╫ from Bucharest, with love ╫: melum02. erasure

Motto: Deşi au trecut 16 ani de când ascult trupa asta, încă îmi place cel mai mult.

La sfârşitul anilor '80 lucrurile se schimbau la noi. Atunci când cineva va veni la mine şi îmi va spune că Revoluţia ne-a prins total nepregătiţi îi voi râde în nas. Sigur, obiectiv vorbind, nu a fost Revoluţie, şi mulţi oameni au murit pe degeaba. Ar fi fost Revoluţie dacă am fi urmat cursul Poloniei, Cehiei şi Ungariei, dacă am fi aplicat punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, dacă am fi desecretizat urgent arhivele SRI, SIE, PCR... şi dacă am fi făcut reformă economică.

Toate astea se puteau însă face. Atmosfera în micul meu oraş de provincie arăta acest lucru: mulţi prieteni de grădiniţă şi de şcoală generală aveau acasă video (se vindeau aparate noi în oraş: costau 20,000 de lei) şi televizor color (pentru mine comunismul a însemnat întotdeauna televizor alb-negru), le făceam deseori vizite unor prieteni de familie care dispuneau şi ei de asemenea lucruri. Unul dintre ei cânta, la chitară, în formaţia oraşului - se numea Prefix 990 - un altul era DJ într-una din discotecile existente. Când mergeam la şcoală, mă opream în fiecare zi şi admiram o splendidă Alfa Romeo model 1984, aflată în drum, sau, când mergeam la şcoala de muzică, nu ratam o Lancia Delta, a cărei nemaipomenită performanţă era că avea un kilometraj de bord de 220 kmph. Singurul rol al comunismului era că asigura fundalul opresiv cenuşiu.

Când mama a plecat pentru prima dată în străinătate - în 1988, în URSS - s-a întors cu sacoşele pline. Nu de săpun şi aur (aurul se vindea liber în URSS, în timp ce la noi nu se vindea deloc), ci de discuri cu muzică pop-rock şi de jucării. Accentuez însă prima parte: aşa au ajuns la noi în casă Sandra, Modern Talking, Secret Service, dar şi Beatles, Deep Purple sau The Moody Blues.

Primul cadou pe care l-am primit după începerea şcolii a fost un disc al unei trupe vest-germane de rock foarte puţin cunoscute, pe care îl păstrez şi acum, după cum încă păstrez vederile aduse de mama din URSS, cu imagini din Moscova, Kiev, Tbilisi şi Baku (să nu se înţeleagă că sunt vreun nostalgic al URSS: era primul meu contact cu străinătatea, cu o lume care nu depindea de Ceauşescu, şi de atunci am văzut lucrurile din jur mult mai critic). Pe scurt: lumea avea chef de libertate, deşi într-un mod naiv. Imaginea noastră despre capitalism şi Occident era una idilică.

Ce legătură are, până la urmă, toată introducerea aceasta cu subiectul propriu-zis? În esenţă, faptul că trăiam încă din plin amintirea acelor ani în 1992, atunci când, într-una din duminici, TVRul a difuzat un videoclip luat la nimereală de pe Superchannel, aşa cum se mai întâmpla din când în când. Videoclipul mi se părea foarte plin de fantezie, iar muzica foarte bine orchestrată, aşa că am scris numele formaţiei literă cu literă, aşa cum îmi permitea limba engleză pe care NU o cunoşteam, iar a doua zi m-am dus în piaţa din oraş, la o masă, şi am cumpărat, cu 600 de lei, albumul din 1991, singurul pe care omul îl avea, Chorus... Ascult acum, scriind, exact cântecul difuzat de TVR, care m-a transformat în fan (playlist-ul e de vină).

Erasure nu a fost niciodată o trupă foarte bine cunoscută în România, iar apreciată - nici atât. Să găseşti albumele noi era foarte greu, să găseşti albumele vechi sau ceva informaţii imposibil. O oarecare notorietate a trupei a venit în 1994, odată cu lansarea albumului I say I say I say, când always a umplut multe discoteci chiar şi la noi; dar întotdeauna, fără excepţie, cunoscuţii mei au ridicat din sprâncene a semn de întrebare atunci când le-am spus care este trupa mea favorită. Asta când nu eram luat de-a dreptul peste picior. Aşa că notorietatea acelei perioade nu m-a ajutat prea mult.

În schimb albumele din 1995 şi 1997 mi-au prins bine. Era perioada în care făceam liceul în Bucureşti, unde stăteam practic singur şi fără televizor, iar ocupaţiile mele erau: şcoala (evident), jurnalul, aşternutul de cuvinte fără noimă pe coli albe, cinema-ul şi casetele erasure. Iar în vacanţele pe care le petreceam întotdeauna acasă, la Bistriţa, jurnalul, scrisul şi erasure.

Am rămas un fan fidel şi curios până în 2003, când mi-am luat inima în dinţi şi am comandat toate albumele pe care nu le aveam de pe Internet. Am dat vreo două salarii pe cele patru sau cinci CDuri (lucram deja), însă nu mi-a părut rău nicio clipă. Am ajuns să am toată discografia trupei, şi spun foarte sincer că am cel puţin un motiv să fiu mândru: am cumpărat legal fiecare album erasure, din 1986 până azi. Nu este o prostie: este o chestiune de respect. Este trupa al cărei fan sunt, şi înţeleg să respect lucrul ăsta.

Dar înainte de a ajunge mai aproape de final, vreau să precizez limitele acestei pasiuni. Erasure nu a fost niciodată un idol - în fond, vorbim despre doi băieţi care fac o muzică bună, cu mesaj. Dar atât. Mi-a displăcut întotdeauna, profund, homosexualitatea solistului vocal şi faptul că trupa este considerată drept una din cele mai cunoscute trupe promotoare ale mişcării gay (ceea ce nu m-a împiedicat să mă întristez la sfârşitul lui 2004, când faptul că solistul vocal devenise purtător de HIV a devenit public); în plus, admit faptul că albumele din 2000 încoace - inclusiv light at the end of the world - nu mi se par excepţionale (excepţie: nightbird este un album foarte bun, cu nimic mai prejos decât albumele din epoca de glorie).

Totuşi, erasure este şi acum trupa mea favorită. Îmi ocupă 46 de poziţii în playlist, în condiţiile în care rareori îmi plac de la o trupă mai mult de 10 piese. Este singura trupă de la care am păstrat un album întreg. Şi mai mult decât orice altceva, cei doi membri ai grupului au reuşit ca din 1994 până în 1997 să producă trei albume nemaipomenite succesiv. Nu ştiu dacă vor izbuti să treacă de pasa proastă din prezent (mi-aş dori o muzică mai energică, mai profundă, mai puţin soft - pentru că ei sunt capabili de asta), dar au făcut destul.

Recomandări:

(albume)

1989 - wild

1994 - I say I say I say

1995 - erasure

1997 - cowboy

2005 - nightbird

Observaţie: puteţi asculta şi chorus, dar nu pentru o anumită piesă, ci pentru stil şi orchestraţie.

(piese)

leave me to bleed

ship of fools

crown of thorns