Astăzi a fost o zi oarecum mai deosebită. Şi asta pentru că, în mod neprevăzut, viaţa mea a luat (din nou) o altă înfăţişare. Dar poate e mai bine aşa.
Urmează o perioadă în care (sper) mă voi regăsi şi voi aduna motivaţia necesară pentru a merge mai departe. O perioadă în care să reevaluez, să cântăresc din nou viziunea mea asupra lucrurilor, să recuperez back-log-ul adunat în ultimul timp în diversele capitole ale vieţii mele. Acest lucru ar trebui să se împace bine cu singurătatea, pentru o vreme.
În astfel de momente, mă închid în cameră şi ascult muzică. Iar azi ascult rock - prinde bine la atitudine. Fac asta fără a pretinde că aş cunoaşte bine acest curent muzical - de fapt, am început să ascult de curând (gen: de vreo doi ani) şi nu într-un mod organizat. Multe din aspectele sale mă pun, dealtfel, în gardă (de exemplu, faptul că pentru mulţi fani rock-ul devine o instanţă totalizantă, o realitate ultimă şi, în cele din urmă, o religie care filtrează tot ceea ce se întâmplă cu cel care i se oferă drept purtător).
Atunci când am împlinit 8 ani, în 1988, am primit cadou de la părinţi un disc vinyl, pe care îl am şi acum. Primul meu disc. Era o trupă necunoscută din RFG (despre care nici acum nu ştiu nimic, cu excepţia numelui), pentru că era probabil o trupă de mâna a şaptea care îşi făcea veacul prin vreun garaj. Dar piesele erau OK. Iar atitudinea era non-conformistă. O alegere pe care am apreciat-o şi atunci, o apreciez şi acum - conformismul e un virus care distruge, tot aşa cum, pe de altă parte, starea de anarhie este, la rându-i, distrugătoare (atât conformismul docil cât şi anarhismul anulează persoana).
Iar numele sunt următoarele: a'ha (Manhattan skyline), black (everything's coming up roses), direcţia 5 (superstar), evanescence, firma (nimeni), linkin park, Morrisey, muse (time is running out & map of the problematique), praf în ochi (în mintea mea & în umbra ta), Shakespear's sister (stay), trupa veche (deci 20), whitesnake (is this love), the Cocteau twins.
Dintre piesele cu adevărat dure, am reţinut after forever (emphasis), crematory (take & the fallen & unspoken), lacuna coil (senzafine), masterplan (dark for the dying), nightwish (deep silent complete), stratovarius (I walk to my own song - trebuie să spun că această piesă pare a transmite cel mai bine atitudinea pe care genul este menit să o sugereze) şi whitin temptation (a dangerous mind & stand my ground). Iar din cele cuminţi: bonfire (rivers of glory), crematory (perils of the wind), (evident) evanescence (my immortal), freak chicken (breathe) sau transatlantic (bridge across forever).
Totuşi, o vorbă şi despre veterani. Repet, nu este vorba de o cercetare bazată pe norme, ci de ceea ce am reţinut din ce mi-a trecut prin faţă. Două nume: Dan Andrei Aldea şi Kate Bush - într-un cuvânt, art rock. Sfinx a fost o trupă cu adevărat nemaipomenită. Din cauza asta ascult cu multă plăcere languir me fais, şir de cocori, (în special) peste vârfuri, om bun, din nou acasă (Zalmoxe a fost un album grozav). Iar Kate Bush este autoarea unor albume precum lionheart, the kick inside sau never for ever, albume care spun ceva. Nu am în vedere creaţia ei de după 1980 (în 1982 Kate începe să folosească sintetizatoarele).
Aş spune ceva şi despre ceea ce mi-a plăcut cu adevărat mult din ce am ascultat recent. Este vorba de ultimul album alternosfera - visători cu plumb în ochi -produs în 2007.
Alternosfera este o trupă cunoscută la noi din 2004. Face parte din valul de trupe basarabene foarte bune care au inclus România în strategia lor de promovare, alături de zdob şi zdub, millenium, edict sau gândul mâţei. Dacă însă oraşul 511, un album notabil, aducea puţin prea mult zgomot - ceea ce dezechilibra oarecum ansamblul - visători cu plumb în ochi vine cu o reţetă aproape perfectă, în care elemente de alternativ şi industrial, un univers de nihilism postsovietic şi mult, mult lirism se îmbină pentru a genera poate cel mai reuşit material discografic de gen pe care l-am ascultat în 2007.
În încheiere, să nu uit, site-ul oficial al trupei este:
www.alternosfera.com
Urmează o perioadă în care (sper) mă voi regăsi şi voi aduna motivaţia necesară pentru a merge mai departe. O perioadă în care să reevaluez, să cântăresc din nou viziunea mea asupra lucrurilor, să recuperez back-log-ul adunat în ultimul timp în diversele capitole ale vieţii mele. Acest lucru ar trebui să se împace bine cu singurătatea, pentru o vreme.
În astfel de momente, mă închid în cameră şi ascult muzică. Iar azi ascult rock - prinde bine la atitudine. Fac asta fără a pretinde că aş cunoaşte bine acest curent muzical - de fapt, am început să ascult de curând (gen: de vreo doi ani) şi nu într-un mod organizat. Multe din aspectele sale mă pun, dealtfel, în gardă (de exemplu, faptul că pentru mulţi fani rock-ul devine o instanţă totalizantă, o realitate ultimă şi, în cele din urmă, o religie care filtrează tot ceea ce se întâmplă cu cel care i se oferă drept purtător).
Atunci când am împlinit 8 ani, în 1988, am primit cadou de la părinţi un disc vinyl, pe care îl am şi acum. Primul meu disc. Era o trupă necunoscută din RFG (despre care nici acum nu ştiu nimic, cu excepţia numelui), pentru că era probabil o trupă de mâna a şaptea care îşi făcea veacul prin vreun garaj. Dar piesele erau OK. Iar atitudinea era non-conformistă. O alegere pe care am apreciat-o şi atunci, o apreciez şi acum - conformismul e un virus care distruge, tot aşa cum, pe de altă parte, starea de anarhie este, la rându-i, distrugătoare (atât conformismul docil cât şi anarhismul anulează persoana).
Iar numele sunt următoarele: a'ha (Manhattan skyline), black (everything's coming up roses), direcţia 5 (superstar), evanescence, firma (nimeni), linkin park, Morrisey, muse (time is running out & map of the problematique), praf în ochi (în mintea mea & în umbra ta), Shakespear's sister (stay), trupa veche (deci 20), whitesnake (is this love), the Cocteau twins.
Dintre piesele cu adevărat dure, am reţinut after forever (emphasis), crematory (take & the fallen & unspoken), lacuna coil (senzafine), masterplan (dark for the dying), nightwish (deep silent complete), stratovarius (I walk to my own song - trebuie să spun că această piesă pare a transmite cel mai bine atitudinea pe care genul este menit să o sugereze) şi whitin temptation (a dangerous mind & stand my ground). Iar din cele cuminţi: bonfire (rivers of glory), crematory (perils of the wind), (evident) evanescence (my immortal), freak chicken (breathe) sau transatlantic (bridge across forever).
Totuşi, o vorbă şi despre veterani. Repet, nu este vorba de o cercetare bazată pe norme, ci de ceea ce am reţinut din ce mi-a trecut prin faţă. Două nume: Dan Andrei Aldea şi Kate Bush - într-un cuvânt, art rock. Sfinx a fost o trupă cu adevărat nemaipomenită. Din cauza asta ascult cu multă plăcere languir me fais, şir de cocori, (în special) peste vârfuri, om bun, din nou acasă (Zalmoxe a fost un album grozav). Iar Kate Bush este autoarea unor albume precum lionheart, the kick inside sau never for ever, albume care spun ceva. Nu am în vedere creaţia ei de după 1980 (în 1982 Kate începe să folosească sintetizatoarele).
Aş spune ceva şi despre ceea ce mi-a plăcut cu adevărat mult din ce am ascultat recent. Este vorba de ultimul album alternosfera - visători cu plumb în ochi -produs în 2007.
Alternosfera este o trupă cunoscută la noi din 2004. Face parte din valul de trupe basarabene foarte bune care au inclus România în strategia lor de promovare, alături de zdob şi zdub, millenium, edict sau gândul mâţei. Dacă însă oraşul 511, un album notabil, aducea puţin prea mult zgomot - ceea ce dezechilibra oarecum ansamblul - visători cu plumb în ochi vine cu o reţetă aproape perfectă, în care elemente de alternativ şi industrial, un univers de nihilism postsovietic şi mult, mult lirism se îmbină pentru a genera poate cel mai reuşit material discografic de gen pe care l-am ascultat în 2007.
În încheiere, să nu uit, site-ul oficial al trupei este:
www.alternosfera.com
No comments:
Post a Comment