week’toriAl.02 despre "limba moldovenească"

Basarabia este în stare de război. Nu este vorba de un război civil sau de un conflict militar cu alt stat, ci de un război rece, semi-îngheţat chiar. Dar care se încălzeşte vizibil. Este războiul dintre cele două destine ale Basarabiei: fie parte a spaţiului românesc, fie gubernie a Rusiei.

Parte a spaţiului românesc nu înseamnă automat parte a teritoriului României. Dacă am gândi exclusiv în termeni teritoriali, toţi românii din afara teritoriului statului român ar trebui ignoraţi. Românitatea nu se suprapune unor hotare vremelnice. Ea presupune însă revendicarea naţionalităţii şi a limbii române.

De cealaltă parte, gubernie a Rusiei nu mai înseamnă acum încorporarea de jure a Basarabiei în Rusia. O "Republica Moldova" cu pretenţii de independenţă, dar intrată cu totul sub sfera de influenţă a Rusiei, e mult mai folositoare retoricii moscovite, constituind în acelaşi timp un loc numai bun pentru a supraveghea frontiera de răsărit a Uniunii Europene (implicit România) şi mai ales pentru a tempera avântul unei Ucraine prea atrase de mirajul Europei.

În acest context, disputa asupra limbii şi, implicit, a naţionalităţii "moldoveneşti" nu mai poate genera uimire. Nimic nou aici: pseudoargumentele staliniste ale anilor '20 (menite să îndepărteze Basarabia de România şi să o apropie de Rusia) sunt reluate şi amplificate de susţinătorii "statalităţii moldoveneşti", în ideea că o minciună repetată în mod obsesiv va înăbuşi în cele din urmă adevărul.

Acest lucru este sortit eşecului. Pentru simplul motiv că adjectivul de "moldovean" nu constituie monopolul administraţiei de la Chişinău. Există o singură Moldova pe lumea asta, iar cea mai mare parte a ei este pământ românesc, locuit de români care vorbesc româneşte, fără ca limba vorbită de ei să se deosebească în vreun fel de limba vorbită în stânga Prutului.

Decretând că limba Republicii Moldova nu este româna, ci "moldoveneasca", administraţia de la Chişinău întreprinde un dublu demers:

1. atacă identitatea românească în general
2. întreţine ideea că Republica Moldova trebuie "reîntregită" (este semnificativ în acest sens episodul cu "Partidul Moldovenilor").

În fond, toate actele disperate ale susţinătorilor "statalităţii moldoveneşti" vin pe fondul evenimentului major care a avut loc la 1 ianuarie 2007. România, atât de hulită de ei, a devenit membru cu drepturi depline a EU, iar ceaţa din sufletele basarabenilor s-a risipit ca prin farmec. Ezitările de până atunci au făcut loc hotărârii de a întoarce faţa către Vest. Exact ceea ce nu doreşte actuala administraţie de la Chişinău, condusă de "moldovenişti" cu nume ruseşti. Am uitat să spun că Vladimir Voronin este rusificat prin căsătoria cu o persoană de naţionalitate rusă. E bine de ştiut. Cum să accepte el că vorbeşte (mă rog, e un fel de a spune) limba română?

În încheiere, îmi justific neîncrederea în retorica administraţiei de la Chişinău şi printr-un argument preluat din dreptul canonic ortodox: un stat independent trebuie să dispună de o Biserică Ortodoxă Autocefală. Or structura eclesiastică din Republica Moldova este autonomă, nu autocefală (independentă), iar deciziile care o privesc se iau la Moscova. Cei care sunt chiar înclinaţi să creadă în retorica "statalistă" a administraţiei actuale de la Chişinău nu au decât să vadă cum a fost primit Alexei al II-lea (Patriarh al Moscovei şi bun tovarăş de arme al actualului preşedinte rus în cadrul KGB) la Chişinău.

PS: Celor care doresc să se lămurească pe deplin asupra chestiunii "limbii moldoveneşti" le recomand lecturarea cărţii One Step Back, Two Steps Forward: On the Language Policy of the Communist Party of the Soviet Union in the National Republics: Moldavian, a Look Back, a Survey, and Perspectives scrisă de lingvistul basarabean Michael Bruchis la începutul anilor '80.

week’toriAl.01 privire în oglindă

Întrebarea pe care mi-o pun este: cum ar fi arătat România azi ca ţară comunistă?

Ne zbatem de 17 ani într-o tranziţie urâtă căreia nu îi mai găsim sensuri, care ajunge să ne deprime. Ne-am pierdut de mult timp iluziile că lucrurile se vor schimba în ritmul în care ne dorim noi asta. Şi totuşi, eu cred că lucrurile puteau decurge şi mai rău.

Eram copil în 1989, aşa că nu pot pretinde să ştiu tot ce se întâmpla atunci. Dar îmi amintesc de cozi la pâine, de zahăr şi ulei luate cu buletinul, de peşte vândut condiţionat. Magazine jegoase şi goale, în care se vindeau produse proaste. Două ore de program TV pe zi, şi el denaturat peste măsură, pe care îl puteam urmări la un Sirius 237 prăpădit, pe care mulţi alţii nu îl aveau. Şi, mai mult decât toate lipsurile, o societate stratificată de tip feudal asiatic, adică o societate structurată pe verticală, cu simţăminte umane atrofiate. Toate acestea învelite în mult, foarte mult conformism. Michael Voslensky numea asta "capitalism de stat".

Ce este acum nu este perfect, dar este mai bun. Trag concluzia asta comparând România cu o ţară cam de aceeaşi mărime, care la un moment dat era unul dintre principalii noştri parteneri externi: Coreea de Nord. Oricine regretă comunismul, nu are decât să viziteze statul nord-coreean. Se poate; costă cam 2,000 de dolari.

În Coreea de Nord, în 2007, lucrurile stau cam aşa: după desfiinţarea CAERului economia a intrat în picaj, agricultura s-a prăbuşit, şi aproximativ 2,000,000 de coreeni au murit de foame. Lucrurile nu merg prea bine nici în clipa de faţă, cu toate raţionalizările la sânge care se fac. Libertatea este inexistentă: nu te poţi muta dintr-un oraş în altul, nu poţi călători în străinătate (decât la lucru în Siberia şi mai ales în China, dar asta numai dacă eşti norocos), nu ai acces la alte surse de informare decât cele guvernamentale; în fine, dacă ceva nu le place la tine ai multe şanse să ajungi într-unul din lagărele cu care ţara este încă împânzită.

A existat telefonie mobilă în Coreea de Nord, prin 2004, dar pentru că autorităţile s-au temut că scapă populaţia de sub controlul informaţional serviciile de telefonie mobilă au fost scoase în afara legii câteva luni mai târziu. Accesul la internet este practic imposibil. Există o reţea naţională de intranet (care seamănă cu o reţea de internet de acum 30 de ani), strict controlată de autorităţi, iar conexiunea la internet se face prin nişte servere din China, însă pentru a putea accesa internetul trebuie să fii demnitar de rang înalt. Ca să închei, posturile de radio şi televiziune străine sunt bruiate. E vorba mai ales de posturile sud-coreene. Muzica străină - interzisă, CDurile, DVDurile şi casetele video sau audio - asemenea.

Paradoxurile de imagine nord-coreene sunt că, într-una din cele mai sărace ţări din lume, găseşti cel mai mare stadion din lume, cel mai înalt hotel din lume (330 de metri, abandonat în stadiul de schelet de beton), cel mai rapid metrou din lume. Dar şi bombe atomice. Şi o dictatură bazată pe o succesiune de tip imperial, dotată cu o ideologie ultranaţionalistă - juche - pe care o puteţi studia in extenso pe cele câteva site-uri web nord-coreene (că doar toate aceste site-uri sunt ale dictaturii de la Pyongyang), ideologie care ne arată de ce România lui Ceauşescu din 1989 nu se deosebea aproape deloc de Coreea lui Kim Ir Sen.

Aş putea spune mult mai multe despre Coreea lui Kim Jong Il şi a preşedintelui "etern" Kim Ir Sen, dar esenţa este asta: să ne bucurăm că nu trăim, în 2007, în România lui Nicu Ceauşescu, chipul în oglindă al lui Kim Jong Il. Şi să apreciem mai mult puţinul pe care totuşi îl avem.

Altfel toată libertatea noastră e risipită fără rost.