20090928

descriptum32.

stare: lipsit de somn (ceva normal)
soundtrack: Artful Dodger feat. Michelle Escoffery - think about me

Mda, ora 2.56 noaptea şi nu pot închide ochii, aşa că prefer să scriu.

M-am întâlnit ieri (adică sâmbâtă) cu un foarte bun prieten. Este căsătorit, are familie şi doi copii, şi e hotărât să plece din ţară. Definitiv. Cu câteva zile în urmă, cel mai bun prieten al meu, în timpul unei vizite, îmi spunea acelaşi lucru. Primul vedea salvarea individuală în Germania, ultimul în Statele Unite. Nu este pentru prima dată când aud lucrurile astea, dar e pentru prima dată când le iau în serios, pentru că tonul e diferit. De la o nuanţă de nehotărâre şi - aş zice - un oarecare teribilism, acum a glisat spre dezamăgire şi profundă neîncredere într-o posibilă schimbare. Iar asta din partea unor oameni care (spre deosebire de mine, aş îndrăzni să spun) se gândesc în modul cel mai serios la viitorul lor şi îi acordă preţuirea cuvenită.

Aşa că e timpul să îmi pun întrebări. Nu dacă vreau să plec, pentru că nu vreau (bun, vreau să plec din Bucureşti, dar asta nu e acelaşi lucru; sau e, dar numai într-o formă diferită?). Dar nici cei doi prieteni al căror exemplu l-am folosit nu vor. Însă amândoi s-au lovit de problemele din ţară şi au ocazia să plece. În cazul meu, până acum nu am avut probleme mari (ba chiar aş spune că lucrurile au ieşit mult mai bine decât merit) şi nici nu cunosc pe nimeni (apropiat) stabilit afară. Cum aş reacţiona dacă cele două condiţii ar fi îndeplinite? Ce aş face atunci?

Oare România noastră - adică, în fapt, oamenii valoroşi care o alcătuiesc - nu are alternativă salvării individuale prin emigraţie?

Răspunsul meu este că nu am răspuns clar pentru niciuna dintre întrebările de mai sus. Pentru primele două întrebări, îmi amintesc că era cât pe ce ca familia mea să părăsească ţara când aveam 11 ani, şi până acum nu am regretat niciodată că am rămas.

În ceea ce priveşte ultima întrebare... În discuţia de ieri, prietenul meu şi cu mine am ajuns într-un punct în care ne întrebam dacă putem schimba lucrurile aici. El spunea că nu. Eu am spus în cele din urmă că singurul mod în care putem încerca să schimbăm ceva este prin propria noastră acţiune, acţiunea noastră, de a impune modele cât mai generale. Nu acţiunea prietenilor, nu acţiunea cunoscuţilor, nu acţiunea unui credit (acordat mult prea facil într-o vreme de bănci - instituţii care la noi erau specializate pe vânzarea de vise la suprapreţ - după cum spuneam deja pe atunci), cu siguranţă nu acţiunea oamenilor politici, cărora le lipseşte capacitatea de a schimba lucrurile (nemaivorbind de dorinţa de a face acest lucru).

Pur şi simplu, singurul, chiar singurul fel în care putem încerca să schimbăm ceva este să ne facem cât mai bine treaba la locul de muncă şi să încercăm să oferim un exemplu celor din grupul nostru de cunoştinţe, fără a pretinde altceva în schimb decât, eventual, respect. Ştiu că în felul acesta ajungi să constitui fraierul perfect pentru fauna nenumărată a tranziţiei noastre nesfârşite spre ceva nedefinit. Însă nu cred că se poate altfel: în clipa de faţă, ca şi acum douăzeci de ani, ca şi acum patruzeci de ani, deficienţa fundamentală a societăţii din care facem parte este lipsa de solidaritate (dublată, ea, de o lipsă cruntă de educaţie), iar asta în condiţiile în care multele discursuri politicianiste de care avem parte gem de cuvinte mari - "solidaritate" fiind poate cel mai folosit (şi, astfel, chinuit) dintre ele.

2 comments:

Sititor said...

Excelent punctat, Marius! Aseara am stat de vorba cu Pr. Nicolai Buga, caruia m-am "scapat" - ce sa-i faci, darul duhovniciei! - asupra intentiilor mele. Omul m-a intrebat, "pe de departe", ce se va intampla cu tara asta daca toti care au ceva in cap nu cauta altceva decat sa plece. Am recunoscut ca e un soi de lasitate. Dar, independent de tine, am motivat tot cu pierderea solidaritatii. Totul functioneaza dupa principiul "fiecare pentru el": individualism, concurenta acerba, lipsa de politete. I-am mai spus parintelui ca nu ma recunosc in tinerii de pe strada. Si ca mi-e rusine ca nu reactionez cand in troleu un pusti de 15 ani da maneaua tare pe telefon pentru ca sufera, evident, din dragoste. (M-a socat si faptul ca baiatul nu era de etnie roma. Nu prea puteam intelege de ce adera la o subcultura pentru care datele sociologice nu l-ar califica. Dar asta e, tinerii nostri ii imita pe tigani, iar tiganii NU ne imita pe noi. Nu trag concluzia. Stiu, sunt subiectiv. Insa se intampla stau la parterul unui bloc in care conlocatarii mei europeni isi arunca gunoiul pe fereastra.. ) Asadar nu am reactionat, nici eu , nici altcineva din troleu. Iar asta e o experienta care - credeti-ma - le consolideaza increderea in sine acestor oameni.
Glumind, parintele a tras concluzia ca trebuie ca am imbatranit. Am lasat problema in suspensie.
Am o intrebare: am eu motive sa ma incred in faptul ca acesti adolescenti - care nu-ti raspund la salut pe scara blocului si dau maneaua tare cand stau acasa, sau fac gratare in noaptea de Inviere chiar vizavi de slujba de la biserica - atunci cand se vor "maturiza" isi vor plati taxele din care Statul imi va plati mie serviciile medicale sau pensia?
Adun cateva motive pt plecare: 1. Nu mai exista solidaritate. Nici macar la nivel subcultural. Sau tocmai, s-au inasprit frictiunile intre subculturi.
2. Spiritul civic (atata cat era) scade vertiginos. Atata mizerie, impolitete prost gust si lipsa de simt al ridicolului n-au fost nicicand. Fenomenul e foarte pronuntat in randul tineretului.
3. Strans legat de cele de mai sus, tineretul nu pare sa crediteze cu valoare cultura. Cultura cea mare, cea cu carti, savanti, teatru, muzica "buna", etc. Despre asta pot spune mai multe. Am predat doi ani ca profesor intr-un liceu, iar situatia nu e deloc roz.
4. Pot adauga, ca motiv pe termen scurt, ca nicicand institutiile statului nu au functionat mai aiurea. Eu nu am incredere in statul roman. Uitati-va numai la ce s-a intamplat in jurul asumarii raspunderii guvernamentale pt acele pachete de legi. Sau la stirile "politice" zilnice. Sau la cum sun santajati medicii ca sa nu mai plece.
Eu nu ma pot lupta cu un sistem. De ce m-as sacrifica pt ideala sa reformare? Mentalitatile se schimba in generatii. Eu nu am atata timp. Ma simt "impins" catre decizia plecarii.

stranum53 said...

Sititor -

mulţumesc pentru comentariu!

La chestia cu maneaua pe telefon am început în ultimul timp să reacţionez, ştiind că nimeni altcineva nu o va face şi ştiind că lumea din jur se va arăta mai deranjată de mine decât de cel care ascultă manele la volum.

Evident că pentru aceste persoane plata taxelor către stat, aşa cum e el, sau cinstea ca mod de comportament ar echivala cu o jignire.

Nu comentez vis-a-vis de argumentele în favoarea (sau în defavoarea) plecării. Nu mă consider calificat pentru asta, şi am detaliat vorbind mai sus despre cele două condiţii. Totuşi, poate mai important decât ambele e faptul că încă nu am o familie căreia să îi port grija.

Recunosc, mă tentează să văd dacă este posibilă o schimbare de mentalităţi sau/şi o reformă de sistem. Nici nu prea avem altă şansă. Dacă nu începem să ne schimbăm, ACUM, vom ajunge - necrezut de repede - infinit mai rău.