descriptum19

Nu demult am ieşit din oraş. De fapt, s-a întâmplat chiar zilele trecute.

Ştiţi, am o pasiune pentru munte (de fapt, nu ştiu dacă pasiune este un termen potrivit. Să spunem atunci că iubesc muntele). Am crescut într-o depresiune înconjurată de dealuri, iar la câţiva kilometri în depărtare se vedeau Munţii Bârgăului. Când eram mai norocos, adică atunci când ai mei aveau în week-end chef să iasă din Bistriţa (şi asta nu se întâmpla chiar des), ajungeam chiar până acolo. Ei, lacul Colibiţa, pasul Tihuţa, Vatra Dornei... frumoase amintiri - dar asta şi pentru că aceste locuri se leagă de cei mai frumoşi ani ai familiei mele, până să fie ciuntită.

Cu toate că jumătate de viaţă am petrecut-o în Bucureşti şi, dacă tot am ajuns până aici, nu am refuzat să merg şi prin alte locuri mai de prin străinătate, încă sunt de părere că Munţii Rodnei sunt cele mai frumoase locuri din ţara asta şi de aiurea, şi nu cred că îmi voi schimba părerea. Mi-aş dori ca, odată şi-odată, să mă pot stabili pe acolo, şi sunt recunoscător că anii trecuţi am avut ocazia să îi vizitez. Well...

Până să ajung iar în Munţii Rodnei, am făcut un drum mai scurt, la Sinaia. Am avut noroc - a 

fost o vreme minunată (tocmai ninsese cu o zi înainte, iar cerul era senin), aşa că am urcat până sus, pe acoperişul Văii Prahovei, adică până la Cota 2000. Mi-am adus aminte de o senzaţie pe care o preţuiesc atât de mult: să inspiri adânc aerul rarefiat al înălţimilor, într-o linişte aproape deplină - senzaţie pe care v-o doresc şi vouă :)

Şi vă salut de acolo.

week'toriAl.36 Să ne amintim de Basarabia

Pe 5 aprilie sunt alegeri parlamentare. Nu în România, ci în Basarabia - ceea ce pentru mine, afectiv vorbind, tot România înseamnă. Acest lucru face ca, pentru mine, ceea ce se va întâmpla în aceste alegeri să conteze. Şi explică existenţa articolului de faţă.

Competitori teoretici pentru cele aproximativ 100 de locuri ale Parlamentului de la Chişinău sunt vreo douăzeci şi ceva, dacă e să avem în vedere toate partidele înscrise la tribunal. Se vorbeşte de şansele PCRM de a păstra puterea, de evoluţia în sondaje a PL, PLDM şi AMN, de posibilitatea accederii în Parlament a PSD, PPCD, MAE, UCM sau PDM. Realitatea, însă, e mult mai simplă. Sunt doar doi concurenţi electorali: comuniştii şi restul.

Citesc zilnic presa din Republica Moldova şi observ discursul pe care îl foloseşte partidul actual de guvernământ. Temele acestuia sunt (profesionist) alese în ideea de a inspira un sentiment de certitudine şi confort: comuniştii moldoveni sunt cei care au adus "stabilitate", ei au adus "linişte" şi "siguranţă", şi asta în opoziţie cu guvernările anterioare, calificate ca dezastruoase şi incapabile.

Discursul comunist moldovenist îmi aduce aminte de o secvenţă din jurnalul lui Mircea Iosifescu: în ianuarie 1981, seară de telecinematecă la Televiziunea Română - e difuzat filmul "Cinci prieteni" regizat de Julien Duvivier. Jean Gabin (actorul principal) exclamă: Pourquoi se quereller? Nous voulons tous la meme chose: la liberte. Titrarea: De ce să ne certăm? Vrem cu toţii acelaşi lucru: liniştea. Fapt în sine revelator: o structură autoritară, incompatibilă cu dorinţa de libertate, pe care nu o poate asigura, va încerca să ofere drept calmant liniştea, stabilitatea, siguranţa. Şi se va lăuda cu asta.

Corolar, am aflat zilele trecute că PCRM va avea ca imagine publică în timpul campaniei pe Pavel Stratan, tatăl Cleopatrei Stratan. Tristă evoluţie pentru un artist care îşi căuta până nu de mult împlinirea profesională la Bucureşti - după ce ai încercat să apropii două maluri de Prut, să încerci să le dezbini, contra cost. Dar nu miră: comuniştilor "moldoveni" le e indispensabil un artist care să facă apologia alcoolului în care să îţi îneci amarul unei existenţe cenuşii controlate de ei.

Ei bine, până aici.

La o privire obiectivă, guvernarea comunistă a avut într-adevăr "performanţe" demne de invidiat. După opt ani de guvernare comunistă, Republica Moldova este unul din statele cele mai afectate de criză (e şi logic, dacă avem în vedere numai numărul celor care lucrează în străinătate). Pentru a păstra o aparentă stabilitate a monedei înainte de alegeri, BNM aruncă pe piaţa valutară rezerve cu nemiluita (aproape 400,000,000 $ în ultimele două luni, respectiv 117,000,000 $ în ultimele două săptămâni, în condiţiile în care rezervele totale ale BNM se apropie acum de 1,200,000,000 $).

Din punct de vedere social, starea RM este mai proastă decât a tuturor statelor vecine. Populaţia activă este în străinătate, RM iese în evidenţă în clasamentele internaţionale privind traficul de persoane, iar mediul antreprenorial este sufocat de existenţa grupurilor de interese cu conexiuni politice.

Din punct de vedere religios, PCRM încearcă să facă o echilibristică precară între doctrina leninistă la care nu a renunţat niciodată în mod explicit şi raţiunile pragmatice ale realităţii de pe teren. Mitropolia Moldovei subordonată BORu este sprijinită pe toate căile posibile, în timp ce Mitropolia Basarabiei (subordonată canonic Patriarhiei de la Bucureşti) este ţinută sub control de fidelii aliaţi ai comuniştilor, iar grupurile religioase minoritare sunt privite în cel mai bun caz cu suspiciune. Este oricum grăitoare imaginea unui lider comunist ateu - Vladimir Voronin îşi reclamă o filiaţie ideologică explicită de la o ideologie care a cauzat numai în URSS moartea a aproximativ 200,000 de persoane şi internarea în lagăre a altor 500,000 - predicând într-o biserică pro-moscovită. "Hristos a fost primul comunist" - aşa a sunat predica lui. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este al nostru, facem ce vrem cu El.

Tabloul este completat de o justiţie aservită politic şi de o presă independentă cu căluşul la gură (să ne amintim doar de cazul recent al Pro TV Chişinău, sau de postul de radio Vocea Basarabiei, sau de şicanele la adresa portalului Unimedia datând chiar din această campanie electorală, de procesul cu TVR...). Situaţia a fost semnalată frecvent de europarlamentarul român Maria Petre, iar o interpelare de astăzi a deputatului Tudor Panţâru (ales în circumscripţia electorală care include Republica Moldova) atrage atenţia asupra foarte probabilelor nereguli de la alegerile care se apropie.

Închei spunând că, sincer, nu ştiu cu cine aş vota în acest moment dacă aş avea acest drept. Nu există partid politic perfect, iar în Republica Moldova este un lucru mare faptul că încă există forţe politice pro-occidentale, cu toate defectele care le pot fi imputate şi cu toate persoanele controversate care le conduc uneori. Dar ştiu totuşi un lucru sigur: nu aş vota cu comuniştii. Şi aş merge neapărat la vot.

PS. Am recitit articolul după publicare şi cred că se mai cuvin menţionate două reuşite comuniste:

1. Republica Moldova este cea mai săracă ţară din Europa (a depăşit Albania);
2. pe teritoriul Republicii Moldova încă se desfăşoară un conflict militar, aflat acum în stadiul "îngheţat", cel din Transnistria. În 8 ani de guvernare comuniştii nu au obţinut nimic în procesul de negociere.

week'toriAl35bis. Despre românii lui Umberto Eco

Trecând astăzi prin presa noastră am dat peste un comentariu referitor la un articol al lui Umberto Eco despre români, apărut în presa italiană de vineri, intitulat Maledetti romeni, adică, în traducere, Nefericiţii români. Puteţi citi articolul profesorului aici.

Articolul mi se pare demn de semnalat în măsura în care Umberto Eco este unul din marii gânditori contemporani şi în măsura în care poziţia exprimată în editorialul respectiv este obiectivă şi justă. Articolul este în limba italiană, dar cred că nu e foarte greu de înţeles chiar dacă nu cunoaştem limba respectivă, aşa că vă invit să îl consultaţi. Mie mi s-a părut un articol foarte bun.

Grazie, Professore.

Rămâne să vedem în ce măsură acuzaţiile aduse românilor din Italia sunt totuşi justificate. Am impresia că acest subiect nu este reflectat obiectiv în presa noastră - nu cred că ne putem disculpa întru totul de astfel de acuzaţii şi cred că autorităţile române trebuie să îşi asume totuşi o anumită responsabilitate faţă de unele acte reprobabile comise de cetăţeni români în spaţiul EU. În plus, nu toţi italienii sunt antiromâni şi, după cum arată articolul profesorului Eco, nu toată presa italiană este anti-românească.

Ştim să operăm nuanţele necesare, sau cădem (şi noi, cum au căzut deja politicienii italieni şi presa finanţată de ei) în extreme?...

melum16

Ascult în ultimele zile mai multă muzică decât de obicei. Diversă. Şi îmi vin în minte, fără să caut cu predilecţie acest lucru, unele semne de întrebare.

Mă explic. Pentru mine, muzica din ultimii ani şi-a pierdut calitatea de a fi memorabilă. Este o muzică de consum, mai străină decât oricând de ideea de evergreen, conformistă până şi în nonconformismul ei afişat, abundentă în cover-uri şi săracă în originalitate. Un fel de eclectism cu elemente deja cunoscute, lipsit de îndrăzneală şi de capacitatea de a mai surprinde.

Sau poate nu. Poate că a fost dintotdeauna aşa, iar eu sufăr de o formă de paseism? Je ne sais pas. Poate că s-a schimbat pur şi simplu criteriul estetic? Nu ştiu. O fi oare impactul tehnologiei mai puternic acum decât înainte? God knows.

Singurul lucru pe care îl pot afirma cu certitudine este că muzica pop mai veche pe care o ascult era mainstream în momentul lansării, iar acum ascult muzică de nişă. În plus, răsfoind folderul de muzică pop, nu găsesc nimic memorabil ca produs muzical pentru 2008. E un contrast izbitor cu adolescenţa, când aveam în general două-trei albume pe care le aşteptam cu înfrigurare în fiecare an. Şi care îmi plăceau, şi îmi plac şi acum. Mărturisesc că între being boring a celor de la pet shop boys din 1990 şi nocturn a lui Kate Bush din 2005 (a propos, albumul aerial a lui Kate Bush este superb, vă invit să îl ascultaţi măcar), prefer piesa mai veche.

M-am hotărât. Vreau să fiu uimit în 2009 de un album proaspăt lansat. Sugestii?...

PS. Vă las în compania unei doamne care făcea furori acum două decenii. Cântecul de faţă este hitul săptămânii pentru mine :)

week'toriAl.35

Mi s-a făcut dor de blog. So here I am.

Scriu aceste rânduri în timp ce vecinul de sub mine - microbist înrăit şi manelar din când în când - înjură din greu. Da, e meci transmis în direct. Nu, nu am chef să pun combina la volum mare - e prea frig să deschid fereastra şi nu vreau să dau drumul la 300 w într-o cameră de 8 metri pătraţi. O să îmi pun căştile.

Sunt două lucruri care mi se par relevante pentru săptămâna scursă.

1. ieri dimineaţă un avion CarpatAir a aterizat forţat la Timişoara, fără jantă de bot. Buni piloţi, bună intervenţia la sol, nimeni nu a păţit nimic (erau 51 de persoane la bord), happy end. Momentul aterizării a ajuns la ProTV. Îl redau şi eu, dar nu înainte de a face o remarcă: dacă aveţi curiozitatea să urmăriţi dialogul dintre piloţi şi turnul de control, veţi auzi în ultimele secunde de dialog (cu câteva minute înainte de aterizarea forţată) o vorbă mare spusă de bănăţeanul din turnul de control, conştient pe deplin de gravitatea situaţiei:

"Doamne-ajută!".

Acel om mi-a devenit drag, fără să îl cunosc.

Aterizarea perfecta realizata de pilotul avionului a fost filmata!

StirileProTV.ro

2. nişte săteni din comuna Marginea (judeţul Suceava - a se citi Bucovina) riscă puşcăria pentru că au construit într-o zi un pod pe care autorităţile n-au reuşit să-l ridice în opt luni. Găsiţi articolul pe Hotnews. Titlul spune tot.

Ceea ce este însă oarecum nou este modul în care oamenii au receptat articolul. Numărul comentariilor la articolul respectiv - precum şi numărul voturilor - arată că oamenii activi, dinamici şi educaţi (adică acei oameni care se obosesc să citească presa pe internet) sunt din ce în ce mai nemulţumiţi de modul în care domeniul politic gestionează ţara. Adevărul este că, sincer, oameni care ridică mai multe poduri, fac drumuri şi dotează instituţii de învăţământ cu tehnică de calcul - precum au făcut sătenii din Marginea - nu merită dosar penal. Iar faptul că în România se întâmplă aşa ceva e portretul paradoxal cel mai bun al societăţii româneşti actuale.

Dacă era după mine, aceşti oameni ar trebui să fie lăsaţi să perceapă o taxă de utilizare pentru fiecare din obiectivele de infrastructură pe care le-au ridicat pe cheltuială proprie. Aşa cum se întâmplă în mult mai civilizatul Occident, atunci când intri pe autostradă sau treci pe un anumit pod. Pentru că, mă gândesc, statul român nu le va înapoia nici măcar un leu din suma cheltuită pentru edificarea acestor obiective. Eventual, o comisie abilitată ar trebui să verifice obiectivele în cauză şi să elibereze, dacă e cazul, o autorizaţie temporară, măcar până când autorităţile române se vor obosi să îşi facă treaba şi sa pună în locurile respective drumuri şi poduri.

Statul român sprijină iniţiativa privată... Există, oare, vreo altă frază, care să sune măcar la fel de ironic şi de aberant în acest moment? Dacă găsiţi vreuna, vă rog să mi-o aduceţi grabnic la cunoştinţă.