poezie.06

(cântecul unui om cu inima ruptă)

I.

- Unde eşti, suflete? spune-mi, unde eşti?
La câte milioane de mile distanţă pluteşti?
o întreb. Nu răspunde. O privesc - se ascunde.
E departe ...

"Cum? Nu mă vezi? Sunt aici; în faţa ta eu sunt".
- Da - te văd - eşti în faţa mea. Şi-ţi aud vocea foarte bine ...
Dar inima ţi-a plecat pe Marte, sau undeva,
într-un loc în care eu nu pot ajunge la tine.

Ciudat, când te gândeşti: ar trebui să plâng.
Dar - şi nu ştiu de ce - îmi vine să cânt;
un cântec auzit ieri, pe un disc de vinyl,
un cântec trist, lung, dus aiurea de vânt,
de întâiul vânt din luna April.

II.

El nu se va supăra defel dacă tu - cântând - îl greşeşti,
el va străbate, în doar o clipă, nesfârşite bolte cereşti.
Se va întoarce în chiar această cameră, apoi,
se va întoarce foarte repede, radiind pacea lui între noi.

Acest cântec foarte trist al iubirii ne va salva;
aceste ultime 30 de secunde ... le vom uita.
Atunci tu, suflete, foarte amar vei plânge
iar eu, de supărare, mâinile-mi voi frânge.

Dar va fi bine, alături vom fi
- fără a simţi, vom reîncepe a iubi.
Acest cântec trist te va fi adus înapoi,
el ne va fi făcut iarăşi împreună doi.

Suferinţa asta, îndurată fără minus sau plus,
suferinţa aceasta neaşteptată ne va uni.

20020401 Bucureşti