descriptum26.

stare: cam adormit
soundtrack: hmmm, lamb - Gabriel

Mi-e ciudă. Voiam să plec azi din Bucureşti şi să văd patru colţuri de ţară (nu glumesc). Când colo, totul s-a dat peste cap şi trebuie să rămân aici. Prea bine, mă voi bucura de această vară surprinzător de normală, voi alerga, ca de obicei, serile prin parcuri şi voi face din nou vizită ştrandului aceluia decent de la Aurel Vlaicu....

Poate voi reuşi totuşi să plec, măcar săptămâna viitoare. Până atunci, numai bine, să mai aranjez din treburi. Ştiţi, cam odată la ceva timp, periodic, încep să nu mai suport Bucureştiul şi să vreau să mai respir - iar atunci îmi aduc aminte de acasă - adică de Ardeal - şi îmi amintesc cum mă simţeam anul trecut la Bistriţa. Am impresia că în sfârşit mă împac şi cu bunele şi cu relele lui - şi cu oamenii minunaţi (unii, ... destui) şi cu provincialismele aproape la fel de deranjante ca şi cocalarismele dâmboviţene.

By the way, poveste uşor comică, dacă nu ar fi tristă. Alergam una din zilele astea prin IOR şi la un moment dat trec pe lîngă mine doi cocalari şi o faraoancă, cu rolele. Dar, atenţie, nu le ajungea difuzorul telefonului mobil pentru manea, şi îşi luaseră cu ei casetofonul portabil.... So, nu mai suport - eram la a doua tură de lac şi mă enervam mai uşor, iar când grupul trece pe lângă mine le zic să tacă.

Îmi râd în nas şi trec mai departe. Îi prind din urmă, se opresc şi se iau de mine, cum de am eu tupeul să le spun că nu e legal să asculţi muzică tare în parc...

Şi acum faza tare: întâi unul din cei doi cocalari, apoi fata mi se postează întâi în faţă la mai puţin de un metru, după care, în decurs de cel mult 30 de secunde, fiecare, îmi reproşează că stau prea aproape de ei, şi să mă dau mai în spate, de parcă eu m-aş fi postat acolo ultimul. Mda, adevărate mostre de curaj... Nevermind.

Am petrecut săptămâna trecută ascultând Radio Wimbledon, după ce îmi petrecusem săptămâna anterioară ...tot ascultând prima săptămână de Wimbledon, dar şi asistând la concertul lui Tarja de la Sala Palatului, apoi la Mozart Rocks şi, în aceeaşi seară, în Piranha, la concertul Blazzaj şi IPR, iar vineri încercând să încropesc (nu singur), un program pentru Noaptea Institutelor Culturale.

Hint pentru ultimul caz: nu vă luaţi după programul anunţat. Ever - mai ales dacă plouă, se pare că Institutele nu prea ţin cont de prognoza meteo. Când am ajuns la Institutul Francez, undeva după 7, programul lor gastronomic nu începuse (trebuia să înceapă la 6), iar lumea se cam revărsa în strada pe care circulau automobile; apoi, la Institutul Ceh am prins o coadă infernală la ciocolată, iar, în fine, când am ajuns la ICR tocmai se lăsase o ploaie torenţială care a dat cam totul peste cap, aşa că Harry Tavitian a început să cânte cu trupa nu la 10, ci la miezul nopţii fără sfert. Afară, în grădină. Adică în noroi, un noroi asezonat cu fum de mici şi cu grătare, că altfel nu se putea. Aşa că din toată săptămâna aceea m-am ales cu: Tarja (excepţional concert), saxofonistul de la Blazzaj (mi-a plăcut şi secţia ritmică) şi scurtmetrajele lui Igor Cobileanski rulate în disperare de cauză de cei de la ICR în timpul ploii.

PS: mulţumiri sincere Piticului Alb, care, ca un adevărat spiriduş, mi-a oferit invitaţiile la Tarja şi la Mozart Rocks. Mi-au prins foarte bine. Rămân etern recunoscător.

PPS: de când m-am tuns scurt şi arăt standard (adică aşa, cam ca un actoraş american de mâna a doua), cam toată lumea se uită mult mai frumos la mine, ceea ce mă dezamăgeşte. Mda, pletele nu sunt pentru toată lumea. Lasă, data viitoare voi aştepta doi ani, în loc de un an şi jumătate ca acum, pentru a îl vizita pe bărbier.... :)