre, iar familia o duce greu - concubinajul devine o practică generalizată. Toate acestea, poate şi datorită faptului că mulţi dintre noi au înţeles libertatea recent şi greu câştigată ca o formă de anarhie nenorocită. Iar această atomizare a societăţii ne face pe toţi mai slabi.
Teza mea este că, atunci când crezi, accepţi faptul că eşti purtător al unei condiţii umane limitate (fără a deveni ipso facto un obscurantist). O credinţă echilibrată te îndeamnă să cunoşti cât mai mult şi să nu te auto-deifici niciodată. Ea îţi conferă premiza de modestie, esenţială supravieţuirii, pe care societatea postmodernă nu are mijloacele de a ţi-o impune. Ea îţi oferă şi o direcţie, pe care mulţi dintre noi o pierdem din vedere, pentru că nu o mai înţelegem - mântuirea.
Voiam să scriu azi şi câte ceva despre o carte pe care am citit-o zilele acestea, scrisă de un ateu britanic - se apropie predarea referatului. Las însă recenzia proiectată pentru postarea următoare.
Numai bine.
Atunci când fac un lucru, de obicei aleg să fac un lucru pe care îl simt necesar şi pe care nu îl găsesc la îndemână. Blogul acesta, de exemplu, a apărut pentru că simt nevoia să exprim anumite lucruri pe care nu le văd exprimate în altă parte. Mare parte din studiile mele au fost ghidate de acelaşi principiu.
M-am întrebat, şi aceasta de mulţi ani, câtă lume crede cu adevărat în Dumnezeu. Nu într-un principiu supranatural, nu într-o forţă cu nuanţă panteistă, ci într-un Dumnezeu personal. Recensământul din 2002 vorbea de peste 99 % din români ca fiind credincioşi (iar 86 % se declarau creştini ortodocşi), dar în lumina evoluţiilor recente eu am mai degrabă impresia că, încă, în 2002, credinţa religioasă apărea ca fiind dezirabilă pentru cei 99 % din români care se declarau credincioşi. Nu şi practicată.
Trăim cu toţii într-o societate al cărei substrat spiritual profund, esenţial pentru supravieţuirea şi dezvoltarea noastră, este constituit din doctrina şi practica acelui creştinism care a ajuns la noi pe filieră orientală. Acest substrat nu este în permanenţă vizibil, dar, în mod normal, el ar trebui să se manifeste în momentele importante prin care trece societatea. Momente care, în ultimii 20 de ani, nu au lipsit. Însă, şi datorită tranziţiei prelungite pe care o traversăm, substratul nostru spiritual se alterează.
Mi-e teamă, sincer, să mă întreb dacă trăim încă într-o societate fundamental creştină. Multe date contrazic acest lucru. Avem sute de mii de avorturi în fiecare an. Avem angajatori care îi fură pe angajaţi şi o propensiune generalizată către furt, chiar dacă ea se manifestă în principal prin evitarea taxelor şi corupţia endemică. Avem un număr de sinucideri mai mare decât în orice perioadă a istoriei noastre, iar familia o duce greu - concubinajul devine o practică generalizată. Toate acestea, poate şi datorită faptului că mulţi dintre noi au înţeles libertatea recent şi greu câştigată ca o formă de anarhie nenorocită. Iar această atomizare a societăţii ne face pe toţi mai slabi.
Teza mea este că, atunci când crezi, accepţi faptul că eşti purtător al unei condiţii umane limitate (fără a deveni ipso facto un obscurantist). O credinţă echilibrată te îndeamnă să cunoşti cât mai mult şi să nu te auto-deifici niciodată. Ea îţi conferă premiza de modestie, esenţială supravieţuirii, pe care societatea postmodernă nu are mijloacele de a ţi-o impune. Ea îţi oferă şi o direcţie, pe care mulţi dintre noi o pierdem din vedere, pentru că nu o mai înţelegem - mântuirea.
Voiam să scriu azi şi câte ceva despre o carte pe care am citit-o zilele acestea, scrisă de un ateu britanic - se apropie predarea referatului. Las însă recenzia proiectată pentru postarea următoare.
Numai bine.
No comments:
Post a Comment