poezie.07

(inocenţă)


I.

Mă plimb pe malul mării. Nisipul e tare. Sunt singur. Plaja e absolut pustie. În spate, luminile oraşului s-au stins de mult. E frig, un frig pătrunzător de toamnă olandeză târzie. Niciun pescăruş - au plecat cu toţii, de mult. Niciun om. Nimeni. Numai marea şi eu.


II.

Valuri ce bat cu tărie în mal
Îmi persistă în minte, val după val...

Aş dori să fiu din nou ce am fost
- un copil să redevin - să pot iar privi
cerul senin,
să pot iar zâmbi...

Îmi vine să râd de gânduri, de idei.
Doar n-am ajuns asemeni unui suflet mort
şi nu văd sensul unei sarcini eterne de venin.

Îmi vine să râd - dar am lacrimi în ochi.
Mă gândesc totuşi că

e un lucru banal, un lucru normal:
amintiri disparate-ntr-un ocean de uitări.
Masa şi casa, părinţii şi fraţii
- acest gând ascuns, sub o mie de mări.

Copil eram ieri - şi zâmbeam fericit
- inocenţă-n persoană, o coroană de crini.
Azi însă totul e stricat, alterat,
acum port în mine o coroană de spini.

Acum nu zâmbesc, ci sunt încruntat
- pot numai să visez la depărtări.


III.

Aş vrea să-ntineresc, crinii albi să învie,
din nou să te simt - tu, copilărie.
Nu sunt de piatră, ... nici inimă nu sunt.
Mi-e însă, sincer, teamă să rămân pământ.

(20010922 Bistritz)