(inocenţă)
I.
Mă plimb pe malul mării. Nisipul e tare. Sunt singur. Plaja e absolut pustie. În spate, luminile oraşului s-au stins de mult. E frig, un frig pătrunzător de toamnă olandeză târzie. Niciun pescăruş - au plecat cu toţii, de mult. Niciun om. Nimeni. Numai marea şi eu.
II.
Valuri ce bat cu tărie în mal
Îmi persistă în minte, val după val...
Aş dori să fiu din nou ce am fost
- un copil să redevin - să pot iar privi
cerul senin,
să pot iar zâmbi...
Îmi vine să râd de gânduri, de idei.
Doar n-am ajuns asemeni unui suflet mort
şi nu văd sensul unei sarcini eterne de venin.
Îmi vine să râd - dar am lacrimi în ochi.
Mă gândesc totuşi că
e un lucru banal, un lucru normal:
amintiri disparate-ntr-un ocean de uitări.
Masa şi casa, părinţii şi fraţii
- acest gând ascuns, sub o mie de mări.
Copil eram ieri - şi zâmbeam fericit
- inocenţă-n persoană, o coroană de crini.
Azi însă totul e stricat, alterat,
acum port în mine o coroană de spini.
Acum nu zâmbesc, ci sunt încruntat
- pot numai să visez la depărtări.
III.
Aş vrea să-ntineresc, crinii albi să învie,
din nou să te simt - tu, copilărie.
Nu sunt de piatră, ... nici inimă nu sunt.
Mi-e însă, sincer, teamă să rămân pământ.
(20010922 Bistritz)
20080831
20080822
peregrinatio.02 Bistriţa
Scriu rândurile de mai jos pentru că nu am văzut prea multe relatări despre Bistriţa în mediul virtual. Din păcate, pentru că e un oraş care merită câteva cuvinte.
Pe data de 5 august, a doua zi după concetul Iron Maiden (nu sunt rocker, dar atmosfera creată de cei 22,000 de fani a fost nemaipomenită, iar concertul o reuşită - am fost invitat de prietenii mei şi, ca fapt divers, am prins ultimul bilet disponibil în zona A) mă suiam în tren şi mă refugiam acasă.
"Acasă" e un fel de a spune. De fapt, nu mai locuiesc acolo din 1995 (de la începutul liceului şi până acum, când încerc să duc la capăt nişte studii, sunt bucureştean cu acte în regulă). Şi totuşi, deşi Bucureştiul nu este nici pe departe oraşul acela de infern zugrăvit de detractorii săi (ba dimpotrivă, mai ales că locuiesc în sectorul 3), aici nu mă simt acasă. În special în ultimii câţiva ani, de când oraşul a devenit, destul de brusc, mult mai aglomerat şi mai zgomotos.
Aşa că reiau: împreună cu bunii mei prieteni, m-am urcat seara în acceleratul de Baia Mare şi am coborât dimineaţa următoare la Bistriţa. Am stat acolo opt zile - mai mult decât oricând, în ultimii opt ani.
Pentru cine nu a mai fost niciodată acolo, oraşul s-ar putea să rezerve câteva surprize. În primul rând, cunosc acolo foarte mulţi oameni buni, procentual mai mulţi decât în Bucureşti. Nu doar din punct de vedere uman, ci şi intelectual şi profesional. În al doilea rând, am observat o polarizare accentuată - sunt mulţi cei care se descurcă (fie prin natura slujbei, fie - mai ales - prin munca în străinătate) şi foarte mulţi cei care o duc extrem de greu. Probez aceste afirmaţii prin mulţimea de autoturisme noi (dintre care majoritatea cu numere de înmatriculare străine) şi de case construite recent, pe de o parte, şi prin bisericile pline (iar asta nu la slujba de duminică, ci la paraclisele săvârşite seara, în timpul săptămânii), pe de altă parte. Când omul ajunge în casa lui Dumnezeu, înseamnă că celelalte resurse de sprijin sunt epuizate (ceea ce nu marchează ipso facto lipsa credinţei religioase, ci indică destul de fidel necazurile). Faţă de acum zece ani, inegalităţile sociale au crescut extrem de mult, iar acest lucru se vede cu ochiul liber.
Am observat că oamenii se preocupau să îşi aranjeze pe cât posibil apartamentele (ceea ce se traduce prin faţade de blocuri renovate şi consolidate - un lucru pe care mi l-aş dori din toată inima în Bucureşti), am observat că internetul a devenit ceva mai prezent, mai ales printre cei tineri (şi încă la oferte acceptabile), am observat că cei care îşi permit călătoresc şi încearcă să vadă lumea (iar asta ca turişti). Dau exemplul prietenilor mei, care au ieşit de fiecare dată din ţară în ultimii ani (în Italia), şi mai dau exemplul altor buni prieteni care tocmai se întorceau din Spania de la plajă atunci când eu eram încă în oraş. Trăgând linie, oamenii încearcă să supravieţuiască. Nu le e uşor.
Dacă veţi ajunge în Bistriţa, trebuie să ştiţi că nu veţi duce lipsă de supermarketuri decente. Există un Kaufland (comparabil ca dimensiuni cu un Billa de cartier în Bucureşti), un Winmarkt (unde nu am intrat) şi, de curând, un Carrefour, situat lângă gară. Găsiţi filiale bancare la discreţie (cel puţin filiale ale băncilor importante), deservite de o reţea de bancomate destul de bine pusă la punct. Am folosit pe perioada şederii acolo carduri ING şi BRD. Ambele bănci au o reţea destul de OK - am numărat două SelfBank-uri şi cel puţin 4 bancomate BRD (iar cardurile pot fi folosite şi în supermarketurile menţionate, cât şi în unele magazine).
Nu încercaţi să epataţi acolo. Veţi avea surpriza să daţi peste mulţi oameni cu foarte mulţi bani. Obişnuit fiind cu Bucureştiul, nu puteam să nu mă mir de mulţimea de automobile germane destul de noi - foarte multe automobile Mercedes de ultimă generaţie. Mai mult, ştiam că bistriţenii au o apetenţă pentru case, dar de data asta am fost izbit de numărul lor. Am numărat cel puţin 4 cartiere compacte construite în ultimii 15 ani şi, spre deosebire de anii trecuţi, acum casele respective erau în marea lor majoritate finisate. Deasemenea, am observat mai multe proiecte imobiliare în lucru, iar asta înseamnă că încă există o cerere de locuinţe noi.
Dacă doriţi condiţii de cazare (relativ) bune în oraş, puteţi încerca hotelul Coroana de Aur, situat chiar în centru. Personal, însă, recomand complexul Codrişor, şi asta nu din cauza confortului, ci a situării într-o zonă mult mai frumoasă, dincolo de răul Bistriţa, lângă parc. Venind vorba de divertisment, acesta se rezumă la terasele/restaurantele existente (cam prea multe - mi-a plăcut numai cea situată lângă Casa de Cultură şi parcul municipal), la cele două parcuri, la meciurile de fotbal ale Gloriei şi la cele câteva concerte prilejuite de festivalurile organizate de primărie - nu întotdeauna reuşite (ca să nu mă exprim mai dur). Totuşi, internetul şi televiziunea pot constitui, parţial, un paleativ. Nu recomand, în niciun caz, vizita la bazinul în aer liber de lângă râu - locul este dubios. Un cuvânt şi despre transportul dinspre Bucureşti. Cea mai bună opţiune de care am ştiinţă este acceleratul Bucureşti - Baia Mare, iar cele mai bune opţiuni de bilet sunt cuşetă 4 paturi. Costul - undeva în jur de 100 de lei.
Sunt multe lucruri de văzut la Bistriţa. Însă viaţa culturală a oraşului este un eufemism. Din păcate, pentru că menirea acestui oraş ar trebui să fie tocmai una culturală. Bistriţa este unul din cele mai vechi oraşe româneşti (menţionat în 1241) şi, vizitând oraşul - mai ales centrul lui vechi - veţi simţi un aer medieval de sorginte teutonă, iar asta pentru că cetatea medievală Bistritz a fost o cetate săsească bine dezvoltată. Martori ai acestui trecut îndepărtat sunt catedrala evanghelică (datând din a doua jumătate a secolului XV), catedrala ortodoxă (fostă a călugărilor minoriţi) Sfânta Ana, din secolul XIII, zidul de apărare, cele 12 pasaje, Turnul Dogarilor şi ansamblul Sugălete, Casa Argintarului, din secolul XVI. Şi aşa mai departe. Iar ambientul natural este şi el prezent - la câţiva kilometri de oraş încep munţii.
Cu o asemenea moştenire este greu să te zbaţi în mediocritate, dar iată că la Bistriţa s-a reuşit cu brio. Ca evenimente culturale în Bistriţa nu îmi vin în minte decât concerte răzleţe pentru cor sau orchestre de cameră, organizate la iniţiativa unor particulari care merită felicitări, şi poate câteva expoziţii (una de sculptură tocmai era în curs). Plus Zilele Medievale, plus un festival de muzică folk. La un oraş care are totuşi peste 80,000 de locuitori, este cam puţin. Şi nu e vorba neapărat de asta, dar identitatea culturală a oraşului nu este subliniată în niciun fel, printr-un eveniment de nişă cât de cât mai cunoscut, de exemplu.
Pentru a înţelege realitatea de acolo, gândiţi-vă că centrul vechi, alcătuit din case săseşti, care merită mai multă grijă (de curând transformat în pietonal - unul din puţinele lucruri bune făcute de fostul primar), este locuit exclusiv de persoane de etnie romă, Casa Argintarului stătea nu de mult să cadă, iar turnul de 75 de metri al Catedralei Evanghelice a fost incendiat cu nonşalanţă, pe data de 11 iunie 2008, de trei copii rromi aflaţi la furt de tablă. Nu făceau asta pentru prima dată. Pagubele estimate sunt de 2,000,000 de euro. Le vor plăti, evident, tot locuitorii oraşului. Iar asta după vreo 15 ani în care catedrala, cu turn cu tot, nu se putea vedea din cauza schelelor ridicate pentru restaurarea ei. Aceste schele, practic abandonate, au fost folosite fără nicio problemă de cei trei copii rromi. Până acum nu am auzit de nicio reacţie a firmei care a lăsat schelele acolo nesupravegheate.
Mai am de spus lucruri despre zonă. Am vizitat nu numai Bistriţa, ci şi Sângeorz, Ilva, Tihuţa şi Vatra Dornei. Asta, însă, în postările viitoare.
Deocamdată recomand un singur site despre Bistriţa - site-ul unui cotidian local care mi-a plăcut - în caz că vreţi să luaţi pulsul oraşului. Printre altele, linkul de mai jos lămureşte cum a putut fi distrus turnul Catedralei Evanghelice.
Pe data de 5 august, a doua zi după concetul Iron Maiden (nu sunt rocker, dar atmosfera creată de cei 22,000 de fani a fost nemaipomenită, iar concertul o reuşită - am fost invitat de prietenii mei şi, ca fapt divers, am prins ultimul bilet disponibil în zona A) mă suiam în tren şi mă refugiam acasă.
"Acasă" e un fel de a spune. De fapt, nu mai locuiesc acolo din 1995 (de la începutul liceului şi până acum, când încerc să duc la capăt nişte studii, sunt bucureştean cu acte în regulă). Şi totuşi, deşi Bucureştiul nu este nici pe departe oraşul acela de infern zugrăvit de detractorii săi (ba dimpotrivă, mai ales că locuiesc în sectorul 3), aici nu mă simt acasă. În special în ultimii câţiva ani, de când oraşul a devenit, destul de brusc, mult mai aglomerat şi mai zgomotos.
Aşa că reiau: împreună cu bunii mei prieteni, m-am urcat seara în acceleratul de Baia Mare şi am coborât dimineaţa următoare la Bistriţa. Am stat acolo opt zile - mai mult decât oricând, în ultimii opt ani.
Pentru cine nu a mai fost niciodată acolo, oraşul s-ar putea să rezerve câteva surprize. În primul rând, cunosc acolo foarte mulţi oameni buni, procentual mai mulţi decât în Bucureşti. Nu doar din punct de vedere uman, ci şi intelectual şi profesional. În al doilea rând, am observat o polarizare accentuată - sunt mulţi cei care se descurcă (fie prin natura slujbei, fie - mai ales - prin munca în străinătate) şi foarte mulţi cei care o duc extrem de greu. Probez aceste afirmaţii prin mulţimea de autoturisme noi (dintre care majoritatea cu numere de înmatriculare străine) şi de case construite recent, pe de o parte, şi prin bisericile pline (iar asta nu la slujba de duminică, ci la paraclisele săvârşite seara, în timpul săptămânii), pe de altă parte. Când omul ajunge în casa lui Dumnezeu, înseamnă că celelalte resurse de sprijin sunt epuizate (ceea ce nu marchează ipso facto lipsa credinţei religioase, ci indică destul de fidel necazurile). Faţă de acum zece ani, inegalităţile sociale au crescut extrem de mult, iar acest lucru se vede cu ochiul liber.
Am observat că oamenii se preocupau să îşi aranjeze pe cât posibil apartamentele (ceea ce se traduce prin faţade de blocuri renovate şi consolidate - un lucru pe care mi l-aş dori din toată inima în Bucureşti), am observat că internetul a devenit ceva mai prezent, mai ales printre cei tineri (şi încă la oferte acceptabile), am observat că cei care îşi permit călătoresc şi încearcă să vadă lumea (iar asta ca turişti). Dau exemplul prietenilor mei, care au ieşit de fiecare dată din ţară în ultimii ani (în Italia), şi mai dau exemplul altor buni prieteni care tocmai se întorceau din Spania de la plajă atunci când eu eram încă în oraş. Trăgând linie, oamenii încearcă să supravieţuiască. Nu le e uşor.
Dacă veţi ajunge în Bistriţa, trebuie să ştiţi că nu veţi duce lipsă de supermarketuri decente. Există un Kaufland (comparabil ca dimensiuni cu un Billa de cartier în Bucureşti), un Winmarkt (unde nu am intrat) şi, de curând, un Carrefour, situat lângă gară. Găsiţi filiale bancare la discreţie (cel puţin filiale ale băncilor importante), deservite de o reţea de bancomate destul de bine pusă la punct. Am folosit pe perioada şederii acolo carduri ING şi BRD. Ambele bănci au o reţea destul de OK - am numărat două SelfBank-uri şi cel puţin 4 bancomate BRD (iar cardurile pot fi folosite şi în supermarketurile menţionate, cât şi în unele magazine).
Nu încercaţi să epataţi acolo. Veţi avea surpriza să daţi peste mulţi oameni cu foarte mulţi bani. Obişnuit fiind cu Bucureştiul, nu puteam să nu mă mir de mulţimea de automobile germane destul de noi - foarte multe automobile Mercedes de ultimă generaţie. Mai mult, ştiam că bistriţenii au o apetenţă pentru case, dar de data asta am fost izbit de numărul lor. Am numărat cel puţin 4 cartiere compacte construite în ultimii 15 ani şi, spre deosebire de anii trecuţi, acum casele respective erau în marea lor majoritate finisate. Deasemenea, am observat mai multe proiecte imobiliare în lucru, iar asta înseamnă că încă există o cerere de locuinţe noi.
Dacă doriţi condiţii de cazare (relativ) bune în oraş, puteţi încerca hotelul Coroana de Aur, situat chiar în centru. Personal, însă, recomand complexul Codrişor, şi asta nu din cauza confortului, ci a situării într-o zonă mult mai frumoasă, dincolo de răul Bistriţa, lângă parc. Venind vorba de divertisment, acesta se rezumă la terasele/restaurantele existente (cam prea multe - mi-a plăcut numai cea situată lângă Casa de Cultură şi parcul municipal), la cele două parcuri, la meciurile de fotbal ale Gloriei şi la cele câteva concerte prilejuite de festivalurile organizate de primărie - nu întotdeauna reuşite (ca să nu mă exprim mai dur). Totuşi, internetul şi televiziunea pot constitui, parţial, un paleativ. Nu recomand, în niciun caz, vizita la bazinul în aer liber de lângă râu - locul este dubios. Un cuvânt şi despre transportul dinspre Bucureşti. Cea mai bună opţiune de care am ştiinţă este acceleratul Bucureşti - Baia Mare, iar cele mai bune opţiuni de bilet sunt cuşetă 4 paturi. Costul - undeva în jur de 100 de lei.
Sunt multe lucruri de văzut la Bistriţa. Însă viaţa culturală a oraşului este un eufemism. Din păcate, pentru că menirea acestui oraş ar trebui să fie tocmai una culturală. Bistriţa este unul din cele mai vechi oraşe româneşti (menţionat în 1241) şi, vizitând oraşul - mai ales centrul lui vechi - veţi simţi un aer medieval de sorginte teutonă, iar asta pentru că cetatea medievală Bistritz a fost o cetate săsească bine dezvoltată. Martori ai acestui trecut îndepărtat sunt catedrala evanghelică (datând din a doua jumătate a secolului XV), catedrala ortodoxă (fostă a călugărilor minoriţi) Sfânta Ana, din secolul XIII, zidul de apărare, cele 12 pasaje, Turnul Dogarilor şi ansamblul Sugălete, Casa Argintarului, din secolul XVI. Şi aşa mai departe. Iar ambientul natural este şi el prezent - la câţiva kilometri de oraş încep munţii.
Cu o asemenea moştenire este greu să te zbaţi în mediocritate, dar iată că la Bistriţa s-a reuşit cu brio. Ca evenimente culturale în Bistriţa nu îmi vin în minte decât concerte răzleţe pentru cor sau orchestre de cameră, organizate la iniţiativa unor particulari care merită felicitări, şi poate câteva expoziţii (una de sculptură tocmai era în curs). Plus Zilele Medievale, plus un festival de muzică folk. La un oraş care are totuşi peste 80,000 de locuitori, este cam puţin. Şi nu e vorba neapărat de asta, dar identitatea culturală a oraşului nu este subliniată în niciun fel, printr-un eveniment de nişă cât de cât mai cunoscut, de exemplu.
Pentru a înţelege realitatea de acolo, gândiţi-vă că centrul vechi, alcătuit din case săseşti, care merită mai multă grijă (de curând transformat în pietonal - unul din puţinele lucruri bune făcute de fostul primar), este locuit exclusiv de persoane de etnie romă, Casa Argintarului stătea nu de mult să cadă, iar turnul de 75 de metri al Catedralei Evanghelice a fost incendiat cu nonşalanţă, pe data de 11 iunie 2008, de trei copii rromi aflaţi la furt de tablă. Nu făceau asta pentru prima dată. Pagubele estimate sunt de 2,000,000 de euro. Le vor plăti, evident, tot locuitorii oraşului. Iar asta după vreo 15 ani în care catedrala, cu turn cu tot, nu se putea vedea din cauza schelelor ridicate pentru restaurarea ei. Aceste schele, practic abandonate, au fost folosite fără nicio problemă de cei trei copii rromi. Până acum nu am auzit de nicio reacţie a firmei care a lăsat schelele acolo nesupravegheate.
Mai am de spus lucruri despre zonă. Am vizitat nu numai Bistriţa, ci şi Sângeorz, Ilva, Tihuţa şi Vatra Dornei. Asta, însă, în postările viitoare.
Deocamdată recomand un singur site despre Bistriţa - site-ul unui cotidian local care mi-a plăcut - în caz că vreţi să luaţi pulsul oraşului. Printre altele, linkul de mai jos lămureşte cum a putut fi distrus turnul Catedralei Evanghelice.
http://www.bistriteanul.ro/articol.php?id=1214992719078
20080802
poezie.06
(cântecul unui om cu inima ruptă)
I.
- Unde eşti, suflete? spune-mi, unde eşti?
La câte milioane de mile distanţă pluteşti?
o întreb. Nu răspunde. O privesc - se ascunde.
E departe ...
"Cum? Nu mă vezi? Sunt aici; în faţa ta eu sunt".
- Da - te văd - eşti în faţa mea. Şi-ţi aud vocea foarte bine ...
Dar inima ţi-a plecat pe Marte, sau undeva,
într-un loc în care eu nu pot ajunge la tine.
Ciudat, când te gândeşti: ar trebui să plâng.
Dar - şi nu ştiu de ce - îmi vine să cânt;
un cântec auzit ieri, pe un disc de vinyl,
un cântec trist, lung, dus aiurea de vânt,
de întâiul vânt din luna April.
II.
El nu se va supăra defel dacă tu - cântând - îl greşeşti,
el va străbate, în doar o clipă, nesfârşite bolte cereşti.
Se va întoarce în chiar această cameră, apoi,
se va întoarce foarte repede, radiind pacea lui între noi.
Acest cântec foarte trist al iubirii ne va salva;
aceste ultime 30 de secunde ... le vom uita.
Atunci tu, suflete, foarte amar vei plânge
iar eu, de supărare, mâinile-mi voi frânge.
Dar va fi bine, alături vom fi
- fără a simţi, vom reîncepe a iubi.
Acest cântec trist te va fi adus înapoi,
el ne va fi făcut iarăşi împreună doi.
Suferinţa asta, îndurată fără minus sau plus,
suferinţa aceasta neaşteptată ne va uni.
20020401 Bucureşti
I.
- Unde eşti, suflete? spune-mi, unde eşti?
La câte milioane de mile distanţă pluteşti?
o întreb. Nu răspunde. O privesc - se ascunde.
E departe ...
"Cum? Nu mă vezi? Sunt aici; în faţa ta eu sunt".
- Da - te văd - eşti în faţa mea. Şi-ţi aud vocea foarte bine ...
Dar inima ţi-a plecat pe Marte, sau undeva,
într-un loc în care eu nu pot ajunge la tine.
Ciudat, când te gândeşti: ar trebui să plâng.
Dar - şi nu ştiu de ce - îmi vine să cânt;
un cântec auzit ieri, pe un disc de vinyl,
un cântec trist, lung, dus aiurea de vânt,
de întâiul vânt din luna April.
II.
El nu se va supăra defel dacă tu - cântând - îl greşeşti,
el va străbate, în doar o clipă, nesfârşite bolte cereşti.
Se va întoarce în chiar această cameră, apoi,
se va întoarce foarte repede, radiind pacea lui între noi.
Acest cântec foarte trist al iubirii ne va salva;
aceste ultime 30 de secunde ... le vom uita.
Atunci tu, suflete, foarte amar vei plânge
iar eu, de supărare, mâinile-mi voi frânge.
Dar va fi bine, alături vom fi
- fără a simţi, vom reîncepe a iubi.
Acest cântec trist te va fi adus înapoi,
el ne va fi făcut iarăşi împreună doi.
Suferinţa asta, îndurată fără minus sau plus,
suferinţa aceasta neaşteptată ne va uni.
20020401 Bucureşti
Subscribe to:
Posts (Atom)
