No comment

week'toriAl.34

O fi poate un efect al crizei economice, dar se pare că gradul de violenţă şi xenofobie al societăţilor noastre este în creştere. Să începem însă cu începutul.

Săptămâna trecută - vineri noapte (sau sâmbătă dimineaţă) - Marian Cozma, unul dintre componenţii echipei naţionale de handbal a României, a fost înjunghiat mortal într-o discotecă din Veszprem (localitate aflată lângă lacul Balaton, în vestul Ungariei), discotecă în care se afla pentru a sărbători naşterea unui copil al unui coleg de echipă de club, alături de prietena sa şi de doi colegi de la echipa de handbal a oraşului - unul sârb şi unul croat. Marian a murit, ceilalţi au fost mai norocoşi, unul pierzând un rinichi iar altul fiind în pericol de a pierde un ochi.

Autorii indiscutabili ai atacului sunt 30 de ţigani, membri ai unui clan mafiot local, dintre care ies în evidenţă Ivan Sztojka, Raffael Sandor şi Nemeth Gyozo - pentru că s-a nimerit ca ei să dea loviturile de cuţit.

Cazul a luat o turnură cu adevărat internaţională când s-a aflat că tatăl handbalistului sârb rănit în atac ar fi promis o recompensă de 100,000 de euro pentru răzbunarea fiului său. Interesul pentru atacul de la Veszprem s-a extins astfel în Ungaria, România şi Serbia, iar cazul a ajuns să fie mediatizat până şi în presa sportivă din Spania.

Încercând să acopăr informaţiile legate de caz, discern mai multe teme care ar trebui discutate, pentru că sunt puse în evidenţă de evenimente, dar au fost în general eludate de presa noastră, ca de obicei (din păcate) incapabilă de o analiză profundă:

1. nemulţumirea românilor şi a maghiarilor faţă de eficacitatea poliţiilor din România şi Ungaria în lupta lor cu mafiile ţigăneşti - nemulţumire care, pe fondul crizei economice şi a insecurităţii, începe să dea în clocot. Ca să mă limitez la caz, poliţia maghiară a reacţionat cu întârziere, nu a reuşit prinderea niciunuia dintre criminalii prezumtivi (doi fiind capturaţi de poliţia austriacă, altul predându-se astăzi, de teama tigrilor lui Arkan şi pentru că familia sa ar fi primit ameninţări cu moartea din partea altor ţigani), iar atacul din Veszprem îi creează probleme de imagine majore, în condiţiile în care 3 sportivi străini (pe deasupra importanţi pentru sportul de club din Ungaria) au putut fi atacaţi fără nicio problemă. Nu cred că exagerez dacă spun că, în modul în care oamenii simpli din Ungaria au reacţionat (extrem de frumos, prin demonstraţii de solidaritate în mai multe oraşe şi lumânări aprinse), se poate discerne şi o urmă de ruşine faţă de modul în care autorităţile maghiare au gestionat cazul.

Şi, dacă într-adevăr tigrii lui Arkan se vor apuca să facă treaba poliţiei maghiare, dar în felul lor, vom asista la un precedent extrem de periculos. Pe de altă parte, o altă direcţie periculoasă a acestei nemulţumiri este că s-a clamat pe forumurile de la noi, în repetate rânduri, necesitatea reintroducerii pedepsei capitale.

2. prestaţia absolut jalnică a presei române (din fericire, cu insule de normalitate), care nu s-a sfiit să telenovelizeze şi acest fapt tragic al asasinării unui sportiv. Din ilustru necunoscut (pentru că Marian nu a avut fericirea de a fi fotbalist, alegând un sport mult mai decent şi mai slab mediatizat) Marian Cozma a devenit erou naţional, iar durerea părinţilor săi motiv de rating. Nicio instituţie media respectabilă de la noi nu va rata ocazia unei relatări în exclusivitate, în direct din cimitirul Pipera, unde Marian este înmormântat azi. Vorba unui forumist, în direct din sicriu. Aici, cred că mult mai bine ar fi să citiţi articolul recent al lui Menaru.

3. lipsa de reacţie a liderilor politici români, respectiv reacţia inadecvată a liderilor politici maghiari. Primii nu au spus nimic (aştept să fiu contrazis în caz contrar), deşi ar fi fost poate cazul să ia o atitudine mai clară faţă de o chestiune care preocupă opinia publică. Ceilalţi au refuzat şi refuză să recunoască evidenţa: există un deficit de integrare a ţiganilor, nu numai în România, ci şi în Ungaria. Iar acest refuz nu poate avea decât consecinţe proaste, de genul extinderii problemei la nivel regional sau comunitar.

Concluzia, din păcate foarte tristă, este că, într-o societate neliniştită de conjunctura economică, în care persistă de sute de ani o segregare subtilă (din multiple cauze), în care poliţia nu îşi face eficient datoria, iar infractorii, de multe ori de etnie rromă, îşi fac, nederanjaţi, de cap, într-o societate în care politicienii nu comunică cu cetăţenii decât prin ecranul aparatului TV, oamenii obişnuiţi încep să viseze la formarea de grupuri extremiste (dar aparent mai eficiente decât poliţia) de genul Gărzii maghiare, şi la soluţii fasciste (precum segregarea). Iar presa? Presa românească telenovelizează situaţia şi o face lacrimogenă, numai bună de prezentat la ştirile de la ora 5. Adică face ceea ce ştie ea cel mai bine să facă - rating...

Polonia III. Concluzii

Am revenit în ţară miercuri dimineaţă, iar acum e luni seara. Reajustarea la Bucureşti mi-a luat mai mult timp decât credeam. Nimic nou aşadar.

Cum spuneam în postarea anterioară, scrisă la Lublin, s-a întâmplat ca (cb) Amadeus să ia un premiu nesperat, după o plecare cu peripeţii şi multe drumuri făcute chiar în Polonia. Am făcut la sosirea în Bucureşti un calcul şi am ajuns la concluzia că, timp de 7 zile, am străbătut 3,500 de kilometri, dintre care aproape 3,000 au reprezentat drumul la mers şi la întors.

Arhiepiscopul Abel ne-a făcut un cadou foarte frumos la ultima masă luată împreună, când ne-a propus să mai rămânem o zi în Lublin. Aşa s-a făcut că am avut timp de toate acele lucruri pentru lipsa cărora mă lamentam în ultima postare. Am ajuns în hipermarket, în cele din urmă, şi am avut şi timp să vizităm centrul vechi al oraşului, care este nemaipomenit de frumos.

Ca în multe alte privinţe, România se aseamănă Poloniei când vine vorba de hipermarketuri, în ideea că sunt cam aceleaşi reţele importante acolo ca şi aici, iar un oraş mai mare e deservit de mai multe astfel de hipermarketuri. Ceea ce mă deconcerta, şi îmi dădea senzaţia că mă aflu acasă, era faptul că preţurile mi se păreau identice cu cele de la noi, zlotul polonez fiind aproape egal cu leul românesc. Cam aceleaşi produse, în general aceleaşi preţuri... mă simţeam ca în Auchan-ul de lângă mine.

În ceea ce priveşte centrul vechi al oraşului, este foarte important să vedeţi castelul din Lublin, transformat în muzeu, iar dacă se poate să îl şi vizitaţi (din păcate, ziua noastră liberă a fost o zi de luni, aşa că varianta asta a căzut din start). Sunt deasemenea mai multe străzi şi pasaje înguste, un turn, nişte ruine, o biserică foarte frumoasă (şi, la ora la care am vizitat centrul, plină de oameni care asistau la slujba de seară, ceea ce mi-a confirmat încă o dată impresia că polonezii sunt oameni foarte credincioşi), case vechi - multe în renovare - şi pub-uri cu preţuri ca la noi.

Am intrat într-un astfel de pub şi preţurile erau mai mici decât în Grand Caffe Galleron, restaurantul meu preferat din Bucureşti. Am servit o bere Paulaner pentru 10 zloţi; o cafea espresso era 6 zloţi, iar o pizza până în 15 zloţi. As I said, preţurile de acasă. Chiar şi servirea a fost ca la noi - când le-a adus cafelele colegilor mei, chelneriţa (alminteri impecabilă în îndeplinirea serviciului şi a cunoaşterii limbii engleze) a dat cu cotul peste halba mea de bere (halbele de Paulaner sunt foarte înalte şi subţiri). Am fost salvat de reflexe :)

Astfel că, în ceea ce mă priveşte, Polonia intră, alături de Grecia şi Italia, în categoria ţărilor în care nu voi ezita niciodată să merg dacă voi avea ocazia - acele ţări în care mă simt pe jumătate acasă. Este o experienţă care nu poate fi cumpărată cu bani. A fost a opta mea călătorie în străinătate, şi, cumva, a fost cea mai condimentată dintre toate.


PS. În caz că vreţi să ştiţi, reţeta succesului nostru a fost: entuziasm juvenil şi multă asistenţă divină, plus câteva luni de muncă. Poate şi faptul că am văzut în sala de concurs drapelul României alături de alte drapele şi am spus că imaginea ţării noastre trebuie corectată - gândul pe care îl avem de fiecare dată când plecăm afară.


PPS. Dacă vreţi să vă informaţi din mai multe surse, detalii despre Amadeus şi festivalul la care a participat veţi găsi aici, aici şi aici. Cum însă materialele respective sunt scrise în limba polonă, vă recomand un articol apărut în cotidianul Bisericii Ortodoxe Române.



Addenda

Am adăugat portofoliul foto pe care îl promisesem de mult. Ce vor să spună pozele:

1. am plecat într-o adevărată expediţie, cu două autoturisme. Noi, bătrânii, ne-am refugiat în Fordul Focus, iar tinerii au rămas în Dacia Supernova. Câte glume am făcut pe tema asta :)

2. la Oradea am oprit să schimbăm leii în euro. Eram nedormiţi şi îmbibaţi cu cafea.

3. slujbele Bisericii Ortodoxe Poloneze au un fast deosebit, fiind oficiate după modelul rusesc, limba liturgică fiind preponderent cea slavonă. Acest lucru este vizibil şi consultând cărţile liturgice, tipărite (4) în alfabetul chirilic.

5-13. un centru vechi de oraş superb, foarte bine pus în valoare. A se vizita după înserat :)

14. repetiţii din greu :) Acum, la modul foarte serios, primele 3 zile petrecute în Polonia nu prea am avut timp să răsuflăm, cu toate că eram destul de obosiţi după drum. După cum s-a văzut, efortul a meritat din plin.

15-17. concerte: a. la Lublin; b. în Bilgoraj; c. în cadrul festivalului-concurs din Terespol.

18. surpriza momentului în care ni se spune că trebuie să mai cântăm o piesă, pentru că am câştigat marele premiu, într-un mod cu totul neaşteptat şi, prin asta, cu atât mai frumos.

19-20. Marele Premiu. Primul.


21. Amadeus în formulă completă la câştigarea primului trofeu :)









22. dacă tot am câştigat Marele Premiu, atunci începe şi presa să ne dea târcoale :)









23. moment de respiro după primul concert, cel de la Universitatea din Lublin.






24-27. stranum53 în periplul polonez: la motel, la restaurant lângă şemineu, în parc, şi alături de un dirijor al Amadeus fericit şi exuberant, ceea ce e foarte rar :)



























28. încărcaţi de diplome, trofee şi daruri, ne luăm rămas bun de la Înalt Preasfinţitul Abel în ultima zi a şederii noastre la Lublin. Urmează întoarcerea acasă.

Polonia II. Poveste pe scurt

Suntem în Polonia de câteva zile deja. Mâine, dealtfel (sau mai bine spus azi, pentru că acum e ora locală 2.58 am), s-ar putea să fie ultima zi pe care o petrecem acum în această ţară. Ca întotdeauna, timpul trece foarte repede atunci când eşti în străinătate, într-un grup. Constaţi că de fapt există un program foarte obositor, în care de fapt nu prea e loc pentru decizia ta. Dar, fie.

Gazdele noastre (e vorba de episcopia ortodoxă de Lublin) ne-au rezervat câteva surprize faţă de ceea ce ştiam la Bucureşti că va fi drumul nostru aici. În primul rând, am petrecut patru nopţi în trei oraşe diferite - o noapte în Lublin, una în Bielgoraj şi două în acest mic sătuc numit Zalesie, situat la câţiva kilometri de Terespol. În caz că nu ştiţi ce este Terespol. uitaţi-vă pe harta Poloniei, la graniţa cu Belarusul. Pe acolo e Terespolul. Mâine (convenţional vorbind) vom petrece prima parte a zilei înapoi în Lublin, iar apoi vom pleca spre casă.

Încerc să compar imaginea mea despre Polonia de până acum cu cea pe care o am în acest moment. Oamenii nu vorbesc atât de mult limbi străine, aşa cum credeam, iar dacă te bazezi pe engleză poţi avea surprize. Dacă e vorba de limbi străine, pe primul loc este limba germană. Totuşi, acest inconvenient este minor.

Polonia poate fi comparată pe ansamblu cu România, iar comparaţia nu ne va fi întotdeauna nefavorabilă. Drumurile pe care am avut ocazia să trecem sunt cam la fel, oraşele la fel, preţurile la fel, mijloacele de transport în comun în general mai vechi, iar când e vorba de automobile, oamenii preferă Skoda şi automobile germane.

Oamenii sunt deosebiţi, şi nu îi laud, pentru că chiar acesta este adevărul. În sensul că sunt deschişi, binevoitori, le place mult muzica şi pe deasupra au o părere nejustificat de bună despre România. Când aflau de unde suntem, deveneau zâmbitori. Dacă asculţi un post de radio local, nu va trece mult timp până ce vei avea ocazia de a asculta o piesă morandi, iar tot ceea ce ţine de ţara mea primeşte atenţie. Dar ceea ce m-a convins a fost felul în care grupul de tineri cu care am interacţionat zilele trecute ne-a susţinut moralmente la festivalul de azi.

A propos. Astăzi a fost a doua zi a festivalului de muzică religioasă de Crăciun din Terespol (polonezii ortodocşi, numărând cam 500,000, sunt pe stil vechi, deşi în oraşe s-a trecut în general la stilul nou), la care au participat câteva zeci de coruri şi grupuri vocale (nu neapărat ortodoxe) din Polonia, Germania, Rusia, Ucraina, Bielorusia şi România (adică noi). Credeam că e vorba de un festival fără competiţie, dar a fost de fapt un festival concurs, şi când am aflat asta am devenit brusc mai crispaţi. În plus, am avut de aşteptat ore bune până să ajungem să cântăm.

Cu toate astea, deşi concertul nostru a fost probabil cel mai puţin reuşit dintre cele trei susţinute în Polonia până acum, am obţinut marele premiu pentru România, în condiţiile în care corurile din Rusia şi Ucraina au venit foarte bine pregătite. Pentru noi, lucrul a fost o surpriză, mai ales că nu eram pregătiţi pentru un concurs şi nu ne montasem în spirit competiţional.

Carevasăzică, la prima participare a sa la un festival de muzică corală, (cb) Amadeus a obţinut marele premiu, şi încă într-un concurs cu o anvergură mare. Gândul meu, în momentul plecării, nu era decât acela de a nu face numele ţării mele de râs. S-a întâmplat să ne reuşească mai mult.

Nu e prima dată când câştig un premiu, dar e prima dată când câştig ceva pentru ţara mea, alături de colegii mei, la o competiţie internaţională. Şi iată cum stranum53 va fi pus iarăşi în situaţia de a adăuga o linie în plus la CV. Nădăjduiesc că reuşita asta ne va aduce o vizibilitate mai mare în ţară, pentru că aici am primit deja invitaţia de a participa la viitoarea ediţie a festivalului cât şi semnale despre invitaţii în alte locuri.

Reuşita aceasta mare are şi un revers. Nu am avut deloc timp pentru noi, nu am vizitat mai nimic, şi deabia am reuşit să trecem o dată prin supermarket pentru cumpărături. Iar eu, care doream să vizitez castelul din Lublin şi, if possible, Varşovia.... Nici timp pentru conectare la internet nu am avut mai deloc.

Se pare însă că există o dată viitoare, în acest caz, aşa că ceea ce nu se întâmplă acum se va întâmpla probabil anul viitor.

Cel mai probabil, voi scrie viitoarea postare în ţară. Până atunci, cu regretul de a nu fi putut, din nou - din cauza orei foarte înaintate - ataşa fişiere multimedia (am multe poze foarte reuşite, fişiere audio şi în câtva timp şi video), vă doresc cele bune şi să ajungeţi şi voi în Polonia. Pentru că merită, fără nicio îndoială.

Numai bine.